Geneza 44:1-45:11 | Itinerar Biblic | Episodul 53

Stimați ascultători, ne aflăm „pe ultima turnantă” a parcursului primei cărți a Bibliei – Geneza; suntem vă reamintesc în toiul unui episod care parcă nu se mai termină, care ne ține cu sufletul la gură preț de vreo patru capitole, și în care (parcă mai lent decât am dori, și cu un suspans savant dozat) ni se redă reîntâlnirea după mai bine de două decenii dintre Iosif și restul familiei sale. Iosif ajunsese un izbăvitor pentru mari mulțimi de oameni care veneau de pretutindeni să cumpere din Egipt hrana stocată înțelept în anii de belșug dinaintea foametei mondiale ce bântuia acum... și care afectase și Canaanul, deci și familia lui Iacov. Bătrânul pariarh își trimite fiii cei mari să se aprovizioneze... și – cum Iosif își recunoaște frații, dar ei nu – începe un joc de-a șoarecele și pisica, în care ai uneori senzația că Iosif se distrează jucându-le renghiuri și punându-le tot felul de condiții, cât să-i fiarbă puțin în suc propriu pe frații săi... dar având tot timpul în gând atât deconspirarea sa, la un moment dat, cât și chemarea întregii sale familii într-un colț mai ferit al Egiptului.

Ne stă înainte un alt capitol minunat şi dramatic - 44. Iosif tocmai stătuse la masă cu frații săi veniți cu toții de astă dată din Canaan (inclusiv Beniamin, ca să probeze chipurile veridicitatea declarațiilor anterioare ale fraților lui Iosif și față de care acesta – iarăși chipurile – avea rezerve). Odată lămurite lucrurile, vizitatorii recuperându-și onoarea pusă sub semnul întrebării, se pregăteau să plece acasă, cu al doilea transport de merinde pentru familia din Canaan. Însă Iosif își continuă regia și mai recurge la o stratagemă care să-i destabilizeze și să dea lovitura de grație fraţilor săi, care se și vedeau acasă cu proviziile de grâne. Iosif își testează fraţii pentru a-și da seama care este de fapt relaţia şi afecţiunea lor, atât față de tatăl lor cât şi faţă de Beniamin. Amintiţi-vă, vă rog, că pe Iosif îl vânduseră să fie sclav. Să se fi schimbat ei de atunci? Să fie oare în stare să-l abandoneze și pe Beniamin, doar ca să se salveze pe ei și pe cei de-acasă?!

Iosif simțea că are nevoie să obţină răspunsul la aceste întrebări înainte de a li se face cunoscut, iar testul pe care îl foloseşte îi va produce dovada absolută că – da, ei se schimbaseră, și că nu vor repeta cu Beniamin episodul pe care îl trăise Iosif din cauza lor.

Iuda se va arăta încă o dată acţionând ca purtător de cuvânt al grupului, şi-l vom vedea prezentat aici într-o imagine foarte frumoasă. El se arată dispus să ia locul lui Beniamin, doar ca să menajeze inima bătrânului său tată... şi felul elocvent în care îi ia apărarea lui Beniamin constituie unul dintre cele mai emoţionante pasaje din Biblie.

Așadar capitolul  debutează cu preparativele mai puțin cunoscute făcute de Iosif în perspectiva reîntoarcerii în Canaan a fraților săi.

Iosif a dat următoarea poruncă economului casei lui: „Umple cu merinde sacii oamenilor acestora, cât vor putea să ducă, şi pune argintul fiecăruia la gura sacului său. Să pui şi paharul meu, paharul de argint, la gura sacului celui mai tânăr, împreună cu argintul cuvenit pentru preţul grâului lui.” Economul a făcut cum îi poruncise Iosif. Dimineaţa, cum s-a crăpat de ziuă, au dat drumul oamenilor acestora împreună cu măgarii lor. Dar abia ieşiseră din cetate şi nu se depărtaseră deloc de ea, când Iosif a zis economului său: „Scoală-te, aleargă după oamenii aceia; şi, când îi vei ajunge, să le spui: «Pentru ce aţi răsplătit binele cu rău? De ce aţi furat paharul din care bea domnul meu şi de care se slujeşte pentru ghicit? Rău aţi făcut că v-aţi purtat astfel.»“ (Gen. 44:1-5)

