Geneza 49:29-50:26 | Itinerar Biblic Episodul 58

Dacă sunteți pe recepție în acest moment, e semn că harul lui Dumnezeu ne îngăduie să ducem la bun sfârșit lectura comentată a primei cărți a Bibliei – Geneza. Pe parcursul celor peste 50 de episoade am aflat destule evenimente și împrejurări, și am cunoscut destule personaje exemplare (în bine și-n rău) care au configurat făgașul pe care a luat-o omenirea, odată părăsit parcursul pe care Creatorul i-l desemnase.

Vă reamintesc sintetic: după cele patru momente determinante ale protoistoriei – Creația, Căderea, Potopul și Turnul Babel (descrise în primele 11 capitole), capitolele de la 12 până la 50 se ocupă preponderent de patru personaje, primii patriarhi biblici: Avraam, Isaac, Iacov și Iosif, ale căror vieți afectează (și se intersectează cu) o sumedenie de alte personaje din antichitatea orientală, și din ale căror caracter și comportament am avut și noi de tras destule învățăminte (cred că sunteți de acord cu asta!)

Înainte de a trece și peste ultimul capitol, să nu uităm că data trecută nu am terminat de parcurs cap. 49 – unul (spuneam) remarcabil, pentru că este o pagină de profetologie în contextul unei cărți eminamente istorice, precum Geneza; prin gura lui Iacov, Dumnezeu anunță cursul pe care îl va urma (soarta de care va avea parte) fiecare din cei 12 fii ai lui Iacov, și sămânța lor după ei, de-a lungul veacurilor. În ultimele clipe ale unei vieți de aproape un secol și jumătate aproape, Iacov punctează câte un aspect specific, deosebit, personal (care pentru unii a fost binecuvântare, iar pentru alții – avertismente, chiar!).

...După care... (și reluăm acum lectura textului biblic din punctul în care ne despărțiserăm la finalul ediției precedente: citim în ultima parte a cap. 49 din Geneza, de la vers. 29, cuvintele finale ale lui Iacov):

Apoi le-a dat porunca următoare: „Eu am să fiu adăugat la poporul meu; deci să mă îngropaţi împreună cu părinţii mei, în peştera care este în ogorul hetitului Efron, în peştera din ogorul Macpela, care este faţă în faţă cu Mamre, în ţara Canaan. Acesta este ogorul pe care l-a cumpărat Avraam de la hetitul Efron, ca moşie de înmormântare. Acolo au îngropat pe Avraam şi pe Sara, nevasta lui; acolo au îngropat pe Isaac şi pe Rebeca, nevasta lui; şi acolo am îngropat eu pe Lea. Ogorul şi peştera care se află acolo au fost cumpărate de la fiii lui Het.” (Gen. 49:29-32)

Înțelegem din formularea lui Iacov că pentru el moartea nu însemna sfârşitul tuturor lucrurilor, anihilarea... El urma să fie împreună cu înaintașii din poporul său, și voia ca trupul să-i fie îngropat în peştera pe care o cumpărase Avraam – vrând astfel să se asigure că va rămâne în ţara aceea - până în ziua în care va fi înviat, pentru a trăi în aceeaşi ţară!

Se mai poate constata cât de avizat era omul acesta în ce privește istoria familiei sale; e greu de crezut că la momentul acela avea la îndemână vreo istorie scrisă; desigur că toate acele informații erau stocate în inima și mintea sa, erau arhiva sa de viață... pe care tot continuă s-o acceseze (admirabilă și memoria lucidă a acestui bărbat de 147 de ani!). Precizările acestea riguroase legate de locul de îngropare sunt legate nu neapărat de preferințe subiective sau afective, ci de încredințări teologice (dacă le putem spune așa!). Ideea nu era atât c-ar fi vrut să fie îngropat lângă Lea (să nu uităm că, la urma urmei, Rahela fusese soţia pe care o iubise cel mai mult), ci Iacov afirmă răspicat că voia să fie îngropat în locul din care avea convingerea că urma să fie înviat din morţi, astfel încât să fie acolo unde trebuia să fie, când Dumnezeu îşi va împlini promisiunea făcută poporului Israel.

Și parcă ușurat că reușise să facă și ultimele precizări, Iacov... se sfârșește odată cu textul cap. 49 – vers. 33:

Când a isprăvit Iacov de dat porunci fiilor săi, şi-a tras picioarele în pat, şi-a dat duhul şi a fost adăugat la poporul său. (Gen. 49:33)

Doar câteva considerații concluzive îngăduiți-mi, vă rog, referitoare la tatăl lui Iosif. Este de remarcat că – deși textul ne spune că „și-a tras picioarele în pat” – Iacov a rămas cu picioarele pe pământ până la sfârşit. Începutul său în viaţă fusese cel al unui om tributar firii pământeşti. El apucase călcâiul fratelui său la naştere, de aceea i s-a spus Iacov – „înşelătorul”. Trăise destul în conformitate cu numele și renumele de „înșelător”, care fusese o caracteristică a sa cât se poate de evidentă. Se ţinuse bine de tot ce putea acumula, şi încercase mereu să fie primul. Pornise de pe o poziţie privilegiată, şi căutase să obţină tot ce-şi dorise ori credea că i se cuvine, prin orice metodă. În tinereţe, umblase pe propriile picioare, bazându-se pe abilităţile şi puterea sa. Se încrezuse în deşteptăciunea şi ingeniozitatea sa, și uzase de ele de câte ori fusese cazul. Crezuse că poate să-şi poarte singur de grijă, şi că nu era nevoie să-L „deranjeze” prea mult pe Dumnezeu. Se bazase numai pe sine, fusese încrezut, căutând să se impună, și manifestându-se înfumurat, agresiv, dispreţuitor şi mârşav. În consecință, și-ntr-un târziu, la Peniel Dumnezeu l-a ologit.

A fost nevoie ca Dumnezeu să-l „frângă” pentru ca să-l poată atrage la El. După aceea, Iacov a trecut prin viaţă şchiopătând, la propriu, pentru a ajunge să umble drept - spiritual. A trebuit să meargă în trei picioare, folosindu-se de vreun toiag sau baston, pentru că nu mai putea să meargă singur și normal. (Asta ar trebui să ne dea și nouă de gândit, și poate fi un răspuns atunci când unii dintre noi suntem loviți sau deposedați de ceva prețios – poate că Domnul vrea să ne convingă să ne schimbăm starea lăuntrică, și raportul cu El!)

L-am văzut apoi, înainte de moartea sa, stând pe pat și sprijinit într-un toiag... spunând ultimele cuvinte în așteptarea ceasului de care era conștient că sosise. Fapt pentru care, cu ultimele puteri și gesturi, îşi trage picioarele în pat, lasă bastonul şi se întinde să moară. Asistăm la stingerea vieții terestre a celui ce fusese Iacov. Parcursese un drum lung: 147 de ani plini... Iar acum, își dă duhul (îmi place această expresie biblică, mult mai potrivită decât „moare”!), și-o face liniștit, privind înainte prin credinţă spre ziua în care va fi înviat din morţi în ţară, după cum promisese Dumnezeu.

„În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ” (Evrei 11:13). Și încă o dată ni se aduce aminte că sfârșitul tuturor ființelor este inevitabil moartea, care înseamnă de fapt o mutare dintr-un sistem tridimesional într-un altul, superior și indescriptibil – și că pregătirea pentru această trecere este foarte importantă, și se cere atent pregătită... Nu mă refer aici la serviciul de înmormântare ori la așa-numitul „loc de veci” – ci la destinația următoare, la starea de la urmă a sufletului, care este direct legată de dimensiunea eternității. E bine să fim atenți la cum ne petrecem viața pe pământ: fără să uităm că ea e limitată și perfectibilă, să nu uităm că ne este dată pentru a ne decide destinul veșnic; să prindem deci clipa și să-nțelegem rostul existenței pământești, să luăm degrabă (acum!) decizia – pentru că... ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul? Răspunsul corect la această întrebare retorică este: recunoaște suveranitatea lui Dumnezeu și importanța capitală a jertfei și învierii Fiului Său – crede și încrede-te în El, lasă-te schimbat de El, și vei fi ca El și cu El în eternitate!

