Geneza 48:1-22 | Itinerar Biblic | Episodul 56

Odată cu salutul meu, primiți și prețuirea cuvenită credincioșiei – sunt convins că veți culege curând rodurile perseverenței cu care vă împrospătați rezervele spirituale și prin intermediul acestui program, care vă pune în legătura cu cel mai sigur izvor de spiritualitate: Biblia. Ne apropiem de finalul primei secțiuni a călătoriei pe care ne-am (și v-am) propus-o prin conținutul acestui atractiv și fundamental manual de viață care este Sfânta Scriptură. Autorul ei de drept (Dumnezeu) nu doar că va continua să vă țină treze atenția și interesul pentru voia și planul Său, dar vă va aloca și dozele adecvate de vitalitate și longevitate, pentru ca să ducem la bun sfârșit ceea ce am început cu 11 săptămâni în urmă: citirea comentată a Bibliei, întru înțelegerea și asimilarea ei. Mai avem deci trei capitole peste care să privim, din cartea Geneza – și cred că veți fi dintre cei ce sunt de acord cu afirmațiile de bun simț a doi mari eroi biblici și regi evrei: David și Solomon, tată și fiu, personaje dar și autori de scrieri incluse în canonul Scripturii; mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui (Solomon) și că (omul lui Dumnezeu) tot ce începe duce la bun sfârșit (David)

Fie dar ca și ultimele episoade, alocate acestor capitole finale din Geneza, să ne încurajeze și să ne consolideze – atât credința, cât și determinarea de a continua până la capătul Bibliei... și al vieții!

Am ajuns așadar la capitolul 48, care ni-l înfățișează pe Iacov într-o fază finală a vieții sale, ajuns în momentul tradișional al binecuvântarii date celor doi fii ai lui Iosif. Tabloul acesta este sintetic și fidel redat și în Evrei 11:21, unde citim: „Prin credinţă Iacov, când a murit, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său.”

Găsim, în acest antepenultim capitol din Geneza, noi dovezi ale creşterii spirituale din viaţa lui Iacov. El străbătuse o cale foarte lungă a vieții, și se vădea un mare progres al omului Iacov, față de cel din vremea tinereţii sale. Parcă am spune că este păcat că aceste trăsături apărute spre sfârşitul vieţii nu au fost prezente și în anii de început ai lui Iacov, dar ne dăm seama (pe de altă parte) că: așa ceva este aproape imposibil; că același lucru este valabil în cazul majorității oamenilor; și-n plus, este minunat să observăm că viaţa spirituală implică o creştere şi o dezvoltare. Nu este o unică experienţă senzaţională, care să aibă loc într-un moment sau loc anume – şi atât, ci este descrisă în Scriptură ca fiind o umblare în Duhul, un urcuș, o acumulare. În tinereţe, firea lui veche, naturală, deţinea un loc mult prea proeminent în viaţa lui Iacov, iar firea lui cea nouă nu se face evidentă decât în anii bătrâneţii.

Mi-aduc aminte că la un moment dat un el și-o ea, un cuplu tânăr și arătos, a ieșit în faţă la finalul unui serviciu religios; i-am întrebat de ce au făcut acest lucru, iar ei mi-au răspuns că voiau tot ce avea Dumnezeu pentru ei. Am aflat ulterior că ei veneau în faţă în fiecare duminică, crezând că vor avea o experienţă senzaţională, de moment, care să-i transforme brusc în creştini maturi. Câtă naivitate! Nici nu știi pe de altă parte cât de bine sau de dorit ar fi asta! Scriptura ne spune că noi trebuie să „creştem în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Pet. 3:18).

Uitându-ne bine la viaţa lui Iacov, vedem cât a trebuit să aşteptăm să se dezvolte roada Duhului, dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru posibilitatea creşterii în viaţa noastră şi pentru răbdarea Lui care o îngăduie! De asemenea, Îi putem mulţumi pentru că El nu intervine brusc şi nu încearcă să forţeze creşterea, aşa cum am face noi. Dumnezeu S-a purtat cu răbdare cu Iacov... şi va avea aceeaşi răbdare şi faţă de fiecare dintre noi!

Nici la venirea sa în Egipt Iosif nu deborda de vitalitate (avea 130 de ani!), și să ținem cont că mai trecuseră destui ani de-atunci... deci bătrânețea devenea tot mai grea și evidentă. Și nici starea de sănătate nu mai era optimă... așa că Iosif trebuie să țină cont de toate astea, de vreme ce își asumase întreținerea familiei sale în Gosenul egiptean.

