Geneza 47:1-31 | Itinerar Biblic | Episodul 55

Salut și eu prietenii statornici care sunteți – nu neapărat ai mei, ci ai Cărții și autorului de care ne ocupăm în acest program! Cuvântul lui Dumnezeu ni se va deschide și azi, și ne bucurăm să-i fim mijlocitori, și către dvs., și – prin dvs. – spre mulți alții. Nu uitați că dincolo de orice mesaj comunicat verbal, e f posibil ca trăirea și caracterul dvs. să fie singura Biblie pe care s-ar putea s-o citească vreodată cineva de lângă tine. Iar rostul ns nu e să arătăm spre noi, nu să ne etalăm, ci să-i facem pe oameni curioși să-L cunoască personal pe cel ce ne-a schimbat și pe noi! Așa să ne ajute Dumnezeu!

Suntem bucuroși să vă mijlocim și azi accesul la Biblie, din care parcurgem ultima parte a primei sale diviziuni – Geneza. Așa cum noi suntem pe punctul să devenim prieteni datorită mijlocirii Duhului și Cuvântului lui Dumnezeu, la fel sunteți fiecare chemat să vă faceți datoria de a da mai departe ștafeta mesajului biblic... pt că el trebuie să fie cunoscut, pt ca tot mai mulți oameni să-și întâlnească Mântuitorul, pt a obține viața veșnică!

În capitolele precedente am însoțit familia lui Iacov în Egipt; am fost martori la reîntâlnirea lor după mai bine de două decenii cu Iosif, devenit mâna dreaptă a lui Faraon. Iosif i-a aşezat în ţinutul Gosen din considerente strategice: și pentru că era, de fapt, zona cea mai bogată din ţară, dar și pt a-i izola de de restul egiptenilor, care-i desconsiderau din principiu pe păstori, așa cums e declaraseră frații lui Iosif, la sugestia înțeleaptă a acestuia.

Așadar Gosen va fi pentru destul timp a doua casă pt familia lui Iacov. După moartea lui Iosif, ei vor ajunge să fie sclavi în Egipt, dar Dumnezeu va fi cu ei în tot acest timp. Vor ajunge o naţiune mare şi Dumnezeu îi va scoate de acolo, sub conducerea lui Moise.

Repet: Biblia nu ne precizează că Dumnezeu i S-ar fi arătat lui Iosif, şi totuşi vedem cum Dumnezeu lucrează în viaţa lui. Este clar pentru noi astăzi că Iosif a fost trimis înainte pentru a pregăti calea, astfel ca familia lui Iacov să supravieţuiască în Egipt.

Capitolul 47 care ne stă înainte redă – vă veți convinge – parcă cea mai bună parte a vieţii lui Iacov de până acum. Vă mai amintiți cred că el nu ne apăruse într-o lumină favorabilă prima dată când am citit despre el în Scriptură. De fapt, nu-l vedem ca fiind un om al credinţei până la această călătorie în Egipt. Acest capitol ne prezintă însă acest aspect, mai bine ca oricare altul.

Vă amintesc contextul general – omenirea se confrunta cu o foamete de proporții, care devenea din ce în ce mai acută pe măsură ce se apropia finalul perioadei hotărâte de Dumnezeu. Ca semn al bunăvoinței sale suverane, cu toate că întreaga lume trece prin aceste greutăţi, doar Canaanul şi Egiptul ne sunt prezentate aici, pentru că acestea sunt zonele geografice relevante pentru istoria ce ne este prezentată, și pentru că în ele – spre deosebire de celelate locuri – lipsurile erau mai mici.

Deci odată potolite emoțiile revederii, odată reintrați în normal – prin reconectare – un lucru pe care Iosif nu uită și nu ezită să-l facă este să-și anunțe superiorul de situația ivită. (Gen. 47:1)

Iosif s-a dus să înştiinţeze pe faraon şi i-a spus: „Fraţii mei şi tatăl meu au sosit din ţara Canaan, cu oile şi boii şi cu tot avutul lor; şi sunt în ţinutul Gosen.”

