Geneza 9:18 - 10:32 | Itinerar Biblic | Episodul 20

Continuăm să ne acomodăm cu Scriptura, dragi prieteni, abordată da capo... Fiecare pasaj, fiecare filă ne ajută să știm mai bine cine suntem, de unde venim, care-s rădăcinile și scopul vieții noastre pe Pământ – o planetă nu lipsită de evenimente, cu o viață tumultoasă de la bun-început... Vă reamintesc că tocmai am rememorat un cataclism de magnitudinea potopului universal. Odată ce această formă de mânie divină și-a îndeplinit misiunea de pedepsire și curățare a pământului și vieții, asistăm la reașezarea civilizației umane post-diluviene; Dumnezeu îl binecuvântează pe Noe (inclusiv cu viață – el fiind al doilea cel mai longeviv pământean, după Metusala)... și încheie un legământ cu el, prin care se angajează că nu va mai exista un al doilea potop. Putem spune că practic prin Noe Dumnezeu a încheiat acest legământ cu fiecare om, deci și cu mine și cu voi...

Semnul legământului cu Noe a fost desemnat curcubeul – care consfințeste și reamintește decizia divină ca niciodată pământul și omenirea să nu mai aibă de-a face cu potopul! Spuneam data trecută: curcubeul poate fi numit sacrament, deoarece este un semn vizibil căruia îi sunt ataşate anumite promisiuni. Dr. John Peter Lange a făcut cândva următoarea afirmaţie: „Privirea harului lui Dumnezeu şi privirea credinţei noastre se întâlnesc în sacramente”. Asta se întâmplă și când omul priveşte curcubeul. Credinţa îşi însuşeşte promisiunile ataşate semnului. Ce contează este lucrul despre care vorbeşte semnul respectiv. Nu este o credinţă în promisiunea ca atare şi nici siguranţa într-un semn, cuvântul şi semnul merg mână în mână. Dumnezeu face o promisiune şi o leagă de un semn. Curcubeul a fost răspunsul lui Dumnezeu la altarul și jertfele lui Noe. Este ca şi cum Dumnezeu ar spune: „Îmi voi aminti! Îl văd, și Mi-aduc aminte!”

Capitolul 9 din Geneza continuă cu lucruri care ne vor descumpăni. Se poate pune întrebarea: Când omul a ieşit de pe arcă, după Potop, după ce toţi păcătoşii muriseră – ar fi trebuit să nu mai fie păcat pe pământ, nu? Ei bine, să citim şi să vedem:

Fiii lui Noe, care au ieşit din corabie, erau: Sem, Ham şi Iafet; Ham este tatăl lui Canaan. (Gen. 9:18)

De ce este menţionat aici fiul lui Ham, Canaan? Din două motive. Îl vom vedea imediat pe primul... Iar al doilea este acela că, atunci când a scris Moise această relatare, poporul Israel călătorea spre ţara Canaan, şi era o încurajare pentru ei să afle această informaţie despre judecata lui Dumnezeu asupra poporului din Canaan.

Aceştia au fost cei trei fii ai lui Noe, şi din ei s-au răspândit oameni peste tot pământul. Noe a început să fie lucrător de pământ şi a sădit o vie. A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său. (Gen. 9:19-21)

Aici avem consemnat păcatul lui Noe. Adevărul este că Noe s-a îmbătat – şi acesta este un păcat! Nu se poate găsi nicio scuză mulţumitoare, deşi mulţi comentatori ai Bibliei s-au străduit să-i găsească o justificare. Una dintre explicaţii era aceea că el nu ştia care era efectul vinului, pentru că nu se mai îmbătase nimeni până atunci! Putem observa că beţia nu este menţionată ca păcat înainte de Potop. Există o teorie conform căreia înainte de Potop exista o boltă care acoperea pământul, ca o acoperitoare prin care era filtrată lumina soarelui, şi strugurii nu fermentau. Aşa că era ceva nou pentru Noe. Tot ce pot spune eu este că și din acest punct de vedere putem vorbi de un început nou. Într-o lume nouă, deci, păcatul continua să fie prezent. Acest incident ne descoperă realitatea păcatului, care este consemnat aici şi pentru a ne oferi răspuns la o întrebare importantă, aşa cum vom vedea mai târziu.

Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi a spus celor doi fraţi ai lui afară. Atunci Sem şi Iafet au luat mantaua, au pus-o pe umeri, au mers de-a-ndărătelea şi au acoperit goliciunea tatălui lor; fiindcă feţele le erau întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor. Noe s-a trezit din ameţeala vinului şi a aflat ce-i făcuse fiul său cel mai tânăr. (Gen. 9:22-24)

Acum observaţi ce spune Dumnezeu prin Noe, un lucru care a devenit o parte a legământului încheiat cu el – versetul 25:

Şi a zis: „Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor lui!”

Aş dori să observaţi că Dumnezeu a spus: „Blestemat să fie Canaan!”, deci El nu rosteşte un blestem şi asupra lui Ham. Se pune întrebarea: este blestemul lui Ham asupra raselor de culoare? Sigur că nu! Este absolut absurd să credem altfel! Scriptura nu învaţă aşa ceva. Culoarea pielii, pigmentul care este în epiderma unor oameni, se datorează luminii solare exterioare, nu păcatului din interior. Nu este dat niciun blestem asupra lui Ham; blestemul este asupra fiului său, Canaan. Nu ştim în ce mod a fost implicat Canaan în acest incident. Aici ni se oferă doar o relatare scurtă, dar putem recunoaşte faptul că el este menţionat cu un scop foarte clar. Îngăduiţi-mă să repet că nu are nicio legătură cu culoarea – nu este vorba despre un blestem al culorii lăsat asupra unei părţi din omenire. Această învăţătură a fost unul dintre cele mai triste lucruri din câte s-au spus despre rasa neagră. Nu este drept nici faţă de oamenii de culoare, nici faţă de Dumnezeu, pentru că El nu a spus aşa ceva. La urma urmei, primele două mari civilizaţii au fost hamitice: atât civilizaţia babiloniană, cât şi cea egipteană au provenit din descendenţi ai lui Ham.

Mai apare o întrebare: De ce ne-a lăsat Dumnezeu această relatare despre păcatul lui Noe? Dacă ar fi scris omul cartea Geneza, ar fi făcut unul din două lucruri. Fie ar fi ascuns păcatul lui Noe, fără să-l menţioneze, păstrându-i lui Noe aura de erou; fie ar fi făcut astfel încât păcatul lui să pară mult mai sordid decât a fost. Dar Dumnezeu l-a consemnat pentru scopurile avute de El în vedere.

În primul rând, aşa cum am arătat, un scop a fost acela de a-i încuraja pe copiii lui Israel să intre în ţara Canaan în vremea lui Moise. Le-a adus la cunoştinţă că Dumnezeu rostise un blestem asupra lui Canaan. El pronunţase sentinţa asupra descendenţilor săi. Tot ce aveţi de făcut este să citiţi restul Vechiului Testament şi istoria laică pentru a descoperi că judecata lui Dumnezeu s-a împlinit. Canaaniţii au dispărut aproape de tot.

Dumnezeu a mai avut un motiv pentru a consemna incidentul cu păcatul lui Noe. În Romani 15:4 citim următoarele: „...tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” Consemnarea s-a făcut pentru ca noi să ştim cum este cu slăbiciunea firii pământeşti. Domnul Isus a spus că duhul are voinţă, dar firea este slabă. Iar în Galateni 2:16, Pavel spune foarte clar că „...nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii”. Deci, Dumnezeu ne-a lăsat aici istoria unui om care a căzut, descoperindu-ne, astfel, slăbiciunea firii omeneşti.

