Geneza 3:14-4:5 | Itinerar Biblic | Episodul 14

Bun găsit! Vă reamintesc că suntem într-unul dintre cele mai importante capitole biblice – al treilea din cartea Geneza. El ne prezintă nu numai istoria intrării păcatului în omenire – prin neascultarea de Dumnezeu a primei perechi – ci și remediul avut în vedere de dragostea Creatorului – deci proiectul lui Dumnezeu pentru viitor, mai precis: doctrina răscumpărării.

Prin ispita pusă la cale și-n fapt, Satana a dorit să se interpună între om şi Creator, și-a urmărit să-l câştige pe om de partea sa, îndepărtându-l de Dumnezeu. Dar dacă Satana lucrează din afară spre înăuntru, Dumnezeu Își începe lucrarea din inima omului. Religia este o lustruire la exterior, dar Dumnezeu nu vizează exteriorul. Omul, atât partea bărbătească cât și partea femeiască, și-a precizat prioritățile și poziția, refuzând să-și asume responsabilitatea. De aceea, Dumnezeu trebuie să-l abordeze altfel; așa că El începe de la rădăcină, abordează cauza – citim în Gen. 3:14:

Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână.” (Gen. 3:14)

Şarpele de aici, sigur, nu este creatura antipatică la care ne gândim noi azi. El era diferit la început, până la momentul în care este pronunţată asupra lui judecata lui Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu pronunță asupra celui pe care-l întruchipează șarpele – Satana – un blestem care va avea un efect major și asupra omului. Vă îndemn să memoraţi versetul următor (15) pentru că este un text pe care trebuie să-l ştiţi. Este prima profeţie a venirii lui Mesia, a Mântuitorului, în lume.

Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul. (Gen. 3:15)

„Vrăjmăşie voi pune între tine (Satana) şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta (Hristos, venit prin femeie) îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”

Aici ne este prezentată o afirmaţie extraordinară. Gândul care reiese cel mai pregnant nu este biruinţa finală, ci lupta continuă şi îndelungată. Acest verset ne descoperă faptul că din acel moment încolo va urma o luptă continuă între bine şi rău. Iar în restul Scripturii veţi descoperi tocmai acest lucru.

Domnul Isus a făcut următoarea afirmaţie despre acest conflict: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44). Diavolul este Satana. Domnul Isus Hristos a făcut deosebirea între copiii lui Dumnezeu şi copiii Satanei.

Ioan menţionează din nou acest conflict în 1 Ioan 3:10: „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.” Astfel ni se aduce în atenţie faptul că există un conflict, există o luptă aici... Va fi în final o victorie, dar este important de semnalat că lupta este continuă şi îndelungată. Fiecare om trebuie să facă faţă ispitei şi să ducă bătăliile. Înainte de venirea lui Hristos, biruinţa era obţinută prin ascultare în credinţă. După venirea lui Hristos, noi trebuie să ne identificăm cu Hristos prin credinţă. Ce înseamnă să fii mântuit? Înseamnă să fii în Hristos.

Omul face parte dintr-unul din cele trei ordine majore ale creaţiei. Acestea sunt: îngerii, omenirea şi viețuitoarele. Animalelor nu le-a fost dată posibilitatea de a alege, dar oamenilor şi îngerilor, da. Aici avem, dacă vreţi, alegerea omului. El a luat o decizie – şi a fost socotit responsabil pentru decizia pe care a luat-o.

Observaţi că versetul 15 spune „sămânţa ei”. Nu spune „sămânţa bărbatului”. Ni se sugerează aici, cel puţin, naşterea lui Hristos din fecioară. Vă amintiți, când Dumnezeu S-a dus în grădină după om, lansând întrebarea „Unde eşti?” (Gen. 3:9) Orice antologie a religiilor va spune istoria căutării omului după Dumnezeu. Dar Dumnezeu vede lucrurile altfel. Să o spunem şi noi aşa cum este în realitate: mântuirea este căutarea omului de către Dumnezeu. Omul a fugit de Dumnezeu, iar Dumnezeu îl caută: „Unde eşti?” Dr. W.H. Griffith face următorul comentariu în cartea sa despre Geneza: „Este chemarea dreptăţii divine, care nu poate trece cu vederea păcatul. Este chemarea tristeţii divine, care plânge pentru cel păcătos. Este chemarea dragostei divine, care oferă răscumpărarea din păcat.” Avem toate acestea în versetul din faţa noastră – promisiunea venirii Mântuitorului.