Iosif se duce la faraon să i-i prezinte pe fraţii şi pe tatăl lui. El îi aşezase în ţinutul Gosen înainte să îi ceară lui faraon un ţinut pentru ei, și putem să observăm astfel care sunt și autoritatea, dar și strategia lui. Dacă ei se aflau deja acolo, faraon ar fi trebuit să fie dispus/înclinat să îngăduie ca ei să se stabilească în ţinutul respectiv. La urma urmei, ei aproape că se instalaseră acolo, și-ncepuseră să-și desfacă deja bagajele, așa că era mult mai simplu să-i lase acolo unde erau deja... (adică în cel mai mănos ținut!)

A luat pe cinci din fraţii lui şi i-a adus înaintea lui faraon. Faraon a întrebat pe fraţii lui Iosif: „Cu ce vă îndeletniciţi?” Ei au răspuns lui faraon: „Robii tăi sunt păstori, cum erau şi părinţii noştri.” (Gen. 47:2-3)

Am văzut şi mai înainte că păstorii nu erau bine văzuţi în vremea aceea. Egiptenii nici nu voiau să audă de păstori şi nici nu le păsa de păstorit. Aşadar, era un motiv bun de separare de cultura egipteană, și o ocazie pentru copiii lui Israel să facă ceva ce egiptenii nu doreau să facă.

Şi au mai zis lui faraon: „Noi am venit ca să locuim o vreme aici în ţară, pentru că nu mai este păşune pentru oile robilor tăi şi este o mare foamete în ţara Canaanului; îngăduie, dar, robilor tăi să locuiască în ţinutul Gosen.” Faraon a zis lui Iosif: „Tatăl tău şi fraţii tăi au venit la tine. Ţara Egiptului este deschisă înaintea ta; aşază pe tatăl tău şi pe fraţii tăi în cea mai bună parte a ţării. Să locuiască în ţinutul Gosen; şi dacă găseşti printre ei oameni destoinici, pune-i în fruntea turmelor mele.” (Gen. 47:4-6)

De vreme ce egiptenii nu se ocupau cu păstoritul, faraon avea nevoie de cineva care să se îngrijească de turmele sale – așa că și cu acest gând interesat în minte, suveranul aprobă și întărește așezarea evreilor în Gosen.

Apoi, Iosif i-l prezintă lui faraon pe tatăl său. Avem aici o scenă deosebită, în care Iacov ne apare în (poate) cea mai luminoasă ipostază de până acum, de când am început să studiem despre el.

Iosif a adus pe tatăl său, Iacov, şi l-a înfăţişat înaintea lui faraon. Şi Iacov a binecuvântat pe faraon. (Gen. 47:7)

Observaţi, vă rog, că acum Iacov îl binecuvântează pe faraon. El este acum vrednic de numele pe care îl poartă și este o mărturie pentru Dumnezeu. Aproape întotdeauna cel mai sărac este binecuvântat de cel mai bogat; cel mai mare în ani sau rang îi binecuvântează pe ceilalți... aici însă, Iacov îl binecuvântează pe faraon în calitate de martor al Singurului Dumnezeu adevărat. Faraon nu se sustrage, dar continuarea sa este una măruntă, mundană, meschină... și parcă timorată:

Faraon a întrebat pe Iacov: „Care este numărul zilelor anilor vieţii tale?” (Gen. 47:8)

Dacă în acest moment Iacov ar fi trăit încă după vechea fire de care a fost condus la început, ar fi spus: „Faraon, am o sută treizeci de ani şi dă-mi voie să-ţi spun cum m-am descurcat în viaţă. Vreau să-ţi povestesc cum l-am păcălit pe fratele meu când eram mai tânăr, şi cum m-am îmbogăţit de pe urma socrului meu prin dibăcia şi inteligenţa mea.” Putea să înceapă să se laude cu familia lui: „Am doisprezece fii...” Ar fi putut să povestească mult şi bine... însă Iacov este un alt om acum, este schimbat. Ascultaţi ce spune:

Iacov a răspuns lui faraon: „Zilele anilor călătoriei mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele au fost puţine la număr şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în timpul călătoriei lor.” (Gen. 47:9)

Dacă aflăm astfel că este în vârstă de o sută treizeci de ani când ajunge în Egipt şi va avea o sută patruzeci şi şapte de ani când va muri, prin urmare Iacov staționează ultimii săi şaptesprezece ani de viață în Egipt. Îmi închipui că simțea că se apropie de pragul morţii – aproape că era cu un picior în groapă, cum s-ar spune – atunci când a venit în Egipt, însă bucuria reîntâlnirii cu Iosif, bucuria că l-a găsit sănătos, îi va prelungi, iată, viaţa cu încă şaptesprezece ani.

Repet: întâlnirea lui Iacov cu faraon putea fi o bună ocazie în care s-ar fi putut mândri, dar observaţi cât de mult s-a schimbat omul acesta. Deși are o sută treizeci de ani, Iacov spune că nu se poate lăuda cu viaţa lui. „Zilele anilor vieţii mele au fost puţine la număr şi rele” – ce tristă concluzie de viață! el nu se laudă că l-a înşelat pe tatăl său, ci din contră, spune că nu se poate ridica la înălţimea părinţilor săi. „(Zilele vieţii mele) n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în timpul călătoriei lor.” Spuneți dvs.: nu este acesta un om schimbat? Pentru că nu seamănă cu Iacov pe care-l știam până acum. El Îl laudă acum pe Dumnezeu pentru viaţa lui şi nu se mândreşte cu realizările sale. Ba încă și comportamentul său față de faraon denotă respect și bunăvoință: (Gen. 47:10)

Iacov a binecuvântat iarăşi pe faraon şi a plecat dinaintea lui faraon.

Parc-aș spune că Iacov ajunsese ce/unde/cum trebuie. Are ocazia să-l impresioneze pe faraon și să se fălească înaintea acestuia cu viaţa lui, însă nu face asta. Altcineva în locul lui s-ar fi putut gândi: Faraon este un conducător foarte mare, dar trebuie să știe că nici eu nu eram oricine în ţara Canaan! Iacov însă nu se laudă – el este doar un păcătos salvat prin harul Domnului!

În ziua de astăzi auzim mulţi creştini care se laudă cu aspecte ce țin de performanțele și viața lor. Uneori chiar în cercul nostru de prieteni tindem să-i apreciem pe oameni pentru realizările lor. Vorbim despre ei şi îi lăudăm, spunem cât de pricepuţi sunt... Dacă am fi cu toţii sinceri, am recunoaşte că nu suntem decât o adunătură de păcătoşi şi că nu ne putem lăuda cu nimic decât cu faptul că avem un Mântuitor nemaipomenit care ne-a arătat îngăduinţă şi răbdare în toţi anii vieţii noastre. El este singurul cu care ne putem lăuda!

Nici cu faptul că suntem mai buni decât părinţii noştri nu ne putem mândri. Un prieten de-al meu, care acum este profesor la un seminar, mi-a spus că îi este ruşine că este fiul tatălui său. Când ne-am înscris la liceu, tatăl lui a venit acolo să pună o vorbă bună, pentru că era predicator, profesor de teologie. Prietenul meu spunea că era atât de ruşinat de tatăl lui, că nu putea să meargă la conferinţele la care participa acesta și se prefăcea că este bolnav pentru a nu fi nevoit să meargă. El spunea: „Îmi este atât de ruşine de el, că nu vreau să fiu cunoscut drept fiul lui!” Prietenul meu a petrecut cei patru ani în acel liceu, după care a intrat în lumea afacerilor pentru câţiva ani. Apoi a spus: „Am avut o perioadă grea, dar mi-am schimbat atitudinea faţă de tatăl meu. Credeam că este destul de prost, dar apoi mi-am dat seama că de fapt el, în tot timpul acesta, a sprijinit familia şi a fost un profesor de teologie foarte bun. După ce am întâmpinat dificultăţi în lumea afacerilor, m-am întors acasă şi am fost uimit să văd cât de mult s-a schimbat tatăl meu! Nu cunosc pe nimeni care să fi învăţat atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt, cât a învăţat tatăl meu în aceşti câţiva ani în care am fost plecat de acasă!” Acest tânăr a ajuns la concluzia că tatăl său era mai deştept decât l-a crezut. Oare nu este adevărat acest lucru pentru mulţi dintre noi? Pentru Iacov, însă, nu este aşa. El îşi asumă o poziţie smerită, pentru că este un om schimbat acum.

