Geneza 21:12-22 | Itinerar Biblic | Episodul 30

Cu bucuria reîntâlnirii unor prieteni, ne grăbim să reluăm lectura comentată a Sfintei Scripturi, care înaintează... și sper să găsiți că ritmul este adecvat și suportabil... Nu-l dorim nici intens, nici prea scăzut – pentru că urmărim în principal să fiți încurajați în abordarea personală și-n cugetarea cu folos asupra textului biblic, sub autoritatea Duhului Sfânt, care să dea lumină și înțelegere, dar și putere să transpunem în viață ce citim și aprofundăm.

Ce paradoxali suntem adesea! Și nu doar noi, modernii complicați, ci pare că așa am fost dintotdeauna... La câte ne pretăm să obținem ce ne dorim, și ce repede ne schimbăm apoi poziționarea față de ce-am obținut! Iată-l de pildă pe Avraam: a așteptat și-a sperat până la vârsta de 100 de ani fiul promis, și când deodată are doi – nu se dă în lături să scape de unul (bine, la insistențele soției!) Asupra tuturor veghează însă Dumnezeu – chiar dacă El nu glumește cu păcatul, și nu-i acceptă rodurile, nici nu Se joacă discreționar cu sufletele păcătoșilor. Nașterea fiului natural a impus în familia lui Avraam repudierea celui născut mai înainte din altă combinație. Fiul sclavei trebuia alungat – și (pentru liniștea familiei) Avraam se vede nevoit (fără plăcere) să țină cont de solicitarea imperativă a Sarei. Vom vedea însă imediat – deloc surprinzător – cum funcționează inima iubitoare a lui Dumnezeu, și nu vom putea fi decât copleșiți luând act de compasiunea pe care-o arată Dumnezeu atât față de Avraam, cât și față de Agar și de fiul ei, Ismael (semi-soția și semi-fiul ce trebuiau îndepărtați!). Reluam lectura comentată a Genezei, cap. 21 vers. 12:

...Dumnezeu a zis lui Avraam: „Să nu te mâhneşti de cuvintele acestea, din pricina copilului şi din pricina roabei tale: fă Sarei tot ce-ţi cere; căci numai din Isaac va ieşi o sămânţă, care va purta cu adevărat numele tău.”

Dumnezeu îi spune lui Avraam foarte clar că nu Ismael este fiul promis, și că nu-l va include în planul Său... dar asta nu înseamnă că Ismael este condamnat! Dimpotrivă (continuă Dumnezeu în versetul 13):

„...şi pe fiul roabei tale îl voi face un neam, căci este sămânţa ta.”

Dumnezeu îi spusese lui Avraam: „Din sămânța ta voi ridica mari popoare”... iar dacă

promisiunea inițială, care urma să se concretizeze, viza poporul evreu, prin Isaac, iată că această făgăduință este suplimentată prin ce tocmai am auzit: o națiune se va ridica și din Ismael. Deci pluralul și abundența promisiunii divine inițiale (referitoare la „mari popoare”) se justifică și se verifică! Dumnezeu Își ține cuvântul!

A doua zi, Avraam s-a sculat de dimineaţă; a luat pâine şi un burduf cu apă, pe care l-a dat Agarei şi i l-a pus pe umăr; i-a dat şi copilul şi i-a dat drumul. Ea a plecat şi a rătăcit prin pustiul Beer-Şeba. Când s-a isprăvit apa din burduf, a aruncat copilul sub un tufiş şi s-a dus de a şezut în faţa lui la o mică depărtare de el, ca la o aruncătură de arc; căci zicea ea: „Să nu văd moartea copilului!” A şezut, dar, în faţa lui, la o parte, a ridicat glasul şi a început să plângă. Dumnezeu a auzit glasul copilului; şi Îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer pe Agar şi i-a zis: „Ce ai tu, Agar? Nu te teme, căci Dumnezeu a auzit glasul copilului în locul unde este. Scoală-te, ia copilul şi ţine-l de mână; căci voi face din el un neam mare.” Şi Dumnezeu i-a deschis ochii şi ea a văzut un izvor de apă; s-a dus de a umplut burduful cu apă şi a dat copilului să bea. Dumnezeu a fost cu copilul, care a crescut, a locuit în pustiu şi a ajuns vânător cu arcul. A locuit în pustiul Paran şi mama sa i-a luat o nevastă din ţara Egiptului. (Gen. 21:14-21)

Scriptura nu-i va mai menționa pe urmașii lui Ismael, dar aceștia, arabii, locuiesc acolo, preponderent în zonele deșertice, chiar și în ziua de azi.