Nu are rost să încercăm să-i găsim scuze lui Noe. Poate că dvs., creștini fiind, nu vă îmbătaţi. Dar vreau să vă spun că, prin trăirea în firea pământească, Îi suntem la fel de neplăcuţi lui Dumnezeu cum a fost Noe. Cred că noi avem o concepţie greşită despre viaţa în acest univers în care ne aflăm. S-au cheltuit miliarde de dolari pentru a-l duce pe om pe Lună, şi se pare că Luna, oricum, nu este o planetă locuibilă. Dar cheltuim relativ puţin pentru a afla cum să ar trebui să trăim pe acest pământ. Pe Dumnezeu însă tocmai acest lucru Îl interesează: să ne înveţe cum să ne trăim viața pe pământ!

O precizare (cred că e bine să clarificăm acest lucru): Noe nu şi-a pierdut mântuirea. Nădăjduiesc că aţi înţeles asta... Da, a făcut-o lată, nu-i găsim scuze pentru asta. A fost o dovadă a slăbiciunii firii sale pământeşti, dar el tot un om mântuit a rămas.

El a mai zis: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, şi Canaan să fie robul lui! Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet, Iafet să locuiască în corturile lui Sem.” (Gen. 9:26-27)

Aşa cum am mai spus, Moise conducea poporul lui Israel spre ţara Canaan, atunci când i-a fost dată această revelaţie. Israeliţii erau descendenţii lui Sem.

În finalul capitolului 9 din Geneza, ni se mai spune că

Noe a trăit, după potop, trei sute cincizeci de ani. Toate zilele lui Noe au fost de nouă sute cincizeci de ani; apoi a murit. (Gen. 9:28-29)

Nici măcar longevitatea și neprihănirea nu anulează efectele mortalității biologice, deci orice viață, oricât ar fi de lungă, se termină! Dar istoria merge înainte și după Noe... așa a ajuns până la noi, și așa va continua și după noi!

Am mai spus: din punctul de vedere al conținutului de fapte și evenimente, istoria începuturilor, așa cum este redată în prima carte a Bibliei, Geneza, poate fi divizată în două părți distincte, fără ca între ele să fie vreo falie. Sintetic și retrospectiv privind lucrurile, prima dintre aceste două posibile diviziuni principale ar fi corespunzătoare primelor 11 capitole – ce redau apariţia vieții și-a păcatului pe pământ, mai precis în omenire, cu episoadele binecunoscute: CREAŢIA (redată în cap. 1-2), CĂDEREA (cap. 3-4), POTOPUL și civilizația post-diluviană (cap. 5-9) și episodul TURNULUI BABEL şi diversificarea limbilor pe Terra... (de care ne vom apropia imediat, privind mai atent în cap. 10-11).

Capitolul 10 continuă să desfășoare istoria biblică înaintea noastră, nu doar prin fapte, ci și prin genealogii, acomodându-ne astfel cu persoanele și familiile care stau la originea tuturor naţiunilor din lume. Capitolul acesta este mult mai important decât spaţiul pe care i l-am alocat. Dacă vă interesează etnologia şi antropologia, istoria omenirii pe pământ, căutați (și veți găsi!) studii mai aprofundate decât ce găsiţi aici... (Oricum, noi nu asta ne-am propus!) Un expert în etnologie, H. S. Miller, trasa mai demult originea naţiunilor pornind de la Geneza 10 ca bază pentru cele trei categorii în care a împărţit omenirea; a pornit de la cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Iafet. Etnologia arată în mod evident că nici fiii lui Iafet, nici cei ai lui Ham nu au format vreodată ceea ce unii numesc „cele zece seminţii pierdute ale lui Israel”.