După aceea, au venit şi au spus lui Iosif: „Tatăl tău este bolnav.” Şi Iosif a luat cu el pe cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim. Au dat de ştire lui Iacov şi i-au spus: „Iată că fiul tău Iosif vine la tine.” Şi Israel şi-a adunat puterile şi s-a aşezat pe pat. Iacov a zis lui Iosif: „Dumnezeul cel Atotputernic mi S-a arătat la Luz, în ţara Canaan, şi m-a binecuvântat.” (Gen. 48:1-3)

Vă puteţi imagina emoţia care umple inima acestui bătrân? Vine la el Iosif, fiul lui preferat, împreună cu cei doi băieţi ai săi. Multă vreme Iacov nici măcar în vis nu și-ar mai fi închipuit că îl va putea revedea pe Iosif vreodată, pentru că îl credea mort. Şi totuşi, iată că acum îl regăsise pe Iosif – înălţat în această dregătorie importantă în Egipt, şi poate să înțeleagă cum lucrase Dumnezeu în toate etapele vieţii acestuia. Nu se gândise că-și va mai vedea fiul, or iată-l pe punctul de a-și binecuvânta nepoții din fiul respectiv!

La acest moment, Iacov petrecuse deja şaptesprezece ani în Egipt. Este bătrân şi este pe moarte, dar îşi adună puterile pentru a sta pe marginea patului său. Observaţi, vă rog, că Iacov își amintește de vremea în care Dumnezeu îi apăruse la Luz şi îi spune lui Iosif: „Dumnezeul cel Atotputernic mi S-a arătat la Luz, în ţara Canaan, şi m-a binecuvântat.” Iacov avusese de străbătut o cale lungă până aici...

Vedem aici credinţa lui Iacov. Acum el se încrede în Dumnezeu, nu se mai laudă cu ce face sau a făcut el. În tinereţe, credea despre sine că este deştept, că poate obţine orice vrea şi că poate utiliza orice metode pentru a-şi atinge scopurile. Acum însă, privind în urmă la viaţa sa, îşi aminteşte cum i-a apărut Dumnezeu la Betel, atât la plecarea din Canaan, cât şi la întoarcere. El spune: „Dumnezeu mi-a apărut acolo şi m-a binecuvântat...”.

Ce mare lucru să-I acorzi prioritar și natural cinste și recunoștință Dumnezeului care nu doar că i Se arătase, ci îl și călăuzise și protejase, ca să nu mai vorbim de credincioșia cu care și-a împlinit promisiunile făcute... de care își amintește și Iacov, în aceste momente:

El mi-a zis: „Te voi face să creşti, te voi înmulţi şi voi face din tine o ceată de popoare; voi da ţara aceasta seminţei tale după tine, ca s-o stăpânească pentru totdeauna.” (Gen. 48:4)

Vă invit să nu treceți ușor peste făgăduința lui Dumnezeu pe care o menţionează Iacov, o promisiune care străbate Vechiul şi Noul Testament. Dumnezeu a făcut această promisiune patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov. Legământul are trei puncte specifice: (1) naţiunea, (2) ţara şi (3) binecuvântarea, dar cele două lucruri importante pentru Iacov aici sunt acestea: (1) „te voi face să creşti, te voi înmulţi şi voi face din tine o ceată de popoare”; (2) „voi da ţara aceasta seminţei tale după tine, ca s-o stăpânească pentru totdeauna”.

Partea a treia a legământului este importantă pentru noi azi: „în tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului”.

Noi putem să citim Biblia astăzi pentru că Dumnezeu a împlinit două treimi din această promisiune pe care a rostit-o ca legământ cu mii de ani în urmă. O treime din ea nu s-a împlinit încă. Evreii nu au încă toată ţara lor în stăpânire. Da, au o parte, dar și aceasta este un motiv de dispută. Când vor avea ţara din mâna lui Dumnezeu, vor trăi acolo în pace. Fiecare om va sta sub viţa sau sub smochinul său, vor deţine proprietăţi şi nu vor plăti taxe. Sună de parcă ar fi... Împărăţia de o mie de ani, nu-i aşa? De fapt, chiar despre aceasta este vorba.

