Matei Introducere | Itinerar Biblic | Episodul 59

Pentru că ni s-a dat șansa reîntâlnirii, Îi mulțumim lui Dumnezeu, și vă asigurăm de prețuirea ns., stimați ascultători... sperăm ca interesul arătat acestui program să rodească în beneficiul dvs. veșnic.

Continuăm să parcurgem Cuvântul lui Dumnezeu. Din cele 66 de părți/cărți ale sale, suntem pe punctul să ne lansăm în... a 2-a, nu în ordinea inserării lor în sumarul biblic, ci conform unui algoritm simplu (asumat întru mai ușoara acomodare și asimilare de către dvs. a textului  și semnificațiilor sale elementare și esențiale): mai precis, vă propunem o alternanță a cărților celor două mari diviziuni biblice. După cum știți, partea 1 a Sfintei Scripturi, Vechiul Testament, are conform canonului 39 de cărți, iar partea a 2-a, Noul Testament – 27. Ei bine, în acest program ne-am propus să vă prezentăm alternativ cărți din aceste două secțiuni constitutive ale Sfintei Scripturi. Deci, după prima carte a VT, ne mutăm interesul în NT, la prima sa diviziune, care deloc întâmplător este una dintre cele patru Evanghelii – varianta scrisă de Matei. De fapt, toate cele patru evanghelii sunt plasate la începutul NT... În mod absolut justificat, înțelegem noi: pentru că Noul Legământ a fost evidențiat și încheiat (de Dumnezeu, cu omenirea) în baza jertfei și învierii Fiului Său întrupat. „Evanghelie” înseamnă „veste bună” – și anume: există iertare, scăpare, speranță pentru fiecare om, prin pocăință și credință în Mântuitorul Isus Hristos! Cuvântul/Logosul întrupat, Fiul lui Dumnezeu a coborât pe pământ să dea vieții noastre un model și-un sens, și să moară – ca plată a tuturor păcatelor, și spre răscumpărarea tuturor celor care acceptă nu doar istoricitatea lui Isus Hristos, ci și învățătura Sa revoluționară și urmarea/imitarea modelului Său, care transformă. Fiecare din cele patru evanghelii (atribuite lui Matei, Marcu, Luca și Ioan) prezintă viața, învățătura, moartea și învierea lui Isus Hristos, ajutându-ne să-L cunoaștem și să-L înțelegem, și trasându-ne coordonatele necesare asemănării treptate și tot mai pronunțate cu El. De aceea cele patru Evanghelii sunt plasate la începutul Noului Legământ – pentru că sunt fundamentale!

Prima carte a Noului Testament este Evanghelia după Matei, care nu este cea dintâi întocmită/scrisă, dar este una dintre cele două cele mai ample scrieri nou-testamentare (alături de Faptele Apostolilor). Sigur, cele 28 de capitole ale sale nu înseamnă foarte mult în comparație cu diviziunile de mari dimensiuni ale Scripturii (de 50 sau chiar peste 60 de capitole, în Vechiul Testament), însă este o carte foarte importantă. De fapt, Geneza (pe care am finalizat-o data trecută, și care are – amintiți-vă! – 50 de capitole) şi Evanghelia scrisă de Matei sunt două cărţi de căpătâi, foarte importante, cu un rol deosebit în Sfânta Scriptură. Nu degeaba ele deschid Vechiul și respectiv Noul Testament!

Ca să ne facilităm înțelegerea, cred că este util să-ncercăm să construim un pod peste timp, mai precis peste istoria dintre Vechiul şi Noul Testament. Este aproape esenţial să cunoaştem câte ceva despre această perioadă de aproximativ 400 de ani.

Secvența istorică pe care o avem în vedere se întinde din zilele dregătorului Neemia şi-ale profetului Maleahi până la naşterea Mântuitorului Isus Hristos în Betleem. După ce Maleahi şi-a rostit prorocia, cerul parc-a amuțit! Dumnezeu nu a mai comunicat nimic care să fie inclus în Cuvântul său scris, pentru aproape 400 de ani. Nu ştim de ce a procedat El aşa. Dar sigur asta nu înseamnă că Dumnezeu s-a retras în cerurile Sale uitând cu totul de omenire. Este vorba numai de o tăcere a lui Dumnezeu. Adică vreme de vreo patru veacuri El nu s-a mai adresat omenirii aşa cum o făcuse până atunci, prin intermediul proorocilor. Apoi, într-o zi, îngerul lui Dumnezeu a intervenit în timpul de rugăciune al unui preot pe nume Zaharia, pe când slujea în altarul Templului din Ierusalim. Îngerul i-a adus anunţul naşterii lui Ioan Botezătorul – care a fost înainte-mergătorul Domnului Isus. Mai târziu, vom vedea cât de proeminent este Ioan Botezătorul în Evanghelia după Matei.