Ultima filă din Geneza, CAPITOLUL 50, este un text aparent morbid și preponderent funerar – pentru că descrie în principal înmormântarea lui Iacov în Canaan dar şi moartea şi înmormântarea lui Iosif în Egipt. Aşadar, ultimul capitol din Geneza ne apare a fi îmbibat de tristeţe. Am atras deja atenţia asupra accentului care se pune pe tema morţii în cartea Geneza. Dumnezeu i-a spus lui Adam: „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Gen. 2:17). Apostolul Pavel va scrie, mult mai târziu: „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Rom. 5:12). În cartea Geneza sunt multe exemple de păcat, deci realitatea morţii este omniprezentă – având în vedere că plata păcatului este moartea (conform adevărului exprimat mult mai târziu de același Pavel). Geneza începe cu Dumnezeu şi cu omul în grădina Eden şi se încheie în faţa unui sicriu în Egipt. Geneza descrie intrarea păcatului în lume, dar şi credincioşia lui Dumnezeu în oferta perseverentă făcută omului, căruia i se pune la îndemână posibilitatea de a trăi... veșnic. Biblia ne face clar că veșnicia se obține prin raportarea corectă la Dumnezeu în timpul vieții acesteia – care (chiar dacă durează aproape o mie de ani, ca în cazul lui Metusala!) tot prin moartea fizică se sfârșește! De aceea, evitați moartea spirituală!

Și dacă ultimul verset din capitolul precedent l-a avut ca subiect pe Iacov, primul verset din ultimul capitol (50) al Genezei îl scoate în relief pe Iosif.

Iosif s-a aruncat pe faţa tatălui său, l-a plâns şi l-a sărutat. (Gen. 50:1)

Era cât se poate de firesc ca Iosif să fie îndurerat, pentru că-l iubise pe (și fusese mult-iubit de) tatăl său.

A poruncit doctorilor, care erau în slujba lui, să îmbălsămeze pe tatăl său; şi doctorii au îmbălsămat pe Israel. (Gen. 50:2)

Ştim că egiptenii erau experţi în acest domeniu. Am auzit cu toţii de mumiile din Egipt. Ei aveau o metodă de a conserva trupul, pe care noi nu am reuşit să o descoperim astăzi. Aşadar, Iosif cheamă doctorii să-l îmbălsămeze pe tatăl lui. Acum, desigur că nu e nimic de râs la o înmormântare, dar nu pot să nu zâmbesc, gândindu-mă cum aceşti oameni l-au mumificat pe bătrânul Iacov... ba chiar sunt de părere că mumia lui e posibil să fie azi pe undeva prin Hebron.

Amintiţi-vă că el ceruse să fie luat şi îngropat în peştera Macpela, pentru că speranţa lui era una pământească. Când va fi înviat din morţi, va fi acolo în ţară, împreună cu poporul Israel. Speranţa credinciosului de astăzi, speranţa celui care este membru al trupului bisericii Domnului Isus Hristos, este că va fi luat în văzduh cu Domnul şi va fi dus într-un loc numit Noul Ierusalim. Sunt două speranţe diferite şi fiecare-n felul ei este glorioasă.

Patruzeci de zile au trecut astfel şi au fost întrebuinţate cu îmbălsămarea lui. Şi egiptenii l-au plâns şaptezeci de zile. (Gen. 50:3)

Le-au trebuit egiptenilor patruzeci de zile pentru a-l îmbălsăma. Evident că erau implicate mai multe procese, plus că ei aveau de gând să facă o treabă temeinică, în semn de prețuire. Această operație meticuloasă relevă și care era credința egiptenilor despre tărâmul morții și cei ce-o iau într-acolo. Observăm, de asemenea, și faptul că egiptenii l-au plâns (70 de zile, după cele 40 necesare îmbălsămării)... și nu cred că era vorba despre jelitul profesional (bocitoare etc.). Mă gândesc că Iacov devenise un adevărat sfânt în ţara Egiptului şi probabil că era și mai respectat în calitate de tată al lui Iosif. Iosif era eliberatorul, dar cred că tatăl lui, Iacov, la momentul acela era cu adevărat un sfânt al lui Dumnezeu.

După ce au trecut zilele de jale, Iosif a vorbit oamenilor din casa lui faraon şi le-a zis: „Dacă am căpătat trecere înaintea voastră, spuneţi, vă rog, lui faraon ce vă spun eu. Tatăl meu m-a pus să jur, zicând: «Iată, în curând eu am să mor! Să mă îngropi în mormântul pe care mi l-am săpat în ţara Canaan.» Aş vrea, dar, să mă sui acolo ca să îngrop pe tatăl meu; şi după aceea mă voi întoarce.” Faraon a răspuns: „Suie-te şi îngroapă pe tatăl tău, după jurământul pe care te-a pus să-l faci.” Iosif s-a suit ca să îngroape pe tatăl său. Împreună cu el s-au suit toţi slujitorii lui faraon, bătrânii casei lui, toţi bătrânii ţării Egiptului. (Gen. 50:4-7)

Putem vedea că acest om fusese foarte respectat, iubit şi onorat în Egipt. Iar când au purces spre Canaan, aceea a fost, probabil, cea mai lungă procesiune funerară văzută în lumea din vremea aceea. Cortegiul funerar a călătorit din Egipt până la Hebron, în Canaan.

Toată casa lui Iosif, fraţii săi şi casa tatălui său; n-au lăsat în ţinutul Gosen decât pruncii, oile şi boii. (Gen. 50:8)

Sigur că ne-am putea întreba dacă Faraon ceruse ca ei să-i lase în Egipt pe copiii mici şi turmele, pentru a avea garanția întoarcerii lor... pt că faraonul nu voia să-l piardă pe Iosif, de care încă mai avea mare nevoie... Dar o explicație plauzibilă ar fi și lungimea și caracterul călătoriei, la care n-au vrut să expună ce aveau mai fragil și prețios (copiii și turmele)

Împreună cu Iosif mai erau care şi călăreţi, aşa că alaiul era foarte mare. Când au ajuns la aria lui Atad, care este dincolo de Iordan, au făcut plângere mare şi jalnică; şi Iosif a ţinut în cinstea tatălui său un bocet de şapte zile. Locuitorii ţării, canaaniţii, au fost martori la bocetul acesta din aria lui Atad şi au zis: „Iată un mare bocet printre egipteni!” De aceea s-a dat acestei arii numele Abel-Miţraima; ea este dincolo de Iordan. Astfel au împlinit fiii lui Iacov poruncile tatălui lor. L-au dus în ţara Canaan şi l-au îngropat în peştera din ogorul Macpela, pe care-l cumpărase Avraam de la hetitul Efron ca moşie de înmormântare şi care este faţă în faţă cu Mamre. (Gen. 50:9-13)

Dacă v-a trecut prin minte sau v-ați întrebat de ce Iacov nu a fost înmormântat cu Rahela în Betleem (care era la mai puțin de 35 km mai la nord), cred că motivul este enunţat aici. Avraam cumpărase peştera și ogorul Macpela ca spațiu în primul rând funerar, în vederea unui soi de cimitir de familie, şi Iacov dorea să fie înmormântat alături de părinţii săi în locul acela – și pentru că fusese cumpărat și plătit special în acest sens, dar și (repet) pentru a se asigura că rămâne în ţara promisă... Așa că decisese să fie înmormântat cu ceilalţi patriarhi, cu care împărășea aceeaşi speranţă a învierii.