Așadar, Iosif consimte să le permită să plece spre casă, așa că fraţii lui pornesc la drum, gândind că totul este în ordine. Ei nu ştiau nimic despre paharul din sacul lui Beniamin... ca și despre faptul că administratorul casei lui Iosif vine după ei, cu un scop foarte clar. Așa că, după ce apucă ei să parcurgă doar o mică bucată de drum, sunt ajunşi din urmă. O ceată întreagă în înconjoară şi sunt acuzaţi că au luat paharul lui Iosif.

Economul i-a ajuns şi le-a spus aceste cuvinte. (Gen. 44:6)

Observaţi, vă rog, că administratorul (sau contabilul) viceguvernatorului Egiptului afirmă că Iosif ar fi obișnuit să folosească paharul cu pricina în practicile sale de citire a viitorului... ne amintim că Iosif era, într-adevăr, profet şi putea să prezică viitorul. Ştim acest lucru, pentru că tălmăcise visele sale, pe ale brutarului şi paharnicului, precum şi visul faraonului. Poate că va fi folosit acest pahar în vreun fel – desigur, nu magic – sau poate că era și el o parte din recuzita folosită (și pretins indispensabilă). Trebuie să fim de acord că acest dar al profeţiei îi fusese dat lui Iosif de către Dumnezeu înainte de a exista revelaţia scrisă. Noi nu trebuie să ne uităm într-o ceaşcă, să citim în frunze de ceai sau să cercetăm horoscopul: toate astea sunt un nonsens absolut! Când oamenii apelează la astfel de lucruri, ei demonstrează starea spirituală săracă în care se află. Iosif avea un dar, însă acesta nu era legat de paharul acela. Darul lui venea de la Dumnezeu. Dar fie responsabilul respectiv nu știa asta, fie își juca și el rolul în piesa înscenată ad-hoc...

Trezindu-se din nou acuzați, frații lui Iacov au datoria să se apere încă o dată, și fac asta cu o enervare și vehemență abia mascate:

Ei i-au răspuns: „Domnule, pentru ce vorbeşti astfel? Să ferească Dumnezeu pe robii tăi să fi săvârşit o asemenea faptă! Iată, noi ţi-am adus din ţara Canaanului argintul pe care l-am găsit la gura sacilor noştri; cum am fi putut să furăm argint sau aur din casa domnului tău? Să moară acela dintre robii tăi la care se va găsi paharul, şi noi înşine să fim robi ai domnului nostru! (Gen. 44:7-9)

Iată cât de siguri erau că paharul acela nu se afla la niciunul dintre ei – ajung să jure!

Ca unul care știa cum stau lucrurile, pentru că – punând paharul în sacul lui Beniamin – nu făcuse altceva decât să îndeplinească dispozițiile lui Iosif, economul nu se lasă impresionat de cuvintele lor și face încă un pas:

El a zis: „Fie după cuvintele voastre! Acela la care se va găsi paharul să fie robul meu; iar voi veţi fi nevinovaţi.” Îndată şi-a coborât fiecare sacul la pământ. Fiecare şi-a deschis sacul. Economul i-a scotocit, începând cu cel mai în vârstă şi sfârşind cu cel mai tânăr; şi paharul a fost găsit în sacul lui Beniamin. Ei şi-au rupt hainele, şi-a încărcat fiecare măgarul şi s-au întors în cetate. (Gen. 44:10-13)

Ruperea hainelor era atât un gest de jale și de mare durere, cât și un gest de delimitare clară de o realitate sau un gest. Dar sfâșierea extremă, neputința și disperarea lor nu le întunecă mințile, ci parcă îi strânge mai mult și mai bine unii lângă alții – semn îmbucurător de schimbare interioară și mentală evidentă. Fără multe cuvinte, parcă într-un gând, fac cu toţii cale-ntoarsă – pentru că nu au de gând să se ducă acasă fără Beniamin, puteţi fi siguri de acest lucru.