Episodul se încheie așa, ca-n cărțile bune, lăsându-i cititorului șansa de a continua scenariul după bunul plac, chiar dacă realitatea istorică este una singură! Iar atenția ni se mută din nou asupra lui Avraam, care este încă personajul uman principal al momentului (biblic și istoric). Citim din Geneza 21, continuăm de la vers. 22:

În vremea aceea, Abimelec, însoţit de Picol, căpetenia oştirii lui, a vorbit astfel lui Avraam: „Dumnezeu este cu tine în tot ce faci. Jură-mi acum, aici, pe Numele lui Dumnezeu, că nu mă vei înşela niciodată, nici pe mine, nici pe copiii mei, nici pe nepoţii mei, și că vei avea față de mine și față de țara în care locuiești ca străin aceeași bunăvoință pe care o am eu față de tine.” Avraam a zis: „Jur!” (Gen. 21:22-24)

Abimelec (cred că n-ați uitat de el – împăratul Gherarului, cu care ne-am mai intersectat în capitolul precedent) a vrut să încheie un legământ cu Avraam, să ajungă la o înțelegere... și și-au propus să devină aliați și prieteni. Dar ca-n majoritatea legămintelor omenești, nu sunt necesare solicitări sau motive prea puternice pentru a fi încălcate. Iată cum continuă pasajul – citim Geneza 21, de la 25, comentariile sunt inutile:

Avraam a băgat vină lui Abimelec pentru o fântână de apă, pe care puseseră mâna cu sila robii lui Abimelec. Abimelec a răspuns: „Nu ştiu cine a făcut lucrul acesta; nici tu nu mi-ai dat de ştire şi nici eu nu aflu decât azi.” Şi Avraam a luat oi şi boi, pe care i-a dat lui Abimelec, şi au făcut legământ amândoi. Avraam a pus deoparte şapte mieluşele din turmă. Şi Abimelec a zis lui Avraam: „Ce sunt aceste şapte mieluşele pe care le-ai pus deoparte?” El a răspuns: „Trebuie să primeşti din mâna mea aceste şapte mieluşele, pentru ca să-mi slujească de mărturie că am săpat fântâna aceasta.” Iată de ce locul acela se numeşte Beer-Şeba, căci acolo şi-au jurat ei credinţă unul altuia. Astfel au făcut ei legământ la Beer-Şeba. După aceea, Abimelec s-a sculat împreună cu Picol, căpetenia oştirii sale, şi s-au întors în ţara filistenilor. Avraam a sădit un tamarisc la Beer-Şeba; şi a chemat acolo Numele Domnului Dumnezeului celui Veşnic. (Gen. 21:32-33)

Era se pare o vreme a juruințelor, care îi obligau pe oameni – precum contractele de azi – dar care nu-i împiedicau să le și calce – forțat sau nonșalant, precum în zilele noastre... ceea ce confirmă ce spuneam de la bun început: omenirea e cam aceeași pentru că structural oamenii nu se schimbă! Trebuie să mai observăm – cu bucurie – că Avraam nu-și abandonează bunul obicei de a chema numele Domnului peste tot pe unde merge.

Așa să ne ajute Dumnezeu să procedăm și noi! Iar faptul că Domnul primește închinarea lui Avraam, este vădit în cuvintele care încheie capitolul 21:

Avraam a locuit multă vreme ca străin în ţara filistenilor. (Gen. 21:34)

Mă simt dator să subliniez paradoxul amar al acestei fraze: Avraam a trăit toată viața ca străin în țara pe care i-a promis-o Dumnezeu. Ce lecție! O, de-am reține-o!

Capitolul 22 din Geneza constituie un alt punct culminant din Biblie, pentru că redă un moment dramatic, profetic și plin de semnificații. În acest capitol, ni se înfățișează cea de-a şaptea şi ultima apariţie a lui Dumnezeu înaintea lui Avraam, cu prilejul testului suprem la care este supus omul lui Dumnezeu...