Iosif, după ce a îngropat pe tatăl său, s-a întors în Egipt, împreună cu fraţii săi şi cu toţi cei ce se suiseră cu el, ca să îngroape pe tatăl său. Când au văzut fraţii lui Iosif că tatăl lor a murit, au zis: „Dacă va prinde Iosif ură pe noi şi ne va întoarce tot răul pe care i l-am făcut?” Şi au trimis să spună lui Iosif: „Tatăl tău a dat porunca aceasta înainte de moarte: «Aşa să vorbiţi lui Iosif: 'Oh! iartă nelegiuirea fraţilor tăi şi păcatul lor, căci ţi-au făcut rău!'» Iartă acum păcatul robilor Dumnezeului tatălui tău!” Iosif a plâns când a auzit cuvintele acestea. (Gen. 50:14-17)

Este evident că fraţii lui Iacov nu se obișnuiseră cu gândul că erau întru totul la mâna lui Iosif... și nici nu erau confortabili cu promisiunea de absolvire și uitare pe care fratele lor le-o făcusese... și probabil că se duseseră la Iacov înainte de moartea acestuia şi îşi exprimaseră temerile cu privire la ce s-ar putea întâmpla cu ei, după ce el nu va mai fi. Se temeau în continuare că Iosif s-ar putea întoarce împotriva lor, odată ce tatăl lor nu ar mai fi printre ei. Aşa că ei afirmă că Iacov le încredinţase un mesaj pe care ei să i-l spună lui Iosif, Iacov fiind de altfel sigur că Iosif nu-i va persecuta şi nu va încerca să se răzbune pe ei. Când fraţii ajung să-i spună lui Iosif acest lucru, el izbucneşte în lacrimi la auzul lor, iar frații lui se pocăiesc de păcatul lor.

Fraţii lui au venit şi s-au aruncat ei înşişi cu faţa la pământ înaintea lui şi i-au zis: „Suntem robii tăi.” (Gen. 50:18)

Vedeţi, aşadar, că profeţia aceasta legată de închinarea lor în faţa lui nu doar că s-a împlinit, ci s-a concretizat de mai multe ori. (Gen. 50:19)

Iosif le-a zis: „Fiţi fără teamă; căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu?”

Fapt remarcabil și de reținut (și chiar de exemplu de urmat): Iosif Îi dădea slavă lui Dumnezeu de fiecare dată!

...După care urmează un verset minunat din Scriptură: (Gen. 50:20)

Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr.

Dumnezeu are întotdeauna un scop mai mare, și are în vedere o perioadă de timp mult mai îndepărtată decât suntem noi în stare să întrevedem. Trebuie să-mi mărturisesc și eu limitele jenante, când este vorba despre așa ceva – pentru că nu pot să văd mai departe de vârful nasului, când vine necazul peste mine şi întreb: „De ce îngăduie Dumnezeu să mi se întâmple acest lucru?” Trebuie să ne amintim că Dumnezeu are întotdeauna în vedere un scop mai măreț și mai bun. El nu va lăsa să ni se întâmple nimic fără să vizeze împlinirea unui scop sau obiectiv pozitiv, benefic în viaţa noastră.

Și ce e și mai dumnezeiesc: El, și doar El poate folosi și întoarce spre bine până și ce Satan sau cei răi plănuiseră împotriva copiilor lui Dumnezeu. Și doar un om nou, un caracter remaniat după voia lui Dumnezeu, poate avea o asemenea atitudine față de cei ce i-au dorit răul, cum o are Iosif față de frații săi... Citim în continuare (Gen. 50:21-23):

„Fiţi, dar, fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi şi pe copiii voştri.” Şi i-a mângâiat şi le-a îmbărbătat inimile. Iosif a locuit în Egipt, el şi casa tatălui său; şi a trăit o sută zece ani. Iosif a văzut pe fiii lui Efraim până la al treilea neam; şi fiii lui Machir, fiul lui Manase, s-au născut pe genunchii lui.

Înţelegem de aici că Iosif a ajuns la un moment dat să fie și stră-străbunic – ceea ce denotă longevitate și binecuvântare. Dar nici măcar neprihăniții nu sunt eterni pe acest pământ, în condiția sa de acum... În ultimele trei versete ale ultimului capitol, 50, al Genezei, citim despre moartea şi înmormântarea lui Iosif în Egipt – de la vers. 24:

Iosif a zis fraţilor săi: „Eu am să mor! Dar Dumnezeu vă va cerceta şi vă va face să vă suiţi din ţara aceasta în ţara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov.” Iosif a pus pe fiii lui Israel să jure, zicând: „Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi şi oasele mele de aici.” Iosif a murit în vârstă de o sută zece ani. L-au îmbălsămat şi l-au pus într-un sicriu în Egipt. (Gen. 50:24-26)

Și aşa se încheie cartea Geneza... începută cu descrierea modului în care Dumnezeu a creat cerul şi pământul, şi încheiată cu imaginea unui sicriu în Egipt. Ce se întâmplase între aceste două borne cu neamul omenesc? Păi, din nefericire un lucru este evident și determinant: prin neatenția și neascultarea primilor oameni, păcatul a pătruns în opera lui Dumnezeu și a marcat pregnant existența omenirii și-a creației.

De ce nu a fost luat și Iosif (precum tatăl său Iacov) şi dus pentru a fi înmormântat în Canaan atunci? Cred că este evident faptul că Iosif era un erou în Egipt şi nu i s-ar fi permis familiei lui să mute trupul lui din Egipt la acel moment. Cred că el ajunsese probabil să fie venerat de egipteni... care probabil că i-au ridicat şi un monument pe mormânt.

În acord cu planul lui Dumnezeu, și mai mult ca sigur în cunoștință de el, Iosif le spusese celor din familia sa: „Când vă întoarceţi în Canaan, să nu-mi lăsaţi oasele aici!” Vedem şi la Iosif aceeaşi speranţă pe care am văzut-o la Iacov: încrederea că Dumnezeu le va da ţara Canaan în stăpânire veşnică. Ei voiau să fie înviaţi din morţi în propria ţară. Iosif credea că Dumnezeu va învia poporul Său pământesc pentru a moşteni ţara făgăduinţei.

Cartea Evrei menţionează acest lucru ca fiind actul de credinţă cel mai important al lui Iosif: „Prin credinţă a pomenit Iosif, când i s-a apropiat sfârşitul, de ieşirea fiilor lui Israel din Egipt şi a dat porunci cu privire la oasele sale” (Evrei 11:22). Iar în capitolul 13 din cartea Exod vom vedea în ce mod minunat l-a onorat Dumnezeu pe Iosif şi cum a răspuns la rugăciunea sa. Vom citi explicit acolo că Moise şi copiii lui Israel au luat oasele lui Iosif cu ei când au părăsit Egiptul. Dar – cum se spune – partea cea mai bună a viitorului e că vine treptat, cu fiecare zi... deci până vom ajunge în parcursul nostru la Exod 13, rămânem sensibili la ce are să ne spună Dumnezeu astăzi, sau mâine... Sper să ne reîntâlnim cu bine data viitoare, când vom aborda o altă carte a Scripturii – și anume prima din... Noul Testament! Până atunci, fiți binecuvântați!

În limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea „Bereșit” – primul cuvânt din debutul ei: „La început”. Titlul din limba română provine de la traducerea lui „Bereșit“ în limba latină („genesis”), care înseamnă „început“, „origine“. Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit pentru o carte în care Dumnezeu a binevoit să ne dea informații cu privire la începuturile tuturor lucrurilor din lumea în care deschidem ochii prin nașterea biologică. Cartea Genezei conține informații despre „începuturile“ multor lucruri din lumea în care trăim noi astăzi. Descrierea acestor „începuturi“ este făcută concentric, începând cu informații cosmice despre realitatea creației și apropiindu-se apoi treptat, treptat de lumea imediat înconjurătoare omului. Această apropiere cosmogonică sugerează că întreaga carte este un răspuns pe care Dumnezeu îl dă celor mai arzătoare întrebări ale ființei umane: Cine sunt eu? Ce este lumea aceasta în care m-am născut? Cine a făcut-o? De ce m-am născut și care este rațiunea existenței mele?