Ajunși la palatul lui Iosif, frații lui se aruncă din nou cu faţa la pământ, de data această cu groază şi într-un mare chin sufletesc.

Iuda şi fraţii lui au ajuns la casa lui Iosif, pe când era el încă acolo, şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. Iosif le-a zis: „Ce faptă aţi făcut? Nu ştiţi că un om ca mine are putere să ghicească?” (Gen. 44:14-15)

Iuda iese în faţă şi acum se văd și urme de noblețe în caracterul acestui om. Amintiţi-vă că Mântuitorul vine din seminţia lui Iuda. Omul acesta ține aici unul dintre cele mai frumoase discursuri consemnate vreodată. El mărturiseşte totul, recunoscând că din cauza păcatului lor au venit toate acestea asupra lor, într-un tăvălug interminabil.

Iuda a răspuns: „Ce să mai spunem domnului nostru? Cum să mai vorbim? Cum să ne mai îndreptăţim? Dumnezeu a dat pe faţă nelegiuirea robilor tăi. Iată-ne robi ai domnului nostru: noi şi acela la care s-a găsit paharul.” Dar Iosif a zis: „Să mă ferească Dumnezeu să fac aşa ceva! Omul la care s-a găsit paharul va fi robul meu; dar voi suiţi-vă înapoi în pace la tatăl vostru.” (Gen. 44:16-17)

Acum, Iosif vrea să le testeze dragostea pentru fratele lor. El afirmă că doar vinovatul – adică Beniamin – trebuie să rămână. În trecut, ei îl vânduseră pe Iosif ca sclav, deși era nevinovat, doar ca să scape de el... iar acum, când li se spune: „Lăsaţi-l pe cel vinovat aici, să fie sclavul meu! Restul, puteţi să vă întoarceţi acasă!” – iată ce răspunde Iuda:

Atunci Iuda s-a apropiat de Iosif şi a zis: „Te rog, domnul meu, dă voie robului tău să spună o vorbă domnului meu şi să nu te mânii pe robul tău! Căci tu eşti ca faraon.” (Gen. 44:18)

Vedeţi ce poziţie înaltă avea Iosif în Egipt! Și ce conștienți se dovedesc a fi evreii aceștia de proeminența celui cu care stăteau de vorbă... Iuda continuă, și-n următoarele 10-11 versete avem un rezumat al întregii istorii și-o argumentare a poziției lor:

Domnul meu a întrebat pe robii săi, zicând: „Mai trăieşte tatăl vostru şi mai aveţi vreun frate?” Noi am răspuns domnului meu: „Avem un tată bătrân şi un frate tânăr, copil făcut la bătrâneţea lui; băiatul acesta avea un frate care a murit şi care era de la aceeaşi mamă; el a rămas singur, şi tatăl lui îl iubeşte.” Tu ai spus robilor tăi: „Aduceţi-l la mine ca să-l văd cu ochii mei.” Noi am răspuns domnului meu: „Băiatul nu poate părăsi pe tatăl său; dacă-l va părăsi, tatăl său are să moară.” Tu ai spus robilor tăi: „Dacă nu se va coborî şi fratele vostru împreună cu voi, să nu-mi mai vedeţi faţa.” Când ne-am suit la tatăl meu, robul tău, i-am spus cuvintele domnului meu. Tatăl nostru a zis: „Duceţi-vă iarăşi să ne cumpăraţi ceva merinde.” Noi am răspuns: „Nu putem să ne ducem; dar dacă fratele nostru cel tânăr va fi cu noi, ne vom duce; căci nu putem vedea faţa omului aceluia decât dacă fratele nostru cel tânăr va fi cu noi.” Robul tău, tatăl nostru, ne-a zis: „Voi ştiţi că nevasta mea mi-a născut doi fii. Unul a ieşit de la mine şi cred că a fost sfâşiat negreşit de fiare, căci nu l-am mai văzut până astăzi. Dacă-mi mai luaţi şi pe acesta şi i se va întâmpla vreo nenorocire, cu durere îmi veţi coborî bătrâneţile în Locuinţa morţilor.” (Gen. 44:19-29)

