Geneza 49:1-28 | Itinerar Biblic | Episodul 57

Recunoscători lui Dumnezeu care Se ocupă de fiecare din noi, ne reîntâlnim în aceste clipe cu încă un fragment din cuvântul Său scris – Biblia – pe care (în acest program) ne-am propus s-o lecturăm și să învățăm s-o înțelegem.

Suntem foarte aproape de finalul cărții Geneza... știu, nu putem spune că-i gata decât când chiar am făcut-o, pt că multe se pot întâmpla... Facem deocamdată pen-ultimul pas, care ne plasează într-un nou pasaj antologic, penultimul capitol... unul remarcabil, având în vedere că este prezentată scena ultimelor clipe ale patriarhului biblic Iacov, aflat pe patul de moarte. De fapt, și în capitolul precedent (48) tot pe patul de moarte era, dar reușise să-i binecuvânteze pe fiii lui Iosif (chiar dacă într-un mod imprevizibil, atribuindu-i lui Efraim binecuvântarea pe care toți credeau c-o va rosti în dreptul întâiului-născut Manase).

Personal, și mai remarcabil mi se pare să constat că bătrânul patriarh își folosește ultimele clipe și resurse nu văicărindu-se îngrozit, nu rectificându-și la nesfârșit testamentul, nu regizându-și funeraliile, ci pentru a binecuvânta... sau mai bine zis pentru a-și continua predicțiile și benedicțiile în dreptul fiecăruia dintre fiii săi.

Vă reamintesc, tocmai se consumase episodul înfierii prin binecuvântare a nepoților Efraim și Manase, fiii lui Iosif, pe care-i binecuvântează în această ordine, care nu era și ordinea nașterii lor... ceea ce-l descumpănește și pe Iosif! După această întâlnire, intră în scenă şi restul fiilor lui Iacov... putem spune deci că – neobișnuit, când e vorba despre o familie numeroasă – în ultimele sale clipe Iacov îi are în jur pe toţi fiii săi. Și vom vedea că el are câte un mesaj (ca de rămas-bun, dar de fapt profetic) pentru fiecare dintre ei. Iacov își va începe discursul cu cel mai mare dintre fiii săi, şi va parcurge toată lista de urmași.

Ceea ce spune un om pe patul său de moarte este important – pentru că, în general, atunci oamenii spun adevărul, se confesează, se împacă ori se explică, pe lângă că sunt mai ascultați, și-n general sunt evocați preponderent în funcție de ce fac sau spun pe patul de moarte. În cazul lui Iacov, mesajul său final este unul dramatic, pentru că este de natură profetică și ne dezvăluie ce se va întâmpla cu fiecare din cei doisprezece fii ai săi, când aceștia vor deveni seminţii, iar tatăl lor nu va mai fi... Ceea ce atunci era profetic va deveni, în perspectivă și în cea mai mare parte, fapt istoric.

Aceasta este ultima ocazie în care putem observa dovada credinţei în viaţa lui Iacov. El le vorbea acestor doisprezece băieţi, care urmau să devină cele douăsprezece seminţii ale poporului Israel, care vor locui și stăpâni ţara Canaan. Amintiţi-vă că, pe atunci, în țara aceea legea o făceau canaaniţii, în vreme ce familia lui Iacov trăia într-o situaţie și-n condiții mai mult decât favorabile în Egipt. Să luăm notă deci de binecuvântările și profețiile făcute de muribundul Iacov fiilor săi:

Iacov a chemat pe fiii săi şi a zis: „Strângeţi-vă şi vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni.” (Gen. 49:1)

Vom constata pe parcurs că există anumite expresii pe care Biblia le foloseşte des, sen că sunt importante, sau desemnează realități semnificative. Una dintre aceste formulări este: „vremurile care vor veni” (în engleză, „zilele din urmă”). Zilele din urmă ale poporului Israel vor fi diferite de zilele din urmă ale Bisericii. Cu cât vom distinge nuanțele și vom înainta în text, ne vom da seama că trebuie să facem distincție între dispensaţii. Iacov vorbeşte acum despre zilele din urmă ale poporului Israel şi ce se va întâmpla atunci cu cele douăsprezece seminţii care aveau să se dezvolte din fiii săi şi să formeze poporul evreu.