Deci, aici, în capitolul 10, avem genealogiile tuturor celor trei fii ai lui Noe, despre care ne anunță chiar primul verset:

Iată spiţa neamului fiilor lui Noe: Sem, Ham şi Iafet. După potop li s-au născut fii. (Gen. 10:1)

Curios este că genealogiile sunt redate în continuare în ordinea inversă enumerării din primul verset, respectiv: mai întâi genealogia lui Iafet (v. 2-5), apoi genealogia lui Ham (v. 6-20) – aceştia erau oamenii remarcabili de la începuturile străvechi – şi în sfârşit, genealogia lui Sem (v. 21-32). Observăm că pe tot parcursul Bibliei, Dumnezeu urmează acelaşi model, redând la început linia respinsă, spunând ceva despre ea, apoi abandonează subiectul şi nu mai revine asupra lui. Iar în final, El redă linia genealogică acceptată, cea care conduce spre Domnul Isus Hristos – în cazul de față, spița semitică.

Redarea persoanelor și familiilor începe deci cu Iafet, și citim (vers. 2) că

Fiii lui Iafet au fost: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meşec şi Tiras. (Gen. 10:2)

Conform teoriei și hărţilor lui H. S. Miller, sciţii, slavii, ruşii, bulgarii, cehii, polonezii, slovacii, croaţii se trag din Magog. Indienii şi rasele iraniene – mezii, perşii, afganii, kurzii – se trag din Madai. Din Iavan provin grecii, romanii şi popoarele romanice (cum ar fi francezii, spaniolii, portughezii, italienii etc.) Din Tiras provin tracii, teutonii, germanii – cu ramurile lor europene: rasele est-germane; germanii din nord sau scandinavii, şi vest-germanii, din care provin germanii de sus şi germanii de jos, apoi anglo-saxonii, poporul englez.

Fiii lui Gomer: Aşchenaz, Rifat şi Togarma. Fiii lui Iavan: Elişa, Tarşiş, Chitim şi Dodanim. De la ei se trag popoarele din ţările neamurilor de pe malul mării, după ţinuturile lor, după limba fiecăruia, după familiile lor, după seminţiile lor. (Geneza 10:3-5)

Urmează descendenții celui de-al doilea fiu al lui Noe (Gen. 10:6)

Fiii lui Ham au fost: Cuş, Miţraim, Put şi Canaan.

Constatăm așadar că Ham a avut şi alţi fii, dar blestemul a fost îndreptat asupra lui Canaan. Nu aş putea să spun de ce așa – de ce doar asupra lui Canaan și nu şi asupra celorlalţi. Din Canaan provin fenicienii, hitiţii, iebusiţii, amoriţii, ghirgasiţii, heviţii și alții asemenea, pe care-i vom mai aminti în călătoria noastră prin Scriptură.

Din fiul lui Ham, Cuş, se trag africanii – etiopienii, egiptenii, libienii etc.

Toate aceste rase se trag din Ham. Mai departe, în Gen. 10:7, ni se prezintă

Fiii lui Cuş: Seba, Havila, Sabta, Raema şi Sabteca. Fiii lui Raema: Şeba şi Dedan.

Iată acum câteva detalii despre unul dintre fiii lui Cuş:

Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.” (Gen. 10:8-9)

„A început să fie puternic pe pământ.” Adică: a intenționat să devină un mare conducător peste un imperiu care să cuprindă lumea cunoscută pe atunci, şi a făcut tot ce-a putut să-şi împlinească visul.

„El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului.” Asta nu înseamnă că vâna cu pasiune animale sălbatice. (Se mai întâmplă ca atunci când un băiat primeşte o armă cu aer comprimat şi împuşcă o vrabie, ai lui să spună: „Ia te uită! Este un mic Nimrod! A nimerit o vrabie!”) Nimrod nu împuşca vrăbii, şi nici nu se distra vânând animale sălbatice prin Africa! El era vânător de suflete – acesta cred că este mesajul transmis de această expresie!

El (Nimrod) a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear. (Gen. 10:10)

El a fost întemeietorul tuturor oraşelor acelea mari din ţara Şinear.