Iuda povesteşte din nou aici ce s-a întâmplat, şi include și poziția și sentimentele tatălui lor. De fapt, tatăl fusese înşelat şi acum vede Iosif lucrul acesta. Acum află și el ce îi spuseseră fraţii lui tatălui lor cu atât de mulţi ani în urmă. Cred că este pentru prima dată când unul dintre ei spune atât de multe. Mai înainte spuseseră doar că el „nu mai este”, aceasta însemnând că era mort.

Mai vedem însă şi altceva aici. Iacov creşte în har, dar nu a ajuns încă la statura deplină. În loc să se încreadă în Domnul, el își leagă toate speranțele și sentimentele de acest băiat, de Beniamin. Dacă i s-ar fi întâmplat ceva lui Beniamin, asta l-ar fi omorât: s-ar pogorî în mormânt plin de tristeţe!

Sunt creştini care demonstrează o credinţă minunată în Dumnezeu atunci când unul dintre cei dragi moare, în timp ce alţii pur şi simplu se prăbuşesc, când se întâmplă aşa ceva. Nu ştiu cât de mult vă iubiţi membrii familiei, dar dacă sunteţi copii ai lui Dumnezeu, ştiţi că vă veţi revedea cândva. Cine umblă prin credinţă, nu se va prăbuşi în astfel de momente. Prin urmare, putem să ne dăm seama că Iacov încă nu ajunsese la starea potrivită. Deşi creşte în har, tot nu are o încredere deplină în Dumnezeu.

Acum, dacă mă voi întoarce la robul tău, tatăl meu, fără să avem cu noi băiatul de sufletul căruia este nedezlipit sufletul lui, el are să moară când va vedea că băiatul nu este; şi robii tăi vor coborî cu durere în Locuinţa morţilor bătrâneţile robului tău, tatăl nostru. (Gen. 44:30-31)

Observăm preocuparea lui Iuda pentru bătrânul Iacov. Iuda este cum spuneam purtătorul de cuvânt al grupului, însă cred că oricare dintre ceilalţi fraţi ar fi făcut aceeaşi afirmaţie. Poate că vă încearcă o urmă de neîncredere – oare era reală această preocupare pentru soarta bătrânului Iacov, sau era mai degrabă spirit de conservare, ori vreuna din acele abordări evreiești menite să asigure ieșirea cu bine din asemenea „clinci”-uri?!

În loc de răspuns ferm, un îndemn: să nu ignorăm niciodată și să nu minimalizăm puterea de transformare pe care Dumnezeu o poate lucra în oricine dorește și se lasă astfel înnoit! Nu contează ce credem noi, suspiciunea sau naivitatea noastră – ambele posibile – ci contează că schimbarea (mai cu seamă în bine) este lege a vieții și condiție a progresului.     

Căci robul tău – continuă Iuda în vers. 32-34 – s-a pus chezaş pentru copil şi a zis tatălui meu: „Dacă nu-l voi aduce înapoi la tine, vinovat să fiu pentru totdeauna faţă de tatăl meu.” Îngăduie, dar, te rog, robului tău să rămână în locul băiatului, ca rob al domnului meu; iar băiatul să se suie înapoi cu fraţii săi. Cum mă voi putea sui eu la tatăl meu, dacă băiatul nu este cu mine? Ah! să nu văd mâhnirea tatălui meu!” (Gen. 44:32-34)

Chiar dacă Iuda este purtătorul de cuvânt al grupului, el vorbește în nume propriu oferindu-se să rămână în locul lui Beniamin... şi cred că oricare dintre ceilalți frați s-ar fi oferit să facă la fel.