Pe tot cuprinsul Scripturii, Îl tot găsim pe Dumnezeu în căutarea omului. Pavel scria: „nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu” (Rom. 3:11). Domnul Isus a spus: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15:16). Şi putem spune şi noi cu Ioan: „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). Dumnezeu îl caută pe om şi îi oferă mântuirea, dar conflictul e lung și dificil.

Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” (Gen. 3:16)

Aceasta este sentinţa pronunțată asupra femeii. Ea nu poate aduce un copil pe lume fără durere. Nu e interesant că lucrurile stau aşa? Chiar ceea ce aduce atâta bucurie în viaţă şi duce mai departe neamul omenesc – copilul – vine pe lume cu suferință şi lacrimi.

Urmează apoi sentinţa rostită asupra bărbatului:

Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: «Să nu mănânci deloc din el», blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feței tale să-Ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei întoarce” (Gen. 3:17-19)

Iată cum moartea vine asupra omului. Ce este moartea? Moartea fizică este o divizare a persoanei, separarea duhului și-a sufletului de trup. Eclesiastul spune: „până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” (Eclesiastul 12:7). În cele din urmă, omul trebuie să răspundă înaintea lui Dumnezeu. Fie că este mântuit, fie că este pierdut, va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu. Adam nu a murit fizic în ziua în care a mâncat din pom. Ideea este aceasta: el a murit din punct de vedere spiritual în momentul în care nu a mai ascultat de Dumnezeu; a fost despărţit de Dumnezeu. Or, moartea înseamnă separare.

Când Pavel le scria efesenilor că sunt „morţi în păcatele şi în greşelile” lor, el nu voia să spună că erau morţi din punct de vedere fizic, ci spiritual – erau separaţi de Dumnezeu. În binecunoscuta parabolă a fiului risipitor, Domnul Isus ne prezintă un tânăr care a plecat de-acasă, a fugit de tatăl său. După experiențe nereușite și falimente, acest fiu s-a întors, iar tatăl i-a spus celuilalt fiu al său (fratele mai mare): „...acest fiu al meu era mort şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit” (Luca 15:24). Mort? Da, era mort – nu fizic, dar era despărţit de tatăl său. A fi despărţit de Tatăl înseamnă că eşti mort. Domnul Isus i-a spus Martei: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (Ioan 11:25). Încă o dată, „mort” înseamnă despărţire de Dumnezeu, adică moarte spirituală. Omul a murit din punct de vedere spiritual în momentul în care a mâncat din pom. Acesta este motivul pentru care a fugit de Dumnezeu; acesta este motivul pentru care a cusut frunze de smochin ca să se acopere. Capitolul acesta nu se încheie fără să fie pronunțată – cum spuneam la început – și doctrina divină despre răscumpărare. Citim (Gen. 3:20):

Adam a pus nevestei sale numele Eva: căci ea a fost mama tuturor celor vii.

Asta nu înseamnă că Abel şi Cain s-au născut în grădina Edenului. Este clar că ei s-au născut după căderea lui Adam şi a Evei.

Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele. (Gen. 3:21)

A fost nevoie ca animalele să fie ucise, pentru a obține materia primă pentru primele veșminte în adevăratul sens al cuvântului. Cred deci că acesta este punctul de început al conceptului de jertfă, şi că Dumnezeu i-a arătat omului cât se poate de clar acest lucru. Dumnezeu a înlăturat acoperământul rudimentar însăilat în grabă din frunze de smochin şi le-a făcut haine din piele, iar atunci când Adam şi Eva au părăsit grădina Edenului, au privit în urmă spre o jertfă de sânge. Când au privit în urmă, au văzut exact ce avea să-i spună Dumnezeu lui Moise să pună pe scaunul îndurării din Locul Preasfânt: doi heruvimi care priveau în jos spre sângele care se afla acolo – şi aceasta era calea către Dumnezeu.

Putem întrezări câteva lecţii în istoria cu frunzele de smochin şi în faptul că Dumnezeu i-a îmbrăcat în haine din piele pe Adam şi Eva. (1) Omul trebuie să fie acoperit în mod corespunzător când vine la Dumnezeu. Nu poţi veni la Dumnezeu pe baza faptelor bune. Trebuie să vii aşa cum eşti: un păcătos. (2) Frunzele de smochin nu sunt apreciate; ele reprezintă produsele eforturilor omeneşti, or Dumnezeu nu acceptă ce este făcut prin eforturi omeneşti. (3) Dumnezeu trebuie să producă îmbrăcămintea care acoperă. (4) Îmbrăcămintea care acoperă este obţinută doar prin jertfă – în cazul omenirii extinse: prin moartea Domnului Isus.