Un prieten de la seminar (un tânăr foarte inteligent care a studiat foarte mult) şi-a scris teza pe tema profeţiilor referitoare la cei doisprezece fii ai lui Iacov şi la seminţiile care au provenit din ele. Îmi plăcea să vorbesc cu el, pentru că venea mereu cu ceva nou. Atunci am început să apreciez împlinirea minunată a acestor profeţii făcute seminţiilor, în special cele ale lui Moise din Deuteronom 33.

Mulţi oameni vorbesc despre faptul că anumite prorociri referitoare la poporul Israel au fost deja împlinite – şi acest lucru este adevărat. Dar putem să aprofundăm şi mai mult prin împărţirea lui Israel în douăsprezece seminţii şi să recunoaştem faptul că Dumnezeu a avut ceva clar de spus pentru fiecare dintre acestea. Nu numai că au fost împlinite profeţiile lui Dumnezeu cu privire la Israel ca întreg, dar s-au împlinit şi profeţii referitoare la fiecare seminţie, ceea ce este un lucru într-adevăr remarcabil. Pe măsură ce vom înainta în textul acestui capitol, vom lua notă de profeţii legate de ce se va întâmpla cu fiecare seminţie în „zilele din urmă”. În timp ce unele s-au împlinit deja, altele îşi aşteaptă încă împlinirea. Sigur că nu vom menționa decât câteva dintre punctele principale, dar dacă doriţi un studiu mai aprofundat, vă recomand două dintre lucrările trecute și-n bibliografia acestui comentariu: Paradise to Prison, Studies in Genesis de David şi The Genesis Record de Morris.

Strângeţi-vă şi ascultaţi, fii ai lui Iacov! Ascultaţi pe tatăl vostru, Israel! (Gen. 49:2)

Iată-l pe acest bătrân stând în pat, în capul oaselor. Am văzut picturi cu el întins în pat, arătând de parcă nu ar fi putut să-şi ridice capul. Dar nu este adevărat! Se rezema de toiagul lui, aşa cum aflăm din Evrei 11:21. La drept vorbind, bătrânul Iacov fusese pe fugă mare parte din viaţa lui, aşa că voia să continue să fie în mişcare. Moartea este stânjenitoare. Vine la momentul cel mai nepotrivit, când noi vrem să mai facem ceva aici, sau pur și simplu să mergem mai departe... (Am făcut programări și sunt angrenat în proiecte pe doi ani; desigur că nu ştiu dacă le voi putea onora sau nu, însă le accept cu mențiunea: „dacă Domnul îmi va da viaţă”.) Cred că Iacov descoperise că nu mai putea și nu mai voia să trăiască. Poate că ar fi fost înclinat să meargă mai departe, dar nu mai putea. În multe privinţe, Iacov fusese un om remarcabil... chiar dacă nu i se întâmplaseră numai lucruri bune și frumoase – vers. 3-4 includ așa ceva, în mesajul către fiul cel mai vârstnic:

Ruben, tu, întâiul meu născut, puterea mea şi pârga tăriei mele, întâiul în vrednicie şi întâiul în putere, năvalnic ca apele – tu nu vei mai avea întâietatea! Căci te-ai suit în patul tatălui tău, mi-ai spurcat patul, suindu-te în el. (Gen. 49:3-4)

Deși trăia în alt colț de lume și-n alte vremuri, omul acesta – patriarhul Iacov – recunoştea importanţa eredităţii, subiect de actualitate și-n zilele noastre. Noi zicem azi: „La aşa tată, aşa fiu”. Iacov recunoaşte acest lucru şi vede că băiatul său, Ruben, seamănă mult cu el. „Alunecos ca apa” ar fi o expresie care să-l descrie cel mai bine pe Iacov în zilele tinereţii sale; acelaşi lucru putea fi adevărat şi cu privire la fiul său cel mai mare. „Tu nu vei mai avea întâietatea (tu nu vei excela, conform traducerii engleze)”. Şi Ruben nu a câştigat niciodată vreun premiu întâi. O fi ieșit de câteva ori pe locul doi şi altele asemenea, dar nu a fost niciodată pe primul loc.

Și astăzi sunt destui oameni la fel. Sunt mulţumiţi de ce fac şi nu doresc să exceleze. Am un prieten predicator, un om extraordinar... Ar fi putut fi un scriitor remarcabil, dar nu a dorit acest lucru. Dacă a scris în viața lui două-trei texte scurte. Ar fi putut fi un grozav învăţător al Bibliei – dar nu a vrut nici asta... A făcut doar  ce a vrut. S-a mulţumit doar cu premii mărunte, dar nu a câştigat niciodată premiul întâi.