Continuă discursul de benedicție al patriarhului Iacov:

Acum, cei doi fii, care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şi Simeon. Dar copiii pe care i-ai născut după ei vor fi ai tăi; ei vor purta numele fraţilor lor în partea lor de moştenire. (Gen. 48:5-6)

Aceşti doi fii ai lui Iosif, nepoţii lui Iacov, vor deveni seminţii separate. Unii s-au grăbit să tragă concluzia că există treisprezece seminţii ale lui Israel, de vreme ce sunt doisprezece fii, iar cei doi fii ai lui Iosif devin fiecare câte o seminţie... iar în poporul Israel nu a existat o seminţie a lui Iosif, dar au existat seminţiile lui Efraim şi Manase, iar aceasta înseamnă treisprezece seminţii conform matematicii obişnuite. Şi totuşi, Biblia numără douăsprezece seminţii – din cauză că seminţia lui Levi nu era luată în considerare la numărătoare. Ei au devenit seminţia preoţească şi nu le-a fost dat niciun teritoriu, nu deţineau pământ, ci erau împrăştiaţi ca preoţi printre celelalte seminţii, aşa că nu erau consideraţi o seminţie. Poate că veţi gândi că acesta este un mod eronat de a număra, dar aşa face Cuvântul lui Dumnezeu numărătoarea. Aşa a vrut Dumnezeu să fie şi aşa a făcut El să fie.

La momentul acesta emoționant din cap. 48, Efraim şi Manase au mai mult de şaptesprezece ani, pentru că se născuseră înainte de venirea lui Iacov în Egipt... iar acum, sunt pe cale ca fiecare dintre ei să fie confirmat ca o seminţie de sine stătătoare.

În acest monolog al lui Iacov (dintre versetele 3 și 7 din Geneza 48), și care nu este decât cea dintâi luare a sa de cuvânt din acest capitol, firul evocator al gândurilor nu avea cum să n-o atingă și pe Rahela, iubita lui soţie.

La întoarcerea mea din Padan, Rahela a murit pe drum lângă mine, în ţara Canaan, la o depărtare bunicică de Efrata; şi am îngropat-o acolo, pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem. (Gen. 48:7)

Parcă ne tresaltă inima ori de câte ori auzim pomenindu-se această referință geografică devenită de notorietate mondială. Colindul „O, Betleem, oraş micuţ” ne duce cu gândul, pe noi cei de astăzi, la naşterea Domnului Isus; însă dacă l-ar putea auzi Iacov, s-ar gândi în primul rând la moartea preafrumoasei şi preaiubitei lui Rahela. Acum, Iacov se află pe patul de moarte şi se gândeşte la locul în care a îngropat-o, pentru că inima lui încă suferea din cauza pierderii ei.

Israel s-a uitat la fiii lui Iosif şi a zis: „Cine sunt aceştia?” Iosif a răspuns tatălui său: „Sunt fiii mei, pe care mi i-a dat Dumnezeu aici.” Israel a zis: „Apropie-i, te rog, de mine ca să-i binecuvântez.” (Gen. 48:8-9)

Aţi observat că atât Isaac, cât şi Iacov au avut probleme cu vederea la bătrâneţe? Unii spun că o cauză ar fi... strălucirea soarelui, în zonă. Chiar şi astăzi sunt multe cazuri de boli de ochi în ţările din Orientul Mijlociu. Când am fost în ţările arabe, am observat că mulţi oameni în vârstă păreau să aibă probleme cu deplasarea din loc în loc; nu erau orbi, dar sigur nu vedeau bine. Așadar, observăm aici că Iacov nu i-a recunoscut pe băieţi. Dar când aude despre cine e vorba, știe ce are de făcut – urmează binecuvântarea... în care, deși fără să mai aibă acuitate sau dexteritate, înțelepciunea și sensibilitatea duhovnicească îi dictează comportamentul și gesticulația.

Ochii lui Israel erau îngreuiaţi de bătrâneţe, aşa că nu mai putea să vadă. Iosif i-a apropiat de el; şi Israel i-a sărutat şi i-a îmbrăţişat. (Gen. 48:10)

Mă gândesc – cunoscând comportamentele adolescenților, mai cu seamă dacă-s băieți – că Manase și Efraim vor fi fost un pic stânjeniţi de efuziunile de afecţiune a bunicului lor față de ei.

Israel a zis lui Iosif: „Nu credeam că am să-ţi mai văd faţa, şi iată că Dumnezeu m-a făcut să-ţi văd şi sămânţa.” Iosif i-a dat la o parte de lângă genunchii tatălui său şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. (Gen. 48:11-12)

S-ar părea că cei doi băieţi au încercat să se depărteze de bunicul lor când acesta şi-a revărsat afecţiunea asupra lor.

Apoi Iosif i-a luat pe amândoi, pe Efraim cu mâna dreaptă, la stânga lui Israel, şi pe Manase cu mâna stângă, la dreapta lui Israel, şi i-a adus aproape de el. (Gen. 48:13)

Toată lumea de față știa ce urma să se întâmple: Iosif îi adusese pe băieţi la bunicul lor, pentru ca Iacov să le acorde binecuvântarea... moment în legătură cu care se pare că existau chiar cutume sau prescripții privind procedura în cauză – mai precis: cel care va sta înaintea lui Israel la dreapta sa va fi cel care va avea prioritate.