Iosif a aşezat pe tatăl său şi pe fraţii săi şi le-a dat o moşie în ţara Egiptului, în cea mai bună parte a ţării, în ţinutul lui Ramses, cum poruncise faraon. Iosif a hrănit cu pâine pe tatăl său, pe fraţii săi şi pe toată familia tatălui său, după numărul copiilor. Nu mai era pâine în toată ţara, căci foametea era foarte mare; ţara Egiptului şi ţara Canaanului tânjeau din pricina foametei. (Gen. 47:11-13)

Ţinutul lui Ramses era, de fapt, ţinutul Gosen. Motivul pentru care ne sunt menţionate apoi doar Egiptul şi Canaanul este pentru că aceste două zone geografice sunt relevante pentru istoria relatată aici, care s-a concentrat pe evenimente petrecute în această arie geografică. Dacă Iacov ar fi rămas cu familia în Canaan, ar fi pierit cu toţii. Grâul din Egipt fusese strâns şi depozitat în grânare, iar foametea afecta tot continentul african – pentru că Nilul nu mai inunda terenul, lucru care afectase recolta.

Iosif a strâns tot argintul care se găsea în ţara Egiptului şi în ţara Canaanului, în schimbul grâului pe care-l cumpărau oamenii, şi astfel a făcut ca tot argintul acesta să intre în casa lui faraon. (Gen. 47:14)

Apare menționat aici un aspect pentru care Iosif a fost criticat. Oamenii sunt de părere că Iosif a profitat de sărăcia egiptenilor şi a cumpărat ţara. Cu alte cuvinte, a pus ipotecă pe teren şi în urma sărăciei a cumpărat toată ţara. Eu zic însă că aceste critici aduse lui Iosif nu sunt drepte. În primul rând, el este reprezentantul lui faraon, așa că nimic din acest teren nu este pentru el. Iosif nu face eforturi pentru a se îmbogăţi și în niciun caz nu era un escroc. El nu a obţinut niciun folos personal de pe urma foametei.

Mi-aduc aminte de o situaţie similară ivită în Statele Unite, pe fondul cerinţelor uriaşe de uraniu din timpul războiului. Au fost persoane care au descoperit că există zăcăminte importante de uraniu pe proprietățile lor – în special terenuri din Arizona – şi le-au fost cumpărate pământurile cu sume uriaşe. Putem spune că aceşti oameni au profitat de guvern? Nu cred. Acolo a fost aplicată legea cererii şi a ofertei.

Cred că acelaşi principiu se aplicase şi în Egipt. Iosif a cumpărat ţara pentru faraon, iar el le-a oferit oamenilor condiţiile necesare pentru a supravieţui, furnizându-le alimente. Afirm că Iosif s-a menţinut în limitele impuse de legea cererii şi a ofertei, și că n-a impus nimic arbitrar, n-a făcut abuzuri, nu a manipulat și nu a tras foloase necuvenite.