Incidentul cu Ruben la care se referă aici Iacov este unul foarte neplăcut. Nu m-am oprit asupra lui când am parcurs cartea pentru că nu am crezut că am un motiv întemeiat s-o fac. Literatura contemporană, piesele de teatru, filmele şi televiziunea ne oferă destule aspecte ușurele din promiscuitatea lumii, așa că suntem sătui de aşa ceva. Dumnezeu nu doreşte ca noi să acordăm atâta atenție păcatelor și slăbiciunilor omului. Să nu le ocolim – desigur, dar nici să nu răsucim cuțitul în rană. „...tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4:8). Dumnezeu dă pe față păcatele omeneşti pentru ca noi să putem avea o imagine corectă a rasei umane.  

Următorii doi fraţi sunt luaţi împreună. Ei erau fraţi şi de mamă, şi de tată, fiind copiii Leei... de aceea poate erau nedespărțiți! (Gen. 49:5)

Simeon şi Levi sunt fraţi; săbiile lor sunt nişte unelte de silnicie.

Vă amintiţi cum s-au dus la Sihem şi i-au ucis pe locuitorii cetăţii, când unul din aceștia o necinstise pe sora lor Dina. Ei s-au răzbunat pe toată cetatea! Sigur că nu ar fi trebuit să procedeze astfel, şi Iacov pare că nu poate uita asta – și le-o impută încă o dată:

Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor! Căci, în mânia lor, au ucis oameni, şi, în răutatea lor, au tăiat vinele taurilor. Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, şi furia lor, căci a fost prea sălbatică! Îi voi împărţi în Iacov şi-i voi risipi în Israel. (Gen. 49:6-7)

În Levi vedem manifestarea harului lui Dumnezeu. Este adevărat că ei erau răspândiţi prin tot Israelul, dar asta pentru că erau seminţia preoţească. Doar harul lui Dumnezeu putea să ia o persoană ca Levi şi să facă din el capul seminţiei preoţeşti! Și tot harul lui Dumnezeu este cel care ne transformă pe noi, păcătoşii, într-o împărăţie de preoţi, dragi prieteni. Toţi credincioşii sunt preoţi azi, și printre ei se numără foști beţivi sau criminali, și prostituate convertite. Am cunoscut destule astfel de persoane prin bisericile în care am slujit. Cum au devenit ei preoţi în împărăţia lui Dumnezeu? La fel cum am devenit şi noi: prin harul minunat al lui Dumnezeu. „...nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:18-19). Mai departe, în 1 Petru 2:5 citim: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” . Despre cine este vorba aici? Despre cei care au fost răscumpăraţi prin sângele scump al lui Hristos!

Ruben şi-a pierdut întâietatea, nu mai este pe primul loc, dar nici Simeon ori Levi nu-s! Regele nu va veni prin niciunul dintre aceste seminţii. Mai este însă un fiu, următorul, care tot un păcătos a fost, și vom vedea ce a făcut harul lui Dumnezeu și pentru el:

Iudo, tu vei primi laudele fraţilor tăi; mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmaşii tăi. Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta. (Gen. 49:8)

De ce se vor închina ceilalți „până la pământ” înaintea sa? Pentru că prin linia genealogică a lui Iuda a venit Domnul Isus Hristos, şi înaintea Lui se vor închina toţi! (Gen. 49:9)

Iuda este un pui de leu. Tu te-ai întors de la măcel, fiule! Iuda îşi pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu, ca o leoaică: cine-l va scula?

       Iar acum urmează una dintre cele mai remarcabile profeţii din Scriptură (Gen. 49:10):

Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele.

Şilo este conducătorul. Cum spuneam, aceasta este cea mai remarcabilă profeţie din Cuvântul lui Dumnezeu. Ni s-a spus deja (Gen. 3:15) că va fi o sămânţă a femeii și aceea a fost prima profeţie despre Hristos: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul”. „Sămânţa” femeii va fi Acela care va zdrobi capul şarpelui. El va obţine victoria. Această primă profeţie din Geneza, despre „Sămânţa” aceea, i-a fost reiterată lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, iar acum îi este confirmată şi lui Iuda, căci din linia lui genealogică va veni. De asemenea, cuvântul şilo înseamnă „odihnă şi linişte”. Hristos este Acela care va aduce odihnă. Amintiţi-vă că, pe când Domnul Isus trăia pe pământ, S-a întors de la cei ce-L respingeau şi a spus poporului: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Acesta este Şilo – Şilo venise!