Concluzie: Iosif şi-a supus fraţii unui test, şi toţi au trecut testul. Ei se dovediseră dispuşi să ia locul lui Beniamin, numai să nu ajungă fratele lor mai mic sclav, îndoliind astfel inima bătrânului lor părinte.

Mai târziu, în istorie, avea să vină Unul din linia genealogică a lui Iuda, Leul din seminţia lui Iuda, care va purta pedeapsa pentru cel vinovat: „Dumnezeu Şi-a arătat dragostea pentru noi prin aceea că, pe când eram noi încă vinovaţi, Hristos a murit pentru noi” (Rom. 8:5). Spre deosebire de Simeon lăsat gaj până se vor întoarce frații din Canaan, spre deosebire de Iuda care se oferă să îl înlocuiască în temniță pe fratele lor cel mic, Hristos chiar a luat locul și a plătit în locul celor vinovaţi – păcătoșii care am fost (sau mai suntem) fiecare.

Chiar dacă se apropie de final, povestea continuă – și se va finaliza – în capitolul 45, în care Iosif se dezvăluie în faţa fraţilor săi şi se identifică cu ei.

Iosif nu s-a mai putut stăpâni înaintea tuturor celor ce-l înconjurau. Şi a strigat: „Scoateţi afară pe toată lumea.” Şi n-a mai rămas nimeni cu Iosif, când s-a făcut cunoscut fraţilor săi. A izbucnit într-un plâns aşa de tare că l-au auzit egiptenii şi casa lui faraon. (Gen. 45:1-2)

După ce eliberează încăperea, Iosif pur și simplu se lasă copleșit de emoție şi începe să plângă. Dacă ceva poate fi amuzant în situația dată, e faptul că nimeni, cu excepţia lui Iosif, nu înţelegea de ce acesta plânge atât de puternic. Nici fraţii lui, nici servitorii nu ştiau nici munca sufletului lui Iosif, nici cum stăteau lucrurile de fapt... Acum însă, nu mai era niciun motiv să se ascundă faţă de fraţii lui, întrucât îi testase, și se convinsese – erau aceiași, dar erau alții!

Vă mai spun încă o dată că vine ziua când Domnul Isus Hristos Se va face cunoscut fraţilor Săi, evreilor. Când a venit pentru prima oară, „a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11). Ba chiar L-au dat să fie răstignit. Dar când va veni a doua oară, El Se va face cunoscut acestor oameni: „Şi dacă-l va întreba cineva: «De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?», El va răspunde: «În casa celor ce mă iubeau le-am primit.»“ (Zaharia 13:6). Hristos Se va face cunoscut acestor oameni şi „în ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie” (Zaharia 13:1). Va fi o întrunire de familie între Domnul Isus şi fraţii Lui. Acest episod în care Iosif se revelează fraţilor săi putem spune că anticipează puţin acea zi minunată în care Hristos Se va revela.

Deci, ajuns la punctul cel mai înalt suportabil al emoțiilor, Iosif răbufneşte. În casa lui faraon se aud plânsete, dar nimeni nu înţelege ce se întâmplă! (Gen. 45:3)  

Iosif a zis fraţilor săi: „Eu sunt Iosif! Mai trăieşte tatăl meu?” Dar fraţii lui nu i-au putut răspunde, aşa de încremeniţi rămăseseră înaintea lui.