Omul trebuie să aibă un înlocuitor care să stea între el şi mânia lui Dumnezeu. Acest lucru este important şi pentru omul de astăzi. Cel mai greu lucru din lume este ca omul să-şi ocupe poziţia corectă înaintea lui Dumnezeu. Poemul anonim despre rugăciune, de mai jos, ne descoperă această nevoie din inimile noastre:

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere ca să reuşesc,

Dar El m-a făcut slab pentru a învăța smerenia și supunerea;

L-am rugat pentru sănătate pentru a face lucruri mai măreţe,

Mi-a fost dată infirmitatea pentru a putea face lucrurile necesare;

 

L-am rugat să-mi dea bogăţii ca să fiu fericit,

Dar El M-a făcut sărac, pentru a ajunge înţelept.

 

L-am rugat să-mi dea autoritate ca să câștig lauda oamenilor;

Mi-a dat în schimb slăbiciunea, ca să simt nevoia de Dumnezeu.

 

I-am cerut toate lucrurile necesare să mă bucur de viaţă;

Iar El mi-a dat viaţă, pentru a mă bucura de toate lucrurile.

 

Nu am primit nimic din ce am cerut, nimic din ce am sperat,

Dar am primit tot ce-a fost mai bine pentru mine.

 

Împotriva voinței mele, rugăciunile mele au primit răspuns –

Sunt dintre oameni cel mai binecuvântat!

 

Mântuirea și binecuvântările vin așadar atunci când ne poziționăm cum se cuvine, ca păcătoşi înaintea harului lui Dumnezeu.

Citim mai departe în Geneza 3, versetele 22 și 23:

Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.” De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat. (Gen. 3:22-23)

Tot ce pot spune după aceste versete este că Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu l-a lăsat pe om să trăiască veşnic în păcat. Aceasta este o adevărată binecuvântare!

Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii. (Gen. 3:24)

Ceea ce ni se spune în ultimul verset din Geneza 3 nu trebuie înțeles defel ca un fel de baricadă instalată de Dumnezeu, ceva ca un blocaj sau un baraj rutier. Calea către viaţă a rămas deschisă, astfel încât omul să poată veni la Dumnezeu. Dar acum calea aceea nu mai este accesibilă prin pomul vieţii. Mântuirea va trebui să vină printr-o jertfă – pentru ca, atunci când privește în urmă, omul să vadă sângele jertfei.

Așadar, concluzionând, în Geneza capitolul 3 ni se lămurește intrarea răului, rădăcina păcatului în omenire... Privind înainte, în capitolul 4 vedem roadele acestuia. Cât de grav este păcatul? Aflăm în acest capitol 4 că omul nu suferă doar din cauza îmbătrânirii, urmate de moarte şi de putrezirea cărnii, ca urmare a faptului că a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului. În capitolul 4 vedem cât de mult și complex este afectat omul; din cauza necredinţei şi a neascultării, omul s-a depărtat de Dumnezeu şi a păcătuit în asemenea măsură, încât a atras asupra sa şi asupra rasei umane judecata Lui. Noi cei de astăzi împărtăşim aceeaşi natură umană, avem aceeaşi natură ca părintele nostru şi Adam ne-a lăsat moştenirea unei naturi destul de neplăcute. Acest lucru este evidenţiat în narațiunea despre urmașii lui Adam şi ai Evei. Ei au avut mai mulţi fii, dar la începutul capitolului 4 ne sunt prezentaţi doar primii doi.

Adam s-a împreunat cu nevasta sa Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!” (Gen. 4:1)

Înțelegem de aici că Adam şi Eva nu anticipau faptul că durerile şi greutăţile vor dura mult timp. Probabil că, după ce l-a născut pe Cain, Eva şi-a spus: „Am primit un bărbat din partea Domnului. Dumnezeu a spus că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Iată omul!” Dar nu Cain avea să fie acela. El era un criminal, în niciun caz un salvator. Va mai trece multă vreme până va veni Salvatorul. Timp de şase mii de ani – unii zic chiar că ar fi vorba de mult mai mult decât atât! – a fost o luptă teribilă și continuă, evidentă sau tainică, între sămânţa femeii şi sămânţa şarpelui.