Hristos nu este numai Şilo, ci este şi cel care va ţine sceptrul. Sceptrul acestui univers va fi în mâinile Sale străpunse de cuie. În ultima parte a versetului 24 a acestui capitol, citim că de la Dumnezeu va veni Păstorul, Stânca lui Israel. Deci acest Şilo este şi păstor, şi stâncă. Când vom ajunge la Numeri 24:17, vom vedea că este profeţită o Stea. Haideți să ne gândim la tot ce înseamnă venirea lui Hristos: El este Sămânţa promisă femeii şi patriarhilor, El este Cel care aduce odihnă, El este Regele care ţine sceptrul. El este Păstorul care Şi-a dat viaţa, şi este mai marele păstorilor care va veni într-o zi. El este Piatra pe care au lepădat-o zidarii și care acum a devenit piatra din capul unghiului. El este Steaua, Luceafărul strălucitor de dimineaţă pentru Biserica Sa. Aceasta este linia care a mers de la Adam la Set (după uciderea lui Abel); de la Set a continuat prin Noe, Sem şi apoi Avraam, Isaac şi Iacov, iar acum a ajuns la Iuda. Nu uitați: Dumnezeu acţionează după un tipar şi un program, și este foarte important să reținem și să observăm acest lucru.

Binecuvântarea și prorocia pentru Iuda și sămânța sa capătă dimensiuni ample și preferențiale, pentru c-o observăm continuată și-n următoarele două versete:

El îşi leagă măgarul de viţă şi, de cel mai bun butuc de viţă, mânzul măgăriţei lui; îşi spală haina în vin, şi mantaua în sângele strugurilor. Are ochii roşii de vin şi dinţii albi de lapte. (Gen. 49:11-12)

Despre cine este vorba? Este Hristos care a intrat în Ierusalim călare pe o măgăriţă, venind ca Mesia, Regele, Mântuitorul. „Îşi spală haina în vin” se referă la propriul Său sânge. Iar când va veni din nou, hainele lui Hristos vor fi roşii. Se pune întrebarea: „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii, şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?” (Isaia 63:2). Atunci nu va mai fi sângele lui, ci sângele duşmanilor Lui. Aici se prezice a doua venire a lui Hristos, când El va reveni pentru judecată.

Profeţia dată lui Iuda este una dintre cele mai impresionante profeţii din Scriptură, iar în contextul cap. 49, ocupă cele mai multe versete, dimpreună cu bincuvântarea pentru Iosif (ambele, câte cinci versete alocate!). Deocamdată, Iacov îl menționează pe

Zabulon (care) va locui pe ţărmul mărilor, lângă limanul corăbiilor, şi hotarul lui se va întinde înspre Sidon. (Gen. 49:13)

Zabulon era seminţia care locuia de-a lungul coastei, în partea de nord a ţării.

Isahar este un măgar osos care se culcă în grajduri. Vede că locul unde se odihneşte este plăcut şi că ţinutul lui este măreţ; îşi pleacă umărul sub povară şi se supune birului. (Gen. 49:14-15)

Isahar era localizat tot în partea de nord a ţării. Urmașii săi sunt cei care au făcut mare parte din munca de constituire a coloanei vertebrale a naţiunii. Ei erau lucrătorii şi aceasta este ideea aici. Auzim vorbindu-se astăzi despre majoritatea tăcută, adică oamenii obişnuiţi, ca mine, ca voi – cei care în mod normal nu prea vorbim sau suntem văzuți la televizor. Cei ieşiţi din comun, ciudaţii, originalii, starurile sau politicienii, sunt cei care acaparează prim-planul, şi-i considerăm grozavi. Unii încearcă să ne convingă că persoanele de acest gen sunt importante, dar nu ei sunt coloana vertebrală a naţiunii. Seminţiile mărunte, precum Zabulon şi Isahar, pe care avem tendinţa de a-i trece cu vederea, sunt cu adevărat osatura care a susţinut poporul Israel atunci când s-au stabilit în Ţara Promisă.