Nimrod acesta are o istorie interesantă pe care o putem afla din relatări extra-biblice. Alexander Hislop a scris o carte, intitulată The Two Babylons [Cele două Babilonuri], în care (descriind contextul în care a fost zidit Turnul Babel) îl desemnează pe Nimrod ca fiind răspunzător pentru demersul acesta. El a fost cel care a încercat să adune laolaltă rasa umană după Potop, în strădania de a-i menţine uniţi, pentru a forma un imperiu peste care să domnească el. Era rebelul-ctitor-unificator, întemeietorul Babelului, vânătorul sufletelor omeneşti. Nimrod pare să fi fost dominat de pasiuni de mărire și autoritate, şi este o umbră sau o prefigurare a celui din urmă conducător mondial, cel nelegiuit – Antihristul care urmează să apară. Ni se spune în continuare despre Nimrod că din Șinear

...a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare. Miţraim a născut pe ludimi, anamimi, lehabimi, naftuhimi, patrusimi, casluhimi (din care au ieşit filistenii) şi pe caftorimi. Canaan a născut pe Sidon, întâiul lui născut, şi pe Het; şi pe iebusiţi, pe amoriţi, pe ghirgasiţi, pe heviţi, pe archiţi, pe siniţi, pe arvadiţi, pe ţemariţi, pe hamatiţi. În urmă, familiile canaaniţilor s-au împrăştiat. Hotarele canaaniţilor se întindeau de la Sidon, cum mergi spre Gherar, până la Gaza şi, cum mergi spre Sodoma, Gomora, Adma şi Ţeboim, până la Leşa. Aceştia sunt fiii lui Ham, după familiile lor, după limbile lor, după ţările lor, după neamurile lor. (Geneza 10:11-20)

Prin urmare, prima mare civilizaţie îşi are originea în fiii lui Ham. Trebuie să știm și să recunoaştem acest lucru. Este uşor azi să cădem în capcana modelelor învăţate în şcoală cu ceva timp în urmă. Vedem de exemplu că persoanele de culoare îşi doresc să existe mai multe studii despre rasa lor. Nu le învinuiesc, pentru că nu au avut acest prilej atâtea sute de ani! Istoria începuturilor omului de culoare are legătură cu faptul că el a condus primele două mari civilizaţii care au apărut pe pământ. Acestea au provenit din fiii lui Ham. Nimrod a fost fiul lui Ham. Nu voi continua să dezvolt însă această linie genealogică. Vom urma şi noi modelul Duhului Sfânt, care abordează mai întâi linia respinsă, după care o abandonează.

În continuare ne vom ocupa de linia care duce la Avraam, la poporul Israel şi, într-un final, la venirea lui Hristos în această lume. Aceasta este linia pe care o vom urmări pe parcursul Vechiului Testament. Dumnezeu Îşi ia pentru moment un fel de „la revedere” de la restul omenirii, dar va reveni mai târziu asupra lor.

Îngăduiţi-mi să redau un citat din cartea clasică a lui Adolph Saphir The Divine Unity of Scripture [Unitatea divină a Scripturii]:

„Capitolul 10 din Geneza este un capitol cu totul deosebit. Înainte ca Dumnezeu să lase popoarele în seama lor, ca să spunem aşa, şi să înceapă să se ocupe de poporul Său ales, Israel, de la Avraam încolo, El Îşi ia un „rămas-bun” plin de dragoste de la toate popoarele pământului. E e ca şi cum le-ar spune: «Vă părăsesc pentru o vreme, dar vă iubesc. Eu v-am creat; v-am pregătit tot viitorul!» Şi-apoi trasează diferitele lor genealogii.”

Aici în capitolul 10 sunt enumerate şaptezeci de popoare. Paisprezece dintre ele provin din Iafet, iar treizeci se trag din Ham. Nu uitaţi acest lucru! Veţi avea astfel o altă perspectivă, realistă – pentru că biblică! – asupra începuturilor rasei negre. Apoi, douăzeci şi şase de popoare provin din Sem, ceea ce înseamnă un total de şaptezeci de popoare enumerate în această genealogie. Cred că aici Dumnezeu ne arată cum au apărut (și ce a făcut cu) popoarele lumii.