În lumina destinului nostru veșnic, Biblia, și implicit cartea Genezei, este singura narațiune istorică care poate influența soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărți de istorie ne poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferința noastră absolută și de neînlăturat. În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite pedeapsa și să refacă echilibrul dreptății. Dumnezeu a ales însă să nu ne distrugă veșnic; pedepsele Lui sunt limitate în măsură și educative în scop. Hotărârea lui Dumnezeu de a restrânge „dimensiunile“ pedepsei pentru a ne face bine este ilustrată în cele 8 „legăminte“ pe care El le-a făcut cu omul în decursul istoriei (vezi Anexa: „Legămintele divine“). Primele 4 legăminte din această serie de 8 sunt redate în cuprinsul cărții Geneza.

Așezată la începutul celor 66 de cărți ale Bibliei, Geneza este și începutul „revelației de Sine“ a lui Dumnezeu, a descoperirii ființei Lui către făptura creată. Această descoperire treptată este progresivă în esență și culminează în Christos, Dumnezeu adevărat făcut trup și coborât printre oameni (Ioan 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3).

Cunoașterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în „numele“ cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume, deoarece orice cuvânt reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile ființei Sale și în posibilitățile Lui de manifestare. Totuși, cartea Geneza ne pune la dispoziție primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova și Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită și desăvârșită care nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelației lui Dumnezeu către oameni (Exod 6:3), precum și cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea Înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (Gen.15:2), El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14), El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20).  Elohim este o formă de plural care denumește un aspect caracteristic al ființei divine: Dumnezeu întreit în ființă (Gen. 1:26), dar unic în natură și persoană (Deut. 6:4). Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfășoară ceva din caracterul infinit al prezenței și posibilităților divine: „Eu sunt Cel ce sunt“ (Exod 3:11-15), Cel dintotdeauna.

După ce s-a ocupat cu evenimentele principale din protoistoria omenirii, Geneza trece la personajele principale din protoistoria poporului evreu. Ceea ce este șocant în narațiunea biblică nu este că evreii au avut o credință în Dumnezeu, ci cu totul altceva. Toate popoarele antice și-au avut dumnezeul lor. În antichitate n-a existat nici un popor ateu! Pentru că fiecare popor și-a avut dumnezeul sau dumnezeii lui, conflictele dintre popoare erau văzute și ca înfruntări între diferiți zei sau dumnezei.

Ceea ce a fost unic și șocant la evrei a fost că ei au susținut că Dumnezeul lor este Creatorul întregului univers și, mai ales, că acest Creator al întregului univers a ales să fie Dumnezeul lor. Acesta este motivul pentru care Geneza ne prezintă mai întâi pe Creatorul universului în primele 11 capitole și în capitolul 12 ne prezintă alegerea lui Avraam. Aceasta este un „scandal al particularității“. O asemenea pretenție produce un statut de „excepționalism al evreilor“. Toate popoarele au fost șocate de astfel de pretenții „absurde“. Dacă însă relatarea Bibliei din capitolul 12 al Genezei este adevărată, atunci Biblia este o carte al cărui conținut ne interesează și pe noi. Vă amintiți că am spus că dacă Biblia ar fi început cu cartea Exodul, reacția noastră ar fi putut fi: „Nu mă interesează o carte despre religia unui anumit popor, religia evreilor. Eu nu sunt evreu!“ Ceea ce ni se spune însă în capitolul 12 al Genezei este că Dumnezeu l-a ales pe Avraam pentru noi, pentru ca prin această alegere să ne poată binecuvânta pe toți oamenii, din toate neamurile omenirii.

 

Faptul că Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ este de o importanță covârșitoare. Această afirmație limitează rătăcirile imaginației noastre care-L caută pe Dumnezeu în forme aberante și arbitrare.

„La început Dumnezeu …“ – neagă totodată și Ateismul și Politeismul. Între vidul nimicului și confuzia mulțimii de dumnezei, Geneza ni-L așează înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care este sursa, suportul și scopul tuturor lucrurilor.

„La început Dumnezeu a făcut …“ – neagă Fatalismul cu învățătura lui bazată pe hazard.

„La început Dumnezeu a făcut …“ – neagă și Evoluționismul haotic, mașinist și impersonal.

„La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ – neagă Panteismul care susţine că Dumnezeu este totuna cu creaţia Sa, dar neagă şi Materialismul care, ameţindu-ne cu ceea ce se vede şi pretinzând că materia este veşnică, caută să ne ascundă izvorul creator, începutul şi Judecătorul desăvârşit al tuturor celor create.

Citate din cartea Genezei apar de 60 de ori în conținutul Noului Testament. Toate versetele primelor șase capitole apar în Noul Testament. Asta înseamnă că germenii tuturor revelațiilor dumnezeiești sunt plantați aici și că cine vrea să înțeleagă pe deplin această revelație trebuie să înceapă cu această carte.

Pe lângă caracterul de revelație din secțiunea de la început, Geneza este și o carte cu caracter istoric. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii“. De fapt am putea împărți întreaga Biblie în două secțiuni istorice distincte. Evenimentele dinaintea căderii omului (Geneza cap 1:1 până la Geneza 3:24) și evenimentele de după aceea (Geneza 4:1 până la sfârșitul Bibliei). În cea de a doua secțiune istorică sunt redate evenimentele din planul de „mântuire“ a ființei umane, adică acele evenimente cauzate de Dumnezeu să se întâmple pentru salvarea omului de la pierzarea veșnică.

Sunt multe feluri în care se poate face istorie; există o istorie a mijloacelor de producție (tehnologie), o alta a formelor diferite de alcătuire a societății umane (sociologie), o alta a diferitelor războaie sau a cuceririlor teritoriale, o altă istorie a cuceririi spațiului înconjurător și încă o alta a abilității omului de a-și explica lumea și rațiunea ei de existență (filosofie). Biblia este o carte de istorie doar în măsura în care cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor de la pierzarea veșnică produsă de neascultarea din grădina Edenului. În lumina destinului nostru veșnic, Biblia, și implicit cartea Genezei, este singura narațiune istorică care poate influența soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărți de istorie ne poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferința noastră absolută și de neînlăturat. În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite pedeapsa și să refacă echilibrul dreptății. Dumnezeu a ales însă să nu ne distrugă veșnic; pedepsele Lui sunt limitate în măsură și educative în scop. Hotărârea lui Dumnezeu de a restrânge „dimensiunile“ pedepsei pentru a ne face bine este ilustrată în cele 8 „legăminte“ pe care El le-a făcut cu omul în decursul istoriei (vezi Anexa: „Legămintele divine“). Primele 4 legăminte din această serie de 8 sunt redate în cuprinsul cărții Geneza.

Așezată la începutul celor 66 de cărți ale Bibliei, Geneza este și începutul „revelației de Sine“ a lui Dumnezeu, a descoperirii ființei Lui către făptura creată. Această descoperire treptată este progresivă în esență și culminează în Christos, Dumnezeu adevărat făcut trup și coborât printre oameni (Ioan 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3).

Cunoașterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în „numele“ cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume, deoarece orice cuvânt reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile ființei Sale și în posibilitățile Lui de manifestare. Totuși, cartea Geneza ne pune la dispoziție primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova și Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită și desăvârșită care nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelației lui Dumnezeu către oameni (Exod 6:3), precum și cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea Înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (Gen.15:2), El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14), El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20).  Elohim este o formă de plural care denumește un aspect caracteristic al ființei divine: Dumnezeu întreit în ființă (Gen. 1:26), dar unic în natură și persoană (Deut. 6:4). Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfășoară ceva din caracterul infinit al prezenței și posibilităților divine: „Eu sunt Cel ce sunt“ (Exod 3:11-15), Cel dintotdeauna.

După ce s-a ocupat cu evenimentele principale din protoistoria omenirii, Geneza trece la personajele principale din protoistoria poporului evreu. Ceea ce este șocant în narațiunea biblică nu este că evreii au avut o credință în Dumnezeu, ci cu totul altceva. Toate popoarele antice și-au avut dumnezeul lor. În antichitate n-a existat nici un popor ateu! Pentru că fiecare popor și-a avut dumnezeul sau dumnezeii lui, conflictele dintre popoare erau văzute și ca înfruntări între diferiți zei sau dumnezei.