Când s-a sfârşit argintul din ţara Egiptului şi din ţara Canaanului, toţi egiptenii au venit la Iosif şi au zis: „Dă-ne pâine! Pentru ce să murim în faţa ta? Căci argint nu mai avem.” Iosif a zis: „Daţi vitele voastre şi vă voi da pâine în schimbul vitelor voastre, dacă nu mai aveţi argint.” Şi-au adus vitele la Iosif, şi Iosif le-a dat pâine în schimbul cailor, în schimbul turmelor de oi şi de boi şi în schimbul măgarilor. Le-a dat astfel pâine în anul acela în schimbul tuturor turmelor lor.

După ce a trecut anul acela, au venit la Iosif în anul următor şi i-au zis: „Nu putem să ascundem domnului nostru faptul că argintul s-a sfârşit, şi turmele de vite au trecut în stăpânirea domnului nostru; nu mai rămân înaintea domnului nostru decât trupurile şi pământurile noastre. Pentru ce să murim sub ochii tăi, noi şi pământurile noastre? Cumpără-ne, împreună cu pământurile noastre, în schimbul pâinii şi vom fi ai domnului nostru, noi şi pământurile noastre. Dă-ne sămânţă să semănăm, ca să trăim şi să nu murim şi să nu ne rămână pământurile pustii.” Iosif a cumpărat pentru faraon toate pământurile Egiptului; căci egiptenii şi-au vândut fiecare ogorul, pentru că îi silea foametea. Şi ţara a ajuns în stăpânirea lui faraon. (Gen. 47:15-20)

Nu există nicio urmă de îndoială că foametea era extrem de gravă. (Geneza 47:21-22)

Cât despre popor, l-a mutat în cetăţi, de la o margine a hotarelor Egiptului până la cealaltă. Numai pământurile preoţilor nu le-a cumpărat, pentru că era o lege a lui Faraon, dată în folosul preoţilor, care trăiau din venitul pe care li-l dădea Faraon: de aceea ei nu şi-au vândut pământurile.

Se pare că a existat atunci o migraţie spre zonele urbane, pentru că oamenii căutau să fie cât mai aproape de centrele de distribuire a hranei. Vă amintiţi că Iosif construise aceste centre încă de la început în cetăţile de prin tot Egiptul, iar acum el aduce oamenii aproape de grânarele în care era depozitată mâncarea.

Iosif a zis poporului: „V-am cumpărat azi cu pământurile voastre, pentru faraon; iată, vă dau sămânţă ca să puteţi semăna pământul. La vremea roadelor, veţi da a cincea parte lui faraon; iar celelalte patru părţi vă vor rămâne vouă, ca să semănaţi ogoarele şi să vă hrăniţi împreună cu copiii voştri şi cu cei ce sunt în casele voastre.” (Gen. 47:23-24)

Iosif ştie că foametea se va termina anul următor, aşa că le spune oamenilor să semene grâu.

Ei au zis: „Tu ne-ai scăpat viaţa! Să căpătăm trecere înaintea domnului nostru şi vom fi robi ai lui faraon.” Iosif a făcut din aceasta o lege, care a rămas în picioare până în ziua de azi, şi după care, a cincea parte din venitul pământurilor Egiptului este a lui faraon; numai pământurile preoţilor nu sunt ale lui faraon. (Gen. 47:25-26)

Sigur că, deși prins până peste cap în treburile complicate ale regatului nord-african, Iosif nu-și neglijează familia – se îngrijește ca frații săi să fie asigurați, și nu uită de bătrânețile tot mai apăsătoare ale tatălui său, căruia îi promite repatrierea postumă:

Israel a locuit în ţara Egiptului, în ţinutul Gosen. Ei s-au înstărit, au crescut şi s-au înmulţit foarte mult. Iacov a trăit şaptesprezece ani în ţara Egiptului; şi zilele anilor vieţii lui Iacov au fost de o sută patruzeci şi şapte de ani. Când s-a apropiat Israel de clipa morţii, a chemat pe fiul său Iosif şi i-a zis: „Dacă am căpătat trecere înaintea ta, pune, rogu-te, mâna sub coapsa mea şi poartă-te cu bunătate şi credincioşie faţă de mine: să nu mă îngropi în Egipt. Ci când mă voi culca lângă părinţii mei, să mă scoţi afară din Egipt şi să mă îngropi în mormântul lor.” Iosif a răspuns: „Voi face după cuvântul tău.” Iacov a zis: „Jură-mi.” şi Iosif i-a jurat. Apoi Israel s-a plecat cu faţa pe căpătâiul patului. (Gen. 47:27-31)

Cred că sunt mai mulţi factori care l-au determinat pe Iacov să ceară să fie înmormântat în Canaan. În primul rând, el are acum o sută patruzeci şi şapte de ani şi a început să se teamă de perspectiva tot mai verosimilă de a muri în Egipt. În al doilea rând, este vorba despre succesul lui Iosif în ceea ce priveşte administrarea ţării – felul în care a reuşit să cumpere toată ţara pentru faraon – care îl determină să creadă că familia lui se va acomoda în Egipt, şi s-ar putea să nu mai vrea să se întoarcă în Canaan. Cu siguranţă că atunci când se gândea la vârsta lui îşi spunea că va muri în curând.

În această cerere trebuie să observăm încrederea lui Iacov în legământul pe care îl făcuse Dumnezeu cu părinţii lui. Trebuie să reţinem acest aspect, pentru că va fi menţionat de mai multe ori în Biblie. Speranţa Vechiului Testament este una ce ţine de pământ. Avraam a crezut că va fi înviat în ţara aceea şi a vrut să fie îngropat acolo. Isaac a crezut la fel. Acum, Iacov manifestă aceeaşi credinţă. Observaţi că, în Vechiul Testament, speranţa oamenilor nu este aceea că vor fi înviaţi şi că vor intr în alte dimensiuni și-n altă creație – acesta fiind legământul cel veşnic făcut de Dumnezeu cu biserica Lui.

În Vechiul Testament, speranţa este legată de Împărăţia Unsului Mesia, care va fi instaurată pe acest pământ. Când se va întâmpla acest lucru, se va împlini marea speranţă a Israelului şi oamenii aceştia vor fi înviaţi pentru a locui în această Împărăţie. Primii o mie de ani vor fi o perioadă de încercări, iar după aceasta va urma Împărăţia veşnică. Acesta este motivul pentru care Iacov nu vrea să fie îngropat în Egipt. Dacă nu ar fi avut credinţă, dacă nu ar fi avut încredere în promisiunea Domnului, atunci de ce ar mai fi contat unde ar fi fost îngropat?

Pentru credinciosul de astăzi nu are nici cea mai mică importanţă unde este îngropat... Pentru că atunci când va avea loc Răpirea, trupurile noastre vor învia, indiferent unde ne vom afla, şi se vor uni cu sufletele noastre – desigur, asta pentru cei care au murit sau vor fi murit până în momentul Răpirii. Cei care vor fi în viaţă în acel moment, vor fi transformaţi, vor fi luaţi de pe pământ şi se vor întâlni cu Domnul pe norii cerului. Așadar, nu va conta dacă suntem înmormântaţi în Israel, în Egipt, în Canada, în Timbuctoo sau în România. Cei ce vor trăi „în Hristos” şi cei ce vor fi murit „în Hristos” vor fi înălţaţi de pretutindeni. Nu va conta unde ne aflăm. Nu va fi nevoie să mergem doar într-o anume zonă, sau să fim pe o anume pistă de decolare – pentru că speranţa noastră este una cerească. Repet: Speranţa Vechiului Testament este una pământească, iar faptul că Iacov vrea să fie îngropat în Canaan este o dovadă a credinţei lui în Înviere. El crede că va fi înviat din morţi în Ţara Promisă. Iacov a devenit acum un om plin de credinţă. Dar tot pe credință se bazează și încrederea cerească a Bisericii, din care prin pocăință poate face parte oricine!