De ce a căpătat omul alb o poziţie proeminentă? La început, rasa neagră, oamenii de culoare au deţinut o poziţie mai importantă. Apoi fiii lui Sem au avut un impact extraordinar asupra lumii, în timpul lui David şi Solomon. Observaţi că din Sem provin apoi şi sirienii, lidienii, armenii... iar din Ioctan, arabii. Toate aceste mari naţiuni au apărut ulterior – și ele au avut pe rând autoritate în istorie. Se pare că suntem acum în perioada în care omul alb ocupă un loc fruntaş. Dar e tot mai clar că, fie că e vorba de urmaşi ai lui Ham, ai lui Sem, sau ai lui Iafet, oamenii nu sunt capabili să conducă lumea aceasta. Cred că Dumnezeu ne demonstrează acest lucru, şi este important să-l înţelegem și să-l acceptăm.

Şi lui Sem, tatăl tuturor fiilor lui Eber şi fratele cel mai mare al lui Iafet, i s-au născut fii. Fiii lui Sem au fost: Elam, Asur, Arpacşad, Lud şi Aram. Fii lui Aram: Uţ, Hul, Gheter şi Maş. Arpacşad a născut pe Şelah, şi Şelah a născut pe Eber. Lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, pentru că în timpul vieţii lui a fost împărţit pământul, iar numele fratelui său era Ioctan. (Gen. 10:21-25)

Când am trecut peste acest verset într-un studiu biblic anterior, am găsit diverse interpretări cu privire la semnificaţia expresiei „pământul a fost împărţit”: ba că a fost o împărţire de ordin fizic a pământului, ba că pământul a trecut printr-o catastrofă de proporţii... Eu cred că aici, pur şi simplu, Moise anticipează capitolul următor, în care ne va relata despre Turnul Babel. La vremea aceea, pământul era împărţit. Interpretarea cea mai simplă este și cea mai plauzibilă, şi tocmai pe aceea (și de aceea) nu trebuie să o pierdem din vedere.

Urmează apoi între versete 26 și 30, alte liste de nume de persoane și locuri antice:

Ioctan a născut pe Almodad, pe Şelef, pe Aţarmavet, pe Ierah, pe Adoram, pe Uzal, pe Dicla, pe Obal, pe Abimael, pe Seba, pe Ofir, pe Havila şi pe Iobab. Toţi aceştia au fost fiii lui Ioctan. Ei au locuit de la Meşa, cum mergi spre Sefar, până la muntele răsăritului. (Geneza 10:26-30)

Pentru ca ultimele două versete (31-32) ale capitolului 10 să afirme că

Aceștia sunt fiii lui Sem, după familiile lor, după limbile lor, după țările lor, după neamurile lor. Acestea sunt familiile fiilor lui Noe, după spiţa neamului lor, după neamurile lor. Şi din ei au ieşit neamurile care s-au răspândit pe pământ după potop. (Gen. 10:31-32)

Repet: acest capitol 10 este unul foarte important din Biblie, deşi i-am acordat puţin spaţiu. Puteţi vedea ce material bogat de studiu oferă oricui ar vrea, cu adevărat, să obţină o imagine corectă a compoziției omenirii. Și trebuie șă știți că au fost și sunt destui care folosesc capitolul 10 din Geneza în acest scop.

În acest cadru, se individualizează și se distinge tot mai pregnant inițiativa periculoasă care constituie subiectul primei părți a capitolului 11: construirea turnului Babel. O necesitate? O provocare? O amenințare? O sfidare?

Ce și cum... și despre asta – cu ajutorul lui Dumnezeu, data viitoare.

Vă las cu bine, să ne reîntâlnim sănătoși, dacă ne va îngădui Dumnezeu!