Ceea ce a fost unic și șocant la evrei a fost că ei au susținut că Dumnezeul lor este Creatorul întregului univers și, mai ales, că acest Creator al întregului univers a ales să fie Dumnezeul lor. Acesta este motivul pentru care Geneza ne prezintă mai întâi pe Creatorul universului în primele 11 capitole și în capitolul 12 ne prezintă alegerea lui Avraam. Aceasta este un „scandal al particularității“. O asemenea pretenție produce un statut de „excepționalism al evreilor“. Toate popoarele au fost șocate de astfel de pretenții „absurde“. Dacă însă relatarea Bibliei din capitolul 12 al Genezei este adevărată, atunci Biblia este o carte al cărui conținut ne interesează și pe noi. Vă amintiți că am spus că dacă Biblia ar fi început cu cartea Exodul, reacția noastră ar fi putut fi: „Nu mă interesează o carte despre religia unui anumit popor, religia evreilor. Eu nu sunt evreu!“ Ceea ce ni se spune însă în capitolul 12 al Genezei este că Dumnezeu l-a ales pe Avraam pentru noi, pentru ca prin această alegere să ne poată binecuvânta pe toți oamenii, din toate neamurile omenirii.

„Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe ceice te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“ (Gen. 12:1-3).

„Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“ este un nume compus care-L identifică pe Dumnezeu în relația Lui cu Geneza și cu începuturile poporului evreu. Ea este echivalentă cu ideea de „Dumnezeul Genezei“, „Dumnezeul începuturilor noastre“, „Dumnezeul care ne-a ales pentru Sine“. Acest apelativ pentru Dumnezeu apare de foarte multe ori în textul Bibliei, mai ales în clipe definitorii de criză sau subliniere a planului mesianic (Gen. 31:53; 32:9; 50:24; Exod 3:6, 15-16; 4:5; Deut. 9:5; Mat. 22:32; Marcu 12:26; Fapte 3:13: 7:32).

De la capitolul doisprezece până la capitolul 50, Geneza se ocupă cu viața acestor trei patriarhi ai poporului evreu.

Cartea Geneza se termină cu moartea lui Iosif și cu familia lui rămasă în Egipt. Cortina cade și nu mai aflăm nimic despre perioada de patru sute de ani scursă între cartea Geneza și cartea Exodul. Când cortina se ridică iar, aflăm că familia lui Avraam a ajuns un popor mare care număra sute de mii de suflete.

Dacă existența evreilor în Egipt ar fi singurul motiv pentru care se insistă atât de mult asupra vieții lui Iosif, este foarte greu să explicăm atenția cu care ne sunt redate așa de multe amănunte despre viața lui. Sunt aproape la fel de multe capitole despre Iosif câte sunt și despre Avraam. Isaac și Iacov nu sunt prezentați nici pe departe așa de amănunțit.

Cum trebuie să studiem viața lui Iosif?

Există patru nivele diferite la care poate fi studiată viața lui Iosif.

Primul nivel este nivelul social. Istoria acestui personaj este o dramă cu personaje foarte bine conturate, cu întâmplări spectaculoase și cu coincidențe spectaculoase. Pildele morale sunt foarte evident scoase la iveală. Întreaga viața  a lui Iosif poate fi redusă la două capitole: prima jumătate „coborâre“ și cealaltă jumătate „ascensiune“. Iosif a coborât de pe poziția de favorit privilegiat din casa tatălui său până la poziția de rob în închisoarea lui Faraon, iar apoi a urcat de la starea unui pușcăriaș uitat în temniță, până la poziția a doua din ierarhia Egiptului, supus doar lui Faraon, dar domnind peste toți ceilalți din țară. O astfel de evoluție oferă subiectul unei istorii foarte atrăgătoare pentru noi. Elementele ei sunt și ele menite să ne țină interesul treaz. Viața lui Iosif este centrată în jurul unor vise. Mai întâi au fost visele lui, care l-au arătat ca pe un adolescent lipsit de tact. Iosif s-a lăudat cu ele înaintea fraților săi și i-a făcut să-l urască. Apoi sunt visele pe care le-au avut în închisoare cei doi slujitori ai lui Faraon pitarul și paharnicul. Iar în final sunt visele extraordinare pe care le-a avut Faraon însuși și prin care Dumnezeu l-a propulsat pe Iosif la cârma Egiptului, pentru că numai el le-a putut da tălmăcirea corectă. Viața personală a lui Iosif poate fi studiată doar ca o întâmplare romantică și chiar a și fost ecranizată doar pentru aceasta. Titlul muzicalului este „Iosif și haina lui cea pestriță“.

Cel de al doilea nivel la care putem parcurge istoria vieții lui Iosif este cel al providenței divine. Partea aceasta a Genezei poate fi interpretată din punctul lui Dumnezeu de vedere.

De ce ne dă Dumnezeu mai multe amănunte din viața lui Iosif decât din viața oricărui alt personaj din Geneza?

Așa cum am văzut deja, cartea Geneza are o structură interesantă. Ea privește ca din spațiul cosmic peste istoria creației (aproximativ 3% din carte), zboară pe deasupra celor o mie de ani de la Adam la Avraam (aproximativ 15% din carte – coborând puțin ca să ne arate ce s-a petrecut pe vremea lui Noe), parcurge ca un helicopter peste viețile lui Avraam (21%), Isaac (8%) și Iacov (23%) zăbovind doar pe ici, pe colo. Cu Iosif, Geneza coboară cu picioarele pe pământ și străbate drumul alături de el în aproximativ 30% din conținutul cărții.

Dumnezeu este întotdeauna ordonat și această proporție a așezării trebuie să ne atragă imediat atenția. Dumnezeu a ales să ne spună câteva lucruri deosebite prin viața acestui personaj. Viața lui Iosif este o demonstrție a providenței în viața oamenilor.

Călătorind alături de Iosif dăm peste scene surprinzătoare, unele chiar tulburătoare.