A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar. (Gen. 4:2)

Despre aceşti doi fii este vorba în continuare.

După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. (Gen. 4:3)

„După o bucată de vreme” este de fapt „la sfârşitul zilelor”, ceea ce înseamnă în ziua de Sabat, ziua în care Dumnezeu S-a odihnit.

„Cain a adus” – faptul că a adus înseamnă că exista un loc prestabilit. Ei aduc o jertfă lui Dumnezeu într-un loc prestabilit, destinat închinării. Toate acestea indică faptul că ei aduc jertfele în urma unei revelaţii. Ştim că este aşa, pentru că citim în Evrei 11:4: „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort.” Cum ar fi putut Abel să aducă jertfa „prin credinţă”? „Credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” (Rom. 10:17). Dumnezeu trebuie să fi transmis Cuvântul Său legat de jertfe, căci altfel acest băiat, Abel, nu ar fi putut veni prin credinţă, iar el aşa a venit la Dumnezeu. Celălalt fiu nu a venit aşa. „Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului.” Nu este nimic în neregulă cu aceste roade. Să nu vă gândiţi că el a adus rămăşiţele – atitudinea lui nu era aceea de a nu fi oferit cele mai bune produse; cred că roadele lui Cain ar fi fost premiate în orice ţară sau la orice expoziţie ar fi fost prezentate. El a ales probabil cele mai bune, cele mai frumoase, cele mai delicioase roade ale sale – şi le-a adus ca o jertfă lui Dumnezeu.

Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa. (Gen. 4:4-5)

Unii ar putea spune „Nu văd nimic greşit în ce a făcut Cain”. Apostolul Iuda (fratele Mântuitorului, nu Iuda vânzătorul!) ne spune în epistola sa, la versetul 11, vorbind despre apostolii din ultima perioadă: „Căci au urmat pe calea lui Cain!” Care este calea lui Cain? Atunci când Cain a adus o jertfă lui Dumnezeu el nu a venit prin credinţă, a venit prin puterea lui. Iar jertfa pe care a adus-o cu această atitudine neagă faptul că natura umană este rea. Dumnezeu spune: „Aduceţi jertfa aceea de sânge, ce prefigurează jertfa unică a Mântuitorului ce va veni în lume. Veniţi pe baza acelei jertfe, nu veniţi cu lucrările mâinilor voastre.”

Jertfa lui Cain a negat şi faptul că omenirea este despărţită de Dumnezeu. El s-a purtat ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Acelaşi lucru îl face liberalismul astăzi, vorbind despre autoritatea părintească universală a lui Dumnezeu şi despre frăţia universală a omenirii. Dar nimic nu e-n regulă cu noi astăzi. Nu ne naştem copii ai lui Dumnezeu; trebuie să ne naştem din nou, pentru a deveni copii ai lui Dumnezeu. Omul este despărţit de Dumnezeu - dar Cain a refuzat să creadă acest lucru şi foarte mulţi oameni din zilele noastre refuză să-l creadă.

Al treilea aspect pe care l-a negat Cain prin jertfa sa este faptul că omul nu-I poate oferi daruri lui Dumnezeu. Cain a simţit că poate. Scriptura spune: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5). Diferenţa dintre Cain şi Abel nu a constat în caracterul pe care-l avea fiecare. Amândoi aveau aceeaşi educaţie, aceeaşi moştenire, crescuseră în acelaşi mediu, nu erau mari diferenţe între ei. Nu puteţi spune despre Cain că avea înclinaţii spre rău din cauza vreunei bunic alcoolic – n-a avut niciun bunic. De asemenea nu puteţi spune despre Abel că a avut un spirit foarte curat datorită unei bunici foarte virtuoase. Aceşti băieţi n-au avut bunici. Au avut aceeaşi moştenire şi au crescut în acelaşi mediu. Diferenţa consta doar în jertfele pe care le-au adus!

Ne oprim deocamdată aici. Sper să reflectați la cuvintele Scripturii, și chiar la conceptul acesta de jertfă, și la cum vă raportați la el. Până data viitoare, când vom relua survolarea începuturilor, vă doresc înțelepciune și sănătate. Să ne reîntâlnim cu bine!