Israel şi-a întins mâna dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, care era cel mai tânăr, iar mâna stângă a pus-o pe capul lui Manase; înadins şi-a încrucişat mâinile astfel, căci Manase era cel dintâi născut. (Gen. 48:14)

Așadar, dispoziția divină comunicată prin Iacov sfida ordinea nașterii – în virtutea căreia și binecuvântărișe difereau. Deși Manase fusese întâiul născut, voia lui Dumnezeu este ca Efraim să fie un lider mai important decât Manase. Mai târziu, vom vedea că seminţia lui Manase a mărşăluit sub steagul seminţiei lui Efraim în pustie, aşa cum este descris în Numeri. Iosua provenea din seminţia lui Efraim, şi nu este singurul personaj biblic important din această seminție. Au mai fost şi alţi bărbaţi de seamă din aceeaşi seminţie... care a devenit o seminţie proeminentă în Israel, nu este nicio îndoială în această privinţă.

Observaţi deci ce se întâmplă aici... Deşi Iacov nu mai vedea bine, şi-a dat totuși seama ce făcea Iosif. Iosif îl împingea pe fiul mai mare spre poziţia de la mâna dreaptă, cea avantajoasă, prioritară... iar pe fiul mai mic spre mâna stângă. Ce a făcut Iacov? A schimbat poziţia mâinilor. Le-a încrucişat şi a pus mâna dreaptă pe fiul mai tânăr – deci mâna cu binecuvântarea, peste celălalt fiu decât întâiul-născut.

De ce oare a făcut Iacov acest lucru? Nu încape îndoială că avea o afecţiune caldă pentru amândoi băieţii, doar erau copiii fiului său favorit, Iosif. El îi dă însă cu bună ştiinţă binecuvântarea celui mai tânăr! – şi cred că motivul cel mai limpede e că așa îi poruncise Dumnezeu! Nu cred că era de joacă, și la latitudinea oricui, să binecuvânteze oricum pe oricine... Desigur se poate invoca și argumentul istoric, conform căruia Iacov însuşi, fiind cel mai tânăr dintre fraţi, primise (e drept: fraudulos) binecuvântarea în detrimentul celui cu adevărat îndreptățit... aşa că acum el transmite binecuvântarea asupra celui mai tânăr.

Observăm aici un principiu interesant, care străbate Scriptura... De exemplu, când a fost ales David, acesta era cel mai tânăr dintre fiii lui Isai. De ce l-a ales Dumnezeu pe el? Pentru că a vrut să ilustreze un adevăr spiritual important. Lui Dumnezeu nu I se poate impune dreptul de întâi-născut, atribuit exclusiv prin naşterea naturală. Nu va accepta niciodată pe cineva doar pe acest temei, ci este nevoie și de un lăuntru corespunzător, de o naştere din nou. Prin urmare, Dumnezeu nu ia în seamă obiceiurile noastre. Noi suntem tentați să decretăm automat: e băiatul cel mai mare, atunci el trebuie să deţină drepturile și responsabilitatea în familie. Ei bine, fiul cel mai mare nu este totdeauna persoana pe care o alege Dumnezeu, adică Dumnezeu nu alege omul firesc, și nu alege pe nimeni pentru abilităţile sale naturale. Acum, nu vreau să fiu înţeles greşit: Dumnezeu poate folosi talentul (doar El îl atribuie, nu?), dar acesta trebuie să-I fie dedicat Lui. Dacă ar fi fost nevoie doar de talent în ce privește trezirea spirituală, am fi avut demult trezire în țara noastră, nu credeți?! Avem talent (inclusiv creştin!) peste tot, dar nu avem trezire spirituală. De ce? Pentru că talentul nu-I este dedicat lui Dumnezeu. Vă spun, dragii mei, că, pentru a fi folosit de El, trebuie să-I fie predat Lui. Deci naturalul, firescul, prea-omenescul nu-s de ajuns, adesea, și sigur nu-L pot forța pe Dumnezeu!