Dan va judeca pe poporul său, ca una din seminţiile lui Israel. Dan va fi un şarpe pe drum, o năpârcă pe cărare, muşcând călcâiele calului, făcând să cadă călăreţul pe spate. În ajutorul Tău nădăjduiesc, Doamne! (Gen. 49:16-18)

Dan va avea nevoie de mântuirea Domnului, pentru că va fi una dintre seminţiile care va conduce răzvrătirea... vom vedea asta și pe măsură ce vom avansa în studiul Scripturii.

Peste Gad vor da iureş cete înarmate, dar şi el va da iureş peste ele şi le va urmări. (Gen. 49:19)

Aceasta era o altă seminţie stabilită în partea de nord a ţării. De fapt, Dan era cel mai la nord, astfel încât atunci când voia să se menționeze întinderea ţării, se spunea „de la Dan la Beerşeba”.

Aşer dă o hrană minunată; el va da bucate alese împăraţilor. Neftali este o cerboaică slobodă: rosteşte cuvinte frumoase. (Gen. 49:20-21)

Cred că v-am mai spus, un coleg de la seminar şi-a scris lucrarea de licenţă pe tema împlinirii profeţiilor referitoare la cei doisprezece fii ai lui Iacov; cred că o astfel de cercetare poate aduce multe satisfacţii spirituale. În restul Bibliei, fiecare persoană despre care citim provine din una dintre seminţiile lui Israel.

Ultimii doi menționați în binecuvântarea lui Iacov sunt fiii Rahelei:

Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; ramurile lui se înalţă deasupra zidului. (Gen. 49:22)

Iosif plecase din ţara Canaan şi ajunsese în Egipt, unde a fost un martor pentru Dumnezeu. Mai târziu, fiii săi, Efraim şi Manase, vor fi aşezaţi în teritoriul care ulterior va deveni Samaria. În vremea lui Hristos, acesta va fi numit teritoriu al neamurilor, al neevreilor. Era un loc foarte bun pentru mărturie, şi Evanghelia chiar a ajuns în zona aceea; Însuşi Domnul Isus a slujit acolo: de ex., în capitolul 4 din Evanghelia după Ioan avem consemnată mărturia Lui pentru poporul samaritean, care a început cu femeia de la fântână.

Arcaşii l-au aţâţat, au aruncat săgeţi şi l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare, şi mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov: şi a ajuns astfel păstorul, stânca lui Israel. Aceasta este lucrarea Dumnezeului tatălui tău, care te va ajuta; aceasta este lucrarea Celui Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările apelor de jos, cu binecuvântările ţâţelor şi ale pântecelui mamei. (Gen. 49:23-25)

Cele două seminţii care au provenit din Iosif, Efraim şi Manase, au devenit foarte importante, ajungând să ocupe locuri de frunte, într-o asemenea măsură încât prin ele a venit împărţirea naţiunii, a împărăţiei - atât de puternice și importante deveniseră!

Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările părinţilor mei şi se înalţă până în creştetul dealurilor veşnice: ele să vină peste capul lui Iosif, peste creştetul capului domnului fraţilor săi! (Gen. 49:26)

Observăm aici că Iacov încearcă să-l lege pe Iosif, precum şi cele două seminţii care se vor forma în urma lui, de Dumnezeul lui Israel, Creatorul, Răscumpărătorul. De ce? Aceste seminţii, în special Efraim, au condus Israelul spre idolatrie. Ieroboam, care a condus răzvrătirea şi a aşezat cei doi viţei de aur la graniţele Israelului, se trăgea din seminţia lui Efraim. Aici, pe patul de moartea, Iacov anticipează această rătăcire și parcăîi cheamă înapoi, înapoi la Dumnezeul părinţilor săi.

Beniamin este un lup care sfâşie; dimineaţa mănâncă prada, iar seara împarte prada răpită. (Gen. 49:27)

Neobișnuită, această profeţie referitoare la Beniamin, care era asociat cu Iuda într-o asemenea măsură, încât au fost împreună și când a fost vorba despre dezbinarea împărăţiei. Seminţia lui Beniamin a fost singura care a rămas cu casa lui David. (Geneza 49:28)

Aceştia sunt toţi cei ce alcătuiesc cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi acestea sunt lucrurile pe care li le-a spus tatăl lor când i-a binecuvântat. I-a binecuvântat pe fiecare cu o binecuvântare deosebită.

Ce vă putem lăsa și noi deosebit la finalul acestui episod decât binecuvântarea Tatălui ceresc?! El să ne facă favoarea să ne reîntâlnim data viitoare, pt ultimul capitol din Geneza.