Dac-ar fi să facem un top al celor mai valoroase zece capitole din Biblie, aproape sigur am include şi Geneza 22. Un motiv ar fi că aici este sugerată jertfa umană pentru prima dată. Dumnezeu vrea ca, prin acest incident, să arate omenirii că jertfa umană este greşită. De asemenea, se sugerează că jertfa este necesară pentru mântuirea celor păcătoşi, însă nu există niciun om care să poată realiza această ispășire! Fiul lui Dumnezeu a fost singurul în măsură să îndeplinească cerinţele desăvârșirii impuse de acest imperativ. Pavel va scrie mai târziu: „Dumnezeu nu L-a cruţat pe Fiul Său”, dar observăm că l-a cruţat pe fiul lui Avraam şi nu l-a lăsat pe Avraam să-l omoare pe Isaac.

Acest capitol poate fi comparat cu Psalmul 22 şi cu Isaia 53. Prima dată când am înţeles aceste adevăruri ce indică spre crucea lui Hristos, am fost uimit! Nu doar naşterea, dar şi această jertfire a lui Isaac prezintă asemănări cu viaţa lui Isus Hristos.

Apostolul Iacov face o afirmaţie referitoare la acest aspect, ce pare să contrazică alte pasaje din Biblie: „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?” (Iacov 2:21). Dar Pavel spune în  Romani 4: „Ce vom zice, dar, că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? «Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.»“ (Rom. 4:1–3). Cine are deci dreptate: Pavel sau Iacov? Eu zic că amândoi!

În primul rând, observăm că amândoi vorbesc despre acelaşi lucru – credinţă. Iacov vorbeşte despre faptele făcute prin credinţă, nu de cele făcute pentru lege. Pavel vorbeşte despre justificarea înaintea lui Dumnezeu şi citează din Geneza 15, când Avraam abia începea viaţa de credinţă. În acel moment Dumnezeu, care îi cunoştea inima, a văzut că „Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.” (Gen. 15:6). Îl vedem pe Avraam căzând de multe ori şi probabil că vecinii lui ar fi spus: „Noi nu vedem că e un om neprihănit”. Dar când a venit ziua în care Avraam l-a luat pe fiul său Isaac şi l-a dus să fie jertfit pe altar, până şi cel mai împietrit filistean ar fi fost nevoit să recunoască faptul că Avraam şi-a demonstrat credinţa prin fapte. Iacov spune că Avraam a fost considerat neprihănit prin (astfel de) fapte. Dar întrebarea care se pune este: chiar l-a jertfit Avraam pe Isaac pe altar? Știm bine că nu, dar a fost gata s-o facă! Faptul că era dispus să facă lucrul acesta demonstrează că Avraam a avut credinţă. Despre asta vorbeşte Iacov. El subliniază faptele de credinţă din capitolul 22 din Geneza, iar Pavel vorbeşte despre credinţa pe care Avraam o avea în inima lui în capitolul 15.

După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam şi i-a zis: „Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el. (Gen. 22:1)

Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam şi l-a pus să facă ceva greu și neobișnuit. Și pe noi Dumnezeu ne pune uneori la încercare, dar El nu ne ispiteşte niciodată. Iacov explică foarte bine acest lucru în primul capitol din epistola sa – citiți-l!

Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.” (Gen. 22:2)

Aflăm în capitolul următor că Sara avea 127 de ani când a murit. Corelând informațiile, aș spune că Isaac nu mai era un băieţel când s-au întâmplat toate acestea. Sara avea 90 de ani când l-a născut pe Isaac şi a murit la 127 de ani, asta înseamnă că Isaac avea 37 de ani când a murit mama sa... Dacă moartea ei a survenit la scurtă vreme după evenimentele relatate în Geneza 22, unde Isaac este numit „băiat”, aș putea afirma că e posibil ca fiul Sarei să fi avut chiar și treizeci-treizeci și ceva de ani!

Observaţi ce sentimente profunde există (atât la Avraam, cât şi la Dumnezeu): „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti”. Rezistă și se impune iar paralela cu Isus: „Ia pe fiul tău”... Isus este Fiul în Sfânta Treime. „Pe singurul tău fiu pe care-l iubeşti...” Isus afirmase cu hotărâre: „Tatăl Mă iubeşte”.

„Du-te în ţara Moria...” Mulţi sunt de părere că această ţară Moria este locul unde a fost construit Templul mai târziu şi, de asemenea, Muntele Moria este înălțimea Golgotei – locul unde Domnul Isus a fost jertfit, chiar în afara zidurilor cetăţii. Când am fost în Ierusalim am avut senzaţia că Templul şi Golgota nu sunt foarte departe una de alta. Sunt oarecum pe aceeaşi culme... care, da: a fost remodelată, s-a construit un drum pe acolo, dar este aceeaşi culme numită Moria. Nu pot să spun că a fost exact acelaşi loc, pentru că nu avem de unde şti asta, dar a fost pe aceeași înălțime pe care Avraam l-a adus jertfă pe Isaac.

„Adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.” Arderea de tot era tipul de jertfă practicat până când a fost dată legea mozaică. Atunci au fost prevăzute jertfele pentru vină şi pentru păcat. Mențiunea de aici indică tot spre Isus Hristos. Se sugerează aici jertfirea unei persoane, şi se ridică întrebarea: Este, jertfirea oamenilor, corectă sau greşită? Răspuns: este greşită din punct de vedere moral. Dacă v-aţi fi întâlnit cu Avraam atunci şi l-aţi fi întrebat: „Unde te duci, Avraam?” Ţi-ar fi răspuns: „Să-l jertfesc pe Isaac.” Şi l-aţi fi întrebat atunci: „Nu ştii că acest lucru este greşit?” Avraam ar fi răspuns: „Ba da, am înţeles că acest lucru este greşit. Ştiu că popoarele păgâne din locul acesta oferă jertfe umane, dar nu cred că acest lucru place Domnului!” L-aţi fi întrebat în continuare: „Atunci de ce faci asta?” Şi v-ar fi explicat: „Pentru că Dumnezeu mi-a cerut-o! Nu înţeleg de ce... Dar umblu cu El de vreo cincizeci de ani şi până acum nu m-a dezamăgit niciodată, şi tot ce mi-a cerut vreodată să fac s-a dovedit a fi cea mai bună opțiune! Nu înţeleg, dar voi merge pe mâna Domnului până la capăt... și cred că El mi-l va înapoia cumva pe Isaac! Nu știu cum, dar sunt convins c-o va face!”

Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă, a pus şaua pe măgar şi a luat cu el două slugi şi pe fiul său, Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot şi a pornit spre locul pe care i-l spusese Dumnezeu. A treia zi, Avraam a ridicat ochii şi a văzut locul de departe. (Gen. 22:3-4)

Le luaseră trei zile să ajungă până acolo, deci spus altfel: Isaac este returnat lui Avraam viu după trei zile, ca şi cum ar fi fost adus înapoi dintre morţi. Aşa a văzut Avraam lucrurile: Isaac i-a fost înapoiat, ca înviat din morți. Din nou o imagine profund profetică!

Şi Avraam a zis slugilor sale: „Rămâneţi aici cu măgarul; eu şi băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm, şi apoi ne vom întoarce la voi.” (Gen. 22:5)

Ce urma să se întâmple îi privea doar pe Avraam şi Isaac, era între tată şi fiu. Să ne gândim că Dumnezeu l-a exclus pe om din tot ce s-a întâmplat la cruce. În timpul celor trei ore de întuneric, crucea a devenit altarul pe care Mielul lui Dumnezeu a luat asupra Sa păcatele omenirii. Aceste lucruri s-au petrecut între Tată şi Fiu, la cruce. Omului nu i s-a permis să intervină în aceste evenimente. La fel au stat lucrurile cu Avraam şi Isaac, protagoniștii acestei întâmplări. Citim mai departe (Gen. 22:6)

Avraam a luat lemnele pentru arderea de tot, le-a pus în spinarea fiului său, Isaac, şi a luat în mână focul şi cuţitul. Şi au mers astfel amândoi împreună.

Focul se referă la judecată, iar cuţitul la aplicarea judecăţii şi la jertfă. Continuând paralelismul, nu uităm că și Isus Şi-a cărat crucea.

Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis: „Tată!” „Ce este, fiule?”, i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: „Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?” „Fiule”, a răspuns Avraam, „Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot.” Şi au mers amândoi împreună înainte. (Gen. 22:7-8)

Mai încolo, în versetul 13 vom vedea că un berbec a fost găsit prins într-un tufiş şi Avraam l-a oferit ca jertfă. Avraam spusese că Dumnezeu Se va îngriji de miel, ori nu de miel a fost până la urmă vorba, ci de un berbec – este o diferenţă. Adevăratul Miel a fost oferit, de fapt, secole mai târziu, mă refer la Mielul identificat de Ioan Botezătorul, atunci când a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Prin urmare, cuvintele acestea ale lui Avraam: „Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot.” – sunt profetice.