• Ordinea nașterii lui Iosif în șirul patriarhal a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 30:22–24).
• Asta înseamnă că necazurile Rahelei cu infertilitatea au fost și ele parte din acest plan (Geneza 30:1–2).
• Faptul că Iacov a iubit-o mai mult pe Rahela și a arătat favoritism pentru Iosif, fiul ei, au fost și ele tot parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 29:30, 37:3).
• Visele profetice ale lui Iosif au fost (evident) parte din plan (Geneza 37:5–11).
• Gelozia fraților lui a fost și ea parte din plan (Geneza 37:8).
• Răutatea fraților lui Iosif, gelozia lor, ura și dorința lor de a-l ucide, ca și partea jucată de Iuda au fost și ele parte din plan (Geneza 37:18–28, 50:20).
• Cei douăzeci de ani în care frații lui Iosif l-au mințit pe tatăl lor Iacov a fost și ea parte din planul divin.
• Existența cruntului comerț cu sclavi a făcut parte din plan (Geneza 37:26–27).
• Faptul că Potifar s-a dus să cumpere sclavi și chiar poziția lui în Egipt a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 37:36).
• Darul extraordinar de administrator al lui Iosif a fost prevăzut în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:2–4).
• Trecerea pe care a avut-o Iosif în fața lui Potifar a fost o lucrare a lui Dumnezeu (Geneza 39:4–6).
• Înclinarea păcătoasă a soției lui Potifar a făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 39:8–12, Romans 1:24).
• Minciuna soției lui Potifar a fost în planul lui Dumnezeu  (Geneza 39:14–18).
• Nedreptatea pe care i-a făcut-o Potifar lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:19–20).
• Pușcăria în care a fost întemnițat Iosif – exact aceea unde vor fi duși și pitarul și paharnicul lui faraon, a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:20).
• Trecerea pe care a avut-o Iosif înaintea mai marelui peste întemnițați a fost în planul divin (Geneza 39:21–23).
• Uneltirea de la curtea lui faraon a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:1–3).
• Promovarea lui Iosif ca administrator al temniței a fost și ea în planul divin (Geneza 40:4).
• Visele pe care le-au avut pitarul și paharnicul au fost și ele (evident) plănuite de Dumnezeu (Geneza 40:5).
• Compasiunea arătată de Iosif celor doi întemnițați a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:6–7).
• Încrederea pe care au avut-o cei doi ca să-și spună visele lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:8–20).
• Tălmăcirea primită de Iosif pentru visele celor doi a venit tot din planul lui Dumnezeu (Geneza 40:12–13, 18–19).
• Sistemul judiciar al lui faraon care l-a condamnat pe pitar, dar la eliberat pe paharnic a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:20–22).
• Faptul că paharnicul a uitat promisiunea făcută lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:23–42:1).
• Noaptea în care faraon a avut visele care l-au tulburat a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:1–7).
• Nepriceperea sfetnicilor lui faraon să tălmăcească visele a făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:8).
• Faptul că paharnicul și-a adus aminte de Iosif și că a avut curajul să-i amintească lui faraon de întâmplarea nefericită a fost în planul divin (Geneza 41:9–13).
• Faptul că faraon a fost suficient de disperat ca să asculte tălmăcirea unui întemnițat evreu a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:14–15).
• Tălmăcirea primită de Iosif pentru visele lui faraon a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:25–36).
• Încrederea lui faraon că tălmăcirea se va împlini întocmai a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:37–40).
• Faptul că Iosif a primit-o de nevastă pe Asnat (o egipteancă) a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:45).
• Cei doi fii ai lui Iosif, Efraim și Manase au fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:50–52, 48:5).
• Complexitatea fenomenelor climatice care au făcut să fie șapte ani de belșug urmați de șapte ani de lipsuri, cu toate bucuriile și suferințele cauzate de aceștia peste toți oamenii din vremea aceea, plus îmbogățirea nemăsurată a lui faraon, au fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:53–57; 47:13–26).
• Teribila foamete care a venit peste familia lui Iacov ca să-l determine să-și trimită fiii la cumpărături în Egipt a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 42:1–2).
• Călătoria reușită pe care au avut-o frații lui Iosif în Egipt și faptul că fratele lor, Beniamin a rămas acasă cu Iacov au fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 42:3–4).
• Faptul că frații au trebuit să se închine în fața lui Iosif (o realitate care i-a indignat altă dată) a fost și el o împlinire a planului lui Dumnezeu (Geneza 42:6).
• Smecheria cu care Iosif i-a încercat pe frații săi a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 42:9–44:34).
• Faptul că toți au fost aruncați în temniță pentru trei zile (Geneza 41:17) și că Simeon a fost ales să rămână zălog în Egipt a fost parte din planul lui Dumnezeu.
• Refuzul lui Iacov de a-l lăsa pe Beniamin să meargă în Egipt și faptul că aceasta a făcut ca Simeon să guste din amarul detenției a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 42:38).
• Agonia foametei care l-a înduplecat până la urmă pe Iacov să-l trimită pe Beniamin în Egipt, pe răspunderea personală a lui Iuda a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 43:8–14).
• Succesul strategiei lui Iosif care a ascuns potirul în sacul lui Beniamin și agonia fraților lui care nu l-au recunoscut nici după ce au fost confruntați iar cu el a fost parte din planul lui Dumnezeu  (Geneza 43:15–44:17).
• Faptul că tocmai Iuda, care a avut ideea să-l vândă pe Iosif, a avut acum ideea de a se oferi ca rob în locul lui Beniamin, din dragoste pentru tatăl lor Iacov au fost și ele parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 44:18–34).
• Scena în care Iosif s-a făcut cunoscut fraților săi a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 45:1–14).
• Surpriza pe care i-au produs-o fiii săi lui Iacov, dezamăgirea că l-au mințit timp de 22 de ani despre moartea lui Iosif și vestea că Iosif, cel crezut mort, a ajuns mare în Egipt au făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 45:25–28).
• Faptul că Iacov a acceptat să meargă la belșugul din Egipt pe socoteala celui crezut mort a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 46:2–4).
• Așezarea familiei mesianice a lui Avraam în Egipt pentru un timp de 430 de ani în care au gustat și ei suferințele robiei a împlinit și ea planul despre care îi vorbise Dumnezeu lui Avraam (Genesis 15:13–14), a fost și ea parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 46:5–47:12).

Parcurgând alături de Iosif peripețiile vieții lui este echivalent cu citirea unei scrisori de dragoste pe care ne-o scrie Dumnezeu fiecăruia. În ea, Dumnezeu ne asigură că va fi cu noi oriunde și că va face ca toate evenimentele din jurul nostru să împlinească planul desăvârșit pe care-L are pentru fiecare din noi.

Deși nu vorbește direct cu Iosif, Dumnezeu este direct implicat în tot ceea ce i se întâmplă. El este în spatele cortinei, aranjând totul și toate ca să ducă la împlinirea perfectă a scopului și a planurilor Sale. Visele pe care le întâlnim în text sunt ca îndrumări date de un „regizor“ nevăzut. Oamenii primesc în somn mult mai ușor îndrumări din partea lui Dumnezeu. Visele ne tulbură și nu ne lasă să ne continuăm viața la fel ca mai-nainte. Providența divină este inversul a ceea ce lumea numește „noroc“. Oamenii sunt conduși de un Dumnezeu care intervine în viața lor, nu de o șansă oarbă și impersonal-arbitrară. Iosif este un exemplu de încredere personală în intervențiile lui Dumnezeu, care „anulează“ intențiile noastre și face ca evenimentele să se desfășoare după planul Lui desăvârșit:

„Iosif le-a zis: ,,Fiţi fără teamă; căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceeace se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr“ (Gen. 50:19-20).

Iosif n-a înțeles de ce i se întâmplă lucrurile rele, dar a pătruns providența divină după aceea. Versetul cheie al întregii situații este în capitolul 47. După ce i-a iertat pe frații lui și li s-a descoperit, Iosif i-a făcut părtași acestei înțelegeri superioare a istoriei:

„Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimes Dumnezeu înaintea voastră. Iată sunt doi ani de când bântuie foametea în ţară; şi încă cinci ani, nu va fi nici arătură, nici seceriş. Dumnezeu m-a trimes înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară, şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire. Aşa că nu voi m-aţi trimes aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al lui Faraon, stăpân peste toată casa lui, şi cârmuitorul întregei ţări a Egiptului“ (Gen. 45:4-8).

Ei crezuseră că pot scăpa de Iosif vânzându-l unei caravane de negustori și mințindu-l pe Iacov, tatăl lor, prin haina lui Iosif mânjită în sângele unui țap (Gen. 37:31-32). Fapta lor a fost teribilă și Iosif nu va minimaliza gravitatea ei. Totuși, dincolo de ceea ce se vede, Dumnezeu este marele erou al istoriei, mișcând-o tot așa cum mâna nevăzută face să se miște mănușa pe care o poartă. Așa cum spunea cineva, „Dumnezeu s-a îmbrăcat cu istoria ca și cu o haină“. El îngăduie lucrurilor să „se întâmple“. El nu forțează pe nimeni. Fiind însă Dumnezeu, El poate folosi toată aceasă „libertate“ a noastră ca să-Și ducă la îndeplinire planurile Lui.

Dumnezeu i-a vrut pe evrei în Egipt pentru o vreme. De ce? Răspunsul uimitor îl aflăm într-o convorbire dintre Dumnezeu și Avraam. El ne descoperă ceva din economia „dreptății“ cu care ne cântărește Dumnezeu faptele și ne administrează pedepsele:

„Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşi deacolo cu mari bogăţii. Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţă fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a atins încă vârful“ (Gen. 15:13-16).