Nu știu la ce vă așteptați dvs – bucurie, chiote, lacrimi de fericire sau duioșie?! Nimic din toate acesta! Nici nu mai știi ce să crezi – parcă mai degrabă ar fi primit temnița, decât revelația aceasta! Fraţii lui Iosif au rămas înmărmuriţi, amuțiți chiar, văzându-l pe cel de care se debarasaseră cu atâta ușurință cu mulți ani în urmă. Dacă înainte le era frică, acum erau de-a dreptul îngroziţi. Trecuseră aproape douăzeci şi cinci de ani de când nu îl mai văzuseră, de când îl vânduseră ismaeliţilor... şi primul gând va fi fost probabil că el va vrea de-acum să se răzbune... dar sunt prea şocaţi ca să vorbească! (Gen. 45:4)

Iosif a zis fraţilor săi: „Apropiaţi-vă de mine.” Şi ei s-au apropiat. El a zis: „Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt.”

„Eu sunt fratele vostru.” Acesta este un moment dramatic. Vă puteţi imagina cum s-au simţit? Observaţi care este reacţia lui Iosif aici: el nu este furios, nu caută răzbunarea. Aceea ar fi fost reacţia normală, omenească. De ce nu caută să se răzbune? (Gen. 45:5)

„Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră.”

Iosif putea vedea un scop în tot ce s-a întâmplat, putea vedea planul lui Dumnezeu şi că tot ce s-a întâmplat a fost cu voia Lui. El avea capacitatea să înţeleagă că Dumnezeu lucra în viaţa lui.

„Iată sunt doi ani de când bântuie foametea în ţară; şi încă cinci ani nu va fi nici arătură, nici seceriş. Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire. Aşa că nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al lui faraon, stăpân peste toată casa lui şi cârmuitorul întregii ţări a Egiptului.” (Gen. 45:6-8)

Oare dacă noi am putea vedea mâna lui Dumnezeu în vieţile noastre, am mai căuta să ne răzbunăm? Nu cred. Şi vedem că acest om din nou Îl laudă pe Dumnezeu. Iosif avea şaptesprezece ani când fusese adus în Egipt. La treizeci de ani se înfățișase înaintea lui faraon. Acum, trecuseră cei şapte ani de belşug şi doi ani de foamete. Deci Iosif este în vârstă de treizeci şi nouă de ani şi locuia în Egipt de douăzeci şi doi de ani. În toate aceste lucruri, însă, el vede mâna lui Dumnezeu. (Gen. 45:9-12)

„Grăbiţi-vă de vă suiţi la tatăl meu şi spuneţi-i: «Aşa a vorbit fiul tău Iosif: Dumnezeu m-a pus domn peste tot Egiptul; coboară-te la mine şi nu zăbovi! Vei locui în ţinutul Gosen şi vei fi lângă mine tu, fiii tăi şi fiii fiilor tăi, oile tale şi boii tăi şi tot ce este al tău. Acolo te voi hrăni, căci vor mai fi încă cinci ani de foamete; şi astfel nu vei pieri tu, casa ta şi tot ce este al tău.» Voi vedeţi cu ochii voştri, şi fratele meu Beniamin vede cu ochii lui, că eu însumi vă vorbesc!”

Iacov şi familia lui nu ar fi supravieţuit dacă ar fi rămas pe tărâmul Palestinei în perioada aceea. De aceea, Iosif vrea să îi aducă în ţinutul Gosen, care era cea mai bună zonă din Egipt. Este ţinutul în care Dumnezeu îi va ridica, formând o naţiune. Aici ei sunt izolaţi de restul lumii, iar vieţile fraţilor lui demonstrează că ei trebuiau scoşi din ţara Canaan. Cred că frații lui Iosif erau incapabili să-și revină, nu știau ce să creadă, dacă pot să se bucure... dar vorbele lui Iosif încet-încet îi readuc în simțiri – fratele lor nu doar că nu le purta ranchiună, ci le oferea șansa belșugului în acele momente de cumpănă!

Mulțumitori Domnului nostru (care de câte ori ne iese înainte, are cuvinte bune și soluții minunate pentru situațiile noastre), în ecoul cuvintelor incredibile ale lui Iosif, ne oprim azi aici, stimați ascultători. Să ne reîntâlnim sănătoși data viitoare – istoria continuă!