Când au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar şi a aşezat lemnele pe el. A legat pe fiul său, Isaac şi l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. (Gen. 22:9)

Repet, personal nu cred că Isaac era vreun băiețel plăpând când Avraam îl leagă şi îl pune pe altar... cred că, dacă ar fi dorit, ar fi putut să i se împotrivească, să-l dovedească pe Avraam. Dar Isaac se supune! La fel Domnul Isus când a mers la cruce: „Facă-se nu voia Mea, ci voia Ta!” El S-a așezat pe cruce pentru a împlini voia lui Dumnezeu. Copleșitor!

Apoi Avraam a întins mâna şi a luat cuţitul ca să înjunghie pe fiul său. (Gen. 22:10)

Fiecare din încercările precedente contribuise la întărirea credinței lui Avraam, chiar dacă fusese vorba și de suferință. Îşi părăsise familia când a plecat din Ur. Apoi a fost despărțirea de Lot, nepotul lui. Apoi a urmat încercarea cu Ismael – pe care fusese nevoit să-l alunge, deși îl iubea. Acum, Avraam trece prin cea mai grea încercare a vieţii lui, testul suprem al credinţei: Dumnezeu îi cere să-l jertfească pe Isaac. Nu înțelegea ce se întâmplă, pentru că Dumnezeu îi spusese că „numai din Isaac va ieşi o sămânţă”... dar era hotărât să meargă până la capăt făcând ce îi cerea Dumnezeu, sacrificarea lui Isaac.

Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri şi a zis: „Avraame! Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el. Îngerul a zis: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” (Gen. 22:11-12)

Nu credeți că Dumnezeu ştia deja că Avraam se teme de El?! Acțiunile și atitudinile lui o dovediseră... Așa cum, cu ceva timp în urmă, constatase credinţa pe care o avea Avraam. Dumnezeu îţi cunoaşte inima – ştie dacă eşti sincer sau nu – dar prietenii şi vecinii tăi nu ţi-o pot cunoaşte. Ei nu pot să vadă decât faptele tale. Acesta este motivul pentru care Iacov spune: „credinţa fără fapte este moartă”; credinţa trebuie să se vadă!

Dacă Dumnezeu l-a încercat pe Avraam, cred că orice om care este chemat de Dumnezeu, mântuit și folosit în vreun fel de Dumnezeu, va fi pus la încercare. El ne pune la încercare pe mine şi pe tine, iar scopul și rezultatul acestor încercări trebuie să fie întărirea credinţei noastre, creşterea noastră spirituală, îndeplinirea planului divin cu noi. Dumnezeu îl trece pe Avraam prin cea mai grea încercare, iar după aceasta nu-i va mai cere nimic.

Avraam a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş; şi Avraam s-a dus de a luat berbecul şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său. (Gen. 22:13)

Din Eden până la Golgota, soluţia a fost jertfa animală, care arată spre jertfa lui Hristos. Dumnezeu nu a acceptat niciodată jertfe umane; dar, când Fiul Lui a venit pe lume, El a mers la cruce şi a murit pentru păcatele omenirii. „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Rom. 8:32). Crucea a devenit altarul pe care Mielul lui Dumnezeu a fost jertfit pentru a lua asupra Sa toate păcatele omenirii. Este foarte important să înţelegem acest aspect.

Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grijă”. De aceea se zice şi azi: „La muntele unde Domnul va purta de grijă”. (Gen. 22:14)

Geografia nu-și stabilise toate toponimele, așa că oamenii continuau să asocieze anumite locuri cu întâmplările semnificative petrecute acolo. Avraam pune un nume acestui loc, unde mulţi oameni cred că a fost construit mai târziu templul lui Solomon. Golgota, locul în forma unui craniu, este pe aceeaşi culme pe care a fost construit templul. Acolo, Avraam l-a jertfit pe fiul său şi tot acolo a fost răstignit Domnul Isus Hristos. Este un lucru minunat acesta. Avraam denumeşte acest loc Iehova-Iire, adică Domnul va purta de grijă. Aici a intervenit Dumnezeu în favoarea lui.

Aici la Golgota s-a semnat cu sânge intervenția mântuitoare, eliberatoare, a lui Dumnezeu în beneficiul fiecăruia dintre cei ce cred că ce a fost nevoie s-a făcut – tot ce mai trebuie este credința și încrederea personală!

Mă rog s-o ai și tu, dragă prietene, mulțumesc că m-ai însoțit până la capătul episodului de azi. Și mulțumim împreună lui Dumnezeu – inclusiv pt. că ne va permite să ne reîntâlnim și data viitoare – mai avem destule să aflăm din Cuvântul Lui minunat, Biblia!

Pe curând deci!