Bătrânul Iacov şi-a încrucişat mâinile şi le-a pus pe capetele nepoţilor săi, astfel încât să-i dea celui mai mic binecuvântarea. Cel mai curios este că a făcut gestul acesta cu mult înainte să-i binecuvânteze, pentru că vedem că primul gând și cuvânt sunt înspre Iosif:

A binecuvântat pe Iosif şi a zis: „Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinţii mei, Avraam şi Isaac, Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta...” (Gen. 48:15)

„Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta...” Prin această formulare, izvorâtă din inima sa plină, Iacov atinge noi înălţimi spirituale... înspre care ăși trage și fiul și nepoții... citim în continuare:   

Îngerul care m-a izbăvit de orice rău, să binecuvânteze pe copiii aceştia! Ei să poarte numele meu şi numele părinţilor mei, Avraam şi Isaac, şi să se înmulţească foarte mult în mijlocul ţării! (Gen. 48:16)

Îngerul care m-a izbăvit de orice rău să-i binecuvânteze pe băieţii aceştia! El nu are cu ce se lăuda, cu excepţia unui Eliberator și Răscumpărător desăvârșit și îndelung răbdător! Istoria ulterioară va arăta că într-adevăr, urmașii săi s-au înmulţit „foarte mult în mijlocul ţării”, aşa cum a spus el.

Lui Iosif nu i-a venit bine când a văzut că tatăl său îşi pune mâna dreaptă pe capul lui Efraim; de aceea a apucat mâna tatălui său, ca s-o ia de pe capul lui Efraim şi s-o îndrepte pe al lui Manase. Şi Iosif a zis tatălui său: „Nu aşa, tată, căci acela este cel întâi născut; pune-ţi mâna dreaptă pe capul lui. (Gen. 48:17-18)

Cred că Iosif începuse să se gândească la bătrânețea tatălui său ca la cauza pentru care Iacov nu mai acționează conform regulilor. Observaţi însă care este reacţia bătrânului:

Tatăl său n-a vrut, ci a zis: „Ştiu, fiule, ştiu; şi el va ajunge un popor, şi el va fi mare; dar fratele lui cel mai mic va fi mai mare decât el; şi sămânţa lui va ajunge o ceată de neamuri.” (Gen. 48:19)

Poate că am zice că sunt de așteptat împotrivirea și încăpățânarea, de la un bătrân aproape decrepit... Dar aici Iacov își argumentează limpede gestul. „Sămânţa lui va deveni o mulţime de popoare” – este important să reţinem acest lucru. Iosif ar face bine să accepte acest lucru, pentru că nici el nu este cel mai mare. El se numără printre cei mai tineri, or binecuvântarea este dată fiilor lui. Oricum, esențial este să recunoaștem mandatul de oracol al lui Dumnezeu pe care-l joacă Iacov în scena de față – de care pe moment pare că niciunul din maturii de față nu sunt realmente conștienți, și nu-l invocă...

Bătrânul binecuvântător pare decis să ducă scena la bun sfârșit, cu orice risc și cu orice preț. De aceea, cu demnitate, se apropie de final și concluzionează:

El i-a binecuvântat în ziua aceea şi a zis: „Numele tău îl vor întrebuinţa israeliţii când vor binecuvânta, zicând: „Dumnezeu să Se poarte cu tine cum S-a purtat cu Efraim şi cu Manase!” Şi a pus astfel pe Efraim înaintea lui Manase. Israel a zis lui Iosif: „Iată că în curând am să mor! Dar Dumnezeu va fi cu voi şi vă va aduce înapoi în ţara părinţilor voştri.” (Gen. 48:20-21)

Nu putem să nu observăm – menționez din nou – credinţa lui Iacov în Dumnezeu... dar și luciditatea referitoare la iminența sfârșitului său, dar și la reparația postumă pe care trebuie s-o efectueze:

„Îţi dau mai mult decât fraţilor tăi, o parte pe care am luat-o din mâna amoriţilor cu sabia mea şi cu arcul meu.” (Gen. 48:22)

Aceasta voia să însemne că Iosif, prin cei doi fii ai săi, va avea o moştenire mai mare decât fraţii săi. Pare să fie vorba de un dar personal pe care Iacov i-l face lui Iosif (vezi Ioan 4:5). Iosif a fost îngropat pe o culme în apropiere de Sihar (apropo de Ioan 4). Darul acesta a vrut să fie o compensație (sau completare) a realității că cele două seminţii provenite din Iosif aveau nevoie de un teritoriu mai mare. Este vorba despre o bucată de teren pe care Iacov o cumpărase iniţial de la amoriţi, apoi ei au luat-o înapoi prin forţă... dar Iacov nu s-a lăsat cu una-cu două, le-a întors complimentul şi a recucerit-o prin forţă. Aceasta fost tot timpul o zonă de conflict și tensiune, și aici vrea Israelul modern să construiască, în controversata Cisiordania.

Am ajuns la finalul ediției de azi a programului... care s-a ocupat de un capitol al binecuvântării; nu-i ultimul, de aceea, vă doresc – până data viitoare – numai binecuvântări!