Dumnezeu a trebuit să aștepte ca amoriții să atingă culmea decadenței prin care și-au pierdut dreptul nu numai la țară, ci și la viață. Dumnezeu s-a limitat pe Sine pentru ca dreptatea Sa să poată fi satisfăcută. Când păcatul ajunge însă o anumită limită, acțiunile lui Dumnezeu în istorie sunt rapide și necruțătoare. Dumnezeu nu procedează arbitrar în istorie, alungând popoare pentru a le face loc altora. El este un Dumnezeu moral. Arheologia a scos la iveală faptul că locuitorii Canaanului ajunseseră plini de tot felul de boli venerice și degenerative. Dumnezeu a așteptat până ce „nelegiuirea Amoriților și-a atins vârful“. Țara a fost spurcată și Dumnezeu a adus din Egipt poporul Lui ca să o curățească. Orice plângere care susține că Dumnezeu i-a nedreptățit pe canaaniți ca să le facă bine evreilor este neînțeleaptă și lispită de cunoștință. Dumnezeu a aplicat același standard și copiilor săi evrei:

„Luaţi seama ca nu cumva să vă verse şi pe voi ţara din gura ei, dacă o spurcaţi, cum a vărsat pe neamurile cari erau în ea înaintea voastră“  … „Să păziţi toate legile Mele şi toate poruncile Mele, şi să le împliniţi, pentru ca ţara în care vă duc să vă aşez, să nu vă verse din gura ei. Să nu trăiţi după obiceiurile neamurilor, pe cari le voi izgoni dinaintea voastră; căci ele au făcut toate aceste lucruri, şi Mi-este scârbă de ele“ (Lev. 18:28; 20:22-23).

„Fiul omului, cei din casa lui Israel, când locuiau în ţara lor, au spurcat-o prin purtarea lor şi prin faptele lor; aşa că purtarea lor a fost înaintea Mea ca spurcăciunea unei femei în timpul necurăţiei ei. Atunci Mi-am vărsat urgia peste ei, din pricina sângelui pe care-l vărsaseră în ţară, şi din pricina idolilor cu cari o spurcaseră. I-am risipit printre neamuri, şi au fost împrăştiaţi în felurite ţări; i-am judecat după purtarea şi faptele lor rele“ (Ezec. 36:17-19).

Vorbele spuse de Dumnezeu lui Avraam în Geneza 15 ne mai dezvăluie însă încă un lucru: Dumnezeu a vrut ]nadins ca poporul Său să ajungă ]n robiei. El a vrut ca să devină „Salvatorul lor“ care să-i strămute în Canaan și să-i facă să trăiască din recunoștință față de El ca popor ales. Israel trebuie să ajungă pentru toate Neamurile un model demn de urmat în neprihănire și în binecuvântare.

Al treilea nivel la care putem studia viața lui Iosif este acela al importanței caracterului. Omul acesta a fost un personaj unic în felul lui. Nu găsim nicăieri spus ceva rău despre el. Biblia este o carte cinstită și ne-a spus o sumedenie de lucruri despre slăbiciunile și păcatele lui Avraam, Isaac și Iacov, dar nu găsim în ea nimic rău spus despre Iosif! Singurul lucru negativ a fost acea lipsă de tact cu care și-a împărtășit visele cu frații săi.

Frumusețea caracterului lui Iosif se vede din lipsa lui de cârtire și din felul în care acceptă coborârea nefericită și nedreaptă până la poziția de osândit nevinovat în temniță. Chiar și acolo, departe de cei din neamul lui și neștiut de nimeni, el continuă să-și păstreze teama și respectul față de Dumnezeu, împreună cu încrederea deplină în înțelepciunea planurilor Lui. Iosif nu s-a „supărat“ pe Dumnezeu. Când nevasta lui Potifar i-a propus să trăiască în păcat, Iosif i-a răspuns: „Cum aș putea eu să fac un rău așa de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Gen. 38:9). Sfințenia purității lui Iosif este scoasă în relief prin compararea faptelor lui cu faptele celorlalți frații ai lui. Cred că acesta este motivul pentru care, din senin, în capitolul 38 al Genezei, ni se povestește dezgustătoarele fapte ale lui Iuda, fratele lui Iosif, care păcătuiește cu nora lui, crezând că este o simplă prostituată! Cât de departe era acest Iuda de curăția feciorelnică a lui Iosif în casa lui Potifar!

Când este în închisoare printre oameni răi, Iosif rămâne un om bun, preocupat prioritar cu soarta celor din jurul lui. Pasajul care scoate cel mai bine în evidență acest lucru este acela care ne spune că Iosif a observat că doi întemnițați „aveau fața posomorâtă“ (Gen. 40:6-7). Trebuie să fii un om tare bun ca să-ți pese că doi pușcăriași sunt triști și să te oferi să-i scoți din această stare!

Iosif a fost un om de caracter și pe drumul ascensiunii lui la putere. Nu știu care este o încercare mai grea pentru caracterul cuiva: umilirea sau înălțarea lui? Probabil că cea din urmă. Iosif nu și-a folosit puterea pentru a se răzbuna sau pentru a-și pedepsi dușmanii. Nu găsim că ar fi cerut rejudecarea procesului cu nevasta lui Potifar!

Iosif s-a purtat frumos cu frații săi. Nu le-a luat bani pentru grâne. Nu i-a pedepsit pentru răutatea lor, ci i-a invitat pe toți, împreună cu bătrânul său tată, Iacov, să vină și să aibe parte de binecuvântările lui din Egipt. A vorbit cu Faraon pentru ei și i-a așezat în cea mai mănoasă parte din delta Nilului, Gosen. Iosif s-a îngrijit de toate problemele lor.

Iosif este un om de mare integritate, unul din foarte puținii din Biblie. Cu siguranță, Iosif n-a fost perfect, dar Duhul Sfânt a vrut ca numai părțile lui bune să fie păstrate pe paginile Scripturii. Oare de ce? Există o singură astfel de persoană în Vechiul Testament și una singură în Noul Testament.

Al patrulea patriarh – nivelul mesianic

Dacă punem laolaltă cele trei nivele la care putem studia viața lui Iosif, nivelul uman, nivelul providențial și nivelul studiului de caracter, obținem elementele care alcătuiesc imaginea Domnului Isus în Noul Testament. În planul imediat al acțiunii, viața lui Iosif este un răspuns dat pornirilor dezordonate din viața lui Iacov. Acesta este motivul pentru care ni se dă biografia acestui al patrulea patriarh. Viața lui Iosif este o parte integrantă din viața lui Iacov:

,,Iată istoria lui Iacov: Iosif, la vârsta de şaptesprezece ani, …“ (Gen. 37:2).

Iosif a fost ceea ce noi numim un „tip“ profetic, o anunțare profetică a Persoanei și programului mesianic. Ca și Iosif, Domnul Isus va fi lepădat de frații Lui, va coborî până la chip de rob, făcându-Se asemenea noastră, „va fi dat la moarte și încă moarte de cruce“, pentru „salvarea“ fraților Lui și a tuturor oamenilor, și va fi ridicat apoi la dreapta Tatălui, de unde va guverna spre binecuvântarea tuturor celor din familia Sa. Acesta este cel de al patrulea nivel la care putem studia viața lui Iosif. Tot ceea ce i s-a întâmplat lui a fost o paralelă cu ceea ce I s-a întâmplat Domnului Isus în Noul Testament. Simetriile sunt impresionante. Până și faptul că numele celui ce a venit cu ideea să-i vândă pe amândoi a fost … Iuda. Acest nivel de studiu ne convinge că Dumnezeu a știut de la început ce va face prin Fiul Său și a strecurat în istorie „mici anunțuri“ despre aceasta. Putem trece prin Vechiul Testament și să descoperim o sumedenie de astfel de „tipuri“. Există chiar și cărți care au făcut aceasta. De fapt, Domnul Isus le-a deschis ucenicilor mintea „ca să priceapă Scripturile“ și le-a arătat ce a fost despre El „în fiecare carte a Bibliei“. Iosif este o anunțare profetică a Domnului Isus, iată de ce îi este rezervată o porțiune așa de mare în Geneza.
Avraam, Isaac și Iacov sunt exemple ale credinței pe care trebuie să o avem noi. Iosif este un model al răspunsului pe care îl are Dumnezeu pentru toți cei credincioși. De îndată ce înțelegi lucrul acesta, poți să recitești cartea Geneza și să descoperi o mulțime de astfel de exemple. Iată numai câteva dintre ele:

1. Toate genealogiile din Geneza sunt de fapt genealogii ale Domnului Isus Christos. Dacă vei citi capitolul întâi din Evanghelia lui Matei și capitolul trei din Evanghelia lui Luca vei descoperi că ele conțin nu mai puțin de 33 de personaje din Geneza. El se coboară direct din această linie a neprihănirii din Set. Copilul Mariei este în această linie și, dacă tu îi aparții lui Christos, linia asta genealogică este și linia ta. Iată de ce te interesează și te fascinează această carte. Daci ai credință devii un „copil al lui Avraam“, părtași la familia aceasta străveche. Dacă ești „în Christos“ ai moștenit această istorie și te-ai făcut una cu ea. Așa că nu mai citești despre istoria „lor“, ci despre istoria „noastră“.
2. Domnul Isus este preînchipuit în foarte multe personaje din Geneza. Să-l luăm exemplu pe Isaac. Să ne întoarcem la scena în care Dumnezeu îi spune lui Avraam să-l ducă pe un munte înalt și acolo să-l jertfească „pe fiul său, pe singurul său fiu, pe care-l iubește“ (Gen. 22:1-3). Pe același munte a ajuns să fie răstignit Domnul Isus Christos, pe Golgota. Interesant este că Dumnezeu îl numește pe Isaac în acest context „singurul tău fiu“, măcar că Dumnezeu știa și nu uitase de Ismael. Expresia se suprapune perfect peste Ioan 3:16, unde Domnul Isus este numit așa:
   „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică“.
   Dumnezeu l-a oprit pe Avraam la momentul jertfei și i-a indicat un animal care să-l înlocuiască pe fiul său ca jertfă. Nu întâmplător, acest animal „încurcat cu coarnele într-un tufiș“, a fost un berbece cu capul în spinii deșertului. Imaginea este a unuia care purta o cunună de spini …

„Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“ va spune peste veacuri Ioan Botezătorul. Imaginea cu mielul nu este cea mai fericită. Jertfa trebuia să aibe cel puțin un an. Era deci un berbec care crescuse deja coarne. Așa ni-L prezintă și cartea Apocalipsei. Avea coarne (Apoc. 5:6).

Numele sub care s-a prezentat Dumnezeu cu acea ocazie lui Avraam a fost „Iehova Iire“, Dumnezeul care poartă de grijă. La Golgota, Dumnezeu s-a ținut de această promisiune prin jertfirea Fiului Său, prins cu capul în spini, și cam pe la vârsta de treizeci de ani. Simbolismul este mult prea clar pentru ca să-l putem trece cu vederea.

3. Un alt exemplu de „tip“ profetic este acel personaj misterios, în același timp preot și rege peste Salem (Ierusalim), care i-a ieșit înainte lui Avraam după victoria lui asupra împăraților Canaanului. Melhisedec a primit zeciuială de la Avraam și l-a binecuvântat (Gen. 14:17-20). Acest preot-rege a venit la Avraam cu „pâine și vin“, împlinind un tipar mesianic, așa cum suntem lămuriți în epistola către Evrei (Evrei 5:6-10; 7:1-8:6).
4. Ne putem gândi și la scara văzută de Iacov între pământ și cer pe care suiau și coborau îngerii. Secole mai târziu, când Natanaael se mira că Domnul Isus îl cunoștea mai înainte de a se întâlni cu el, Domnul Isus i-a spus:
   „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut subt smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.“ Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului“ (Ioan 1:50-51).

Domnul Isus îi spune lui Natanael că El este scara aceea care mijlocea urcarea și coborârea îngerilor pe pământ. Câți dintre noi am văzut în scara lui Iacov un „tip“ mesianic? Nu mulți, dar Domnul Isus a văzut.

5. Să ne întoarcem și mai mult, la capitolul 3 din Geneza, și să recitim promisiunea solemnă făcută de Dumnezeu șarpelui:
   „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul“ (Gen. 3:14-15).

„Sămânța“ amintită acolo este de genul masculin și a fost o metaforă pentru înfruntarea dintre Domnul Isus și Satan, menționând rana pe care I-o va face Satan la cruce și totala zdrobire pe care i-o va cauza Domnul Isus prin înviere.

6. Să ne întoarcem și mai mult și să înțelegem că primul Adam a fost umbra Celui de al doilea, Isus Chrisos, așa cum ni se tălmăcește în capitolul 5 din epistola lui Pavel către Romani:

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…  Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Christos! …Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa vecinică, prin Isus Christos, Domnul nostru“ (Rom. 5:12-21).

Amândoi reprezentanți ai rasei umane au fost într-o grădină. Primul Adam a ruinat-o când a făcut cum a vrut el, nu cum i-a spus Dumnezeu, în timp ce al doilea Adam a restaurat-o când a spus: „Totuși facă-se voia Ta, nu a Mea“.
Amândoi au fost fiecare capul unei rase umane. Primul Adam a fost primul „Homo Sapiens“; Domnul Isus a fost Cel dintâi reprezentant al lui „Homo Novus“. Fiecare ne naștem „Homo Sapiens“, dar prin credință și naștere din nou poți intra în„Homo Novum“, oameni înoiți care vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

7. Dacă ne-am întoarce la primele afirmații de pe paginile Genezei, Domnul Isus este și acolo. Deși nu ni se spune deslușit în Geneza, ucenicii Lui au fost convinși că prin El au fost făcute toate lucrurile. Ioan ne spune că „nimic din ceea ce a fost făcut n-a fost făcut fără El“ (Ioan 1:3).

Ioan, care și-a scris evanghelia pe când era în Efes, Îl numește pe Domnul Isus, „Cuvântul“ (în greacă „Logosul“). Pe vremea aceea, acest termen însemna cu mult mai mult decât o simplă vorbă. Cinci sute de ani înainte de Ioan, în Efes a trăit probabil cel dintâi dintre oamenii de știință, Heraclitus din Efes. El și-a îndemnat ucenicii să observe cu atenție fenomenele naturii, ființele și animalele ca să vadă care este cauza pentru care se întâmplă un lucru. În limba folosită atunci de greci, această „cauză“ a lucrurilor, acest principiu de manifestare, se numea „logos“. El a devenit rădăcina fiecărei ramuri a științei. „… -ologie“ înseamnă „cauza sau principiul care le pune în mișcare“. Biologie este știința care ne spune de ce se manifestă materia vie așa cum se manifestă. Psihologie, zoologie, sociologie, meteorologie și toate celelalte sunt derivate din această terminologie. Fiecare ramură a științei caută un răspuns la un fragment de realitate, dar nimeni nu se mai preocupă astăzi să afle un răspuns la realitatea totală în care ne mișcăm. Acest răspuns este Domnul Isus Christos, „Logosul“ întregului univers. Cel prin care au fost făcute toate, prin care există toate și pentru care sunt toate. Glorie veșnică să-I fie Numelui Lui binecuvântat.

Iosif a murit în Egipt, dar le-a poruncit celor din familia lui să nu-i lase oasele acolo, ci să le strămute în Canaan când Dumnezeu îi va duce iar acolo și să le îngroape în peștera în care erau mormintele părinților săi, Avraam și Sara (Gen. 50:22-26). Au trebuit să mai treacă încă 400 de ani până când Dumnezeu l-a ridicat pe Moise ca să-i scoată pe evrei din Egipt, iar apoi încă patruzeci de ani de rătăciri prin pustie. Cineva a cărat oasele lui Iosif în tot timpul acela. Era vremea în care toate speranțele de viitor ale evreilor era depozitate într-un mormânt. Spre el au călătorit oasele lui Iosif, dincolo de el călătorim și noi astăzi.