În același interval de 400 de ani dintre Vechiul și Noul Testament, s-au petrecut destule evenimente importante, chiar dacă, în ceea ce priveşte Scriptura, această perioadă a fost una aparent neproductivă. În istoria popoarelor la care ne vom referi, aceste patru secole constituie o perioadă palpitantă şi captivantă, iar în destule privinţe – chiar tragică. Regatul lui Iuda cunoscuse o transformare radicală: apăruseră o nouă cultură, instituţii diferite, grupări şi forme de organizare necunoscute, multe dintre ele remarcate și în NT.

Și istoria lumii a făcut paşi uriaşi în intervalul de timp dintre Vechiul şi Noul Testament. La încheierea Vechiului Testament, Imperiul Medo-persan era puterea dominantă. De asemenea, Egiptul era încă o putere ce trebuia luată în seamă în lumea politică. În timpul intervalului dintre cele două testamente, ambele au părăsit scena în ceea ce priveşte importanţa lor ca naţiuni. Puterea lumii s-a mutat din Răsărit în Apus, din Orient în Occident, din Asia în Europa, şi din Imperiul Medo-Persan în Grecia.

La începutul Noului Testament, rolul de conducător (aproape) mondial era deținut de o nouă super-putere: Roma, adică Imperiul Roman. Permiteți-mi să vă reamintesc câteva repere istorice, importante pentru că ne oferă o privire de ansamblu asupra acestei extraordinare perioade de tranziţie. (Ținând cont că istoricii nu concordă întotdeauna când e vorba de date istorice, vă rog să le consideraţi pe următoarele ca fiind aproximative.)

480 î.Hr. - Xerxes, Persanul, îi învinge pe greci la Termopile... dar este învins în bătălia de la Salamina de o alianță de polis-uri (orașe-state) din Grecia. (De fapt, a fost înfrânt de o furtună!) A fost ultima încercare a Răsăritului de a domina lumea.

333 î.Hr. - Din Apus a venit „ţapul” pe care l-a văzut Daniel. E vorba de Alexandru cel Mare, sau Alexandru Macedon, ţapul cu cornul cel mare. El a condus forţele unite ale Greciei în biruinţa de la Issos împotriva persanilor.

332 î.Hr. - Alexandru cel Mare vizitează Ierusalimul. I s-a arătat profeţia lui Daniel care vorbea despre el; ca urmare, Ierusalimul e una dintre puţinele cetăţi cruţate vreodată de el, mai mult: le-a permis evreilor să continue să-și practice cultul.

323 î.Hr. - Alexandru moare în Persia. Se pare că intenţiona să îşi mute tronul imperiului acolo. Apoi, Imperiul care cuprindea şi Apusul şi Răsăritul a fost împărţit între cei patru generali ai lui.

320 î.Hr. - Iudeea a fost anexată Egiptului de către Ptolemeu Soter.

312 î.Hr. - Seleucus a fondat dinastia și împărăţia Seleucizilor, care este Siria. El a încercat să cucerească Iudeea, care a devenit astfel teren de confruntare între Egipt şi Siria. Această ţărişoară a devenit un stat-tampon.

203 î.Hr. - Antioh cel Mare cucerește Ierusalimul, iar Iudeea trece sub influenţa Siriei.

170 î.Hr. - Antiohus Epifanus recucerește Ierusalimul şi desacralizează Templul. El a fost menţionat în Daniel ca fiind „cornul cel mic” (Daniel 8:9). De asemenea, a fost numit „Nero al istoriei iudeilor.”

166 î.Hr. - Matatia, preotul din Iudeea, a stârnit o revoltă împotriva Siriei. Începe perioada Macabeilor. Probabil poporul lui Israel nu a avut niciodată de suferit mai mult decât în această perioadă şi niciodată nu au dat dovadă de mai mult eroism. Iuda Macabeul, al cărui nume înseamnă „ciocanul”, a fost conducătorul care a organizat revolta.

63 î.Hr. - Pompei, conducătorul romanul, cucerește Ierusalimul, Israel trece sub conducerea noii puteri mondiale. La momentul naşterii lui Isus şi de-a lungul perioadei Noului Testament, poporul s-a aflat sub guvernare romană.

40 î.Hr. - Senatul Roman l-a numit rege al Iudeii pe Irod – unul dintre cei mai cruzi tirani care-a trăit vreodată. Se spune că nu exista familie sau om care să-l întreacă în răutate. De altfel, familia irodienilor ar fi echivalentul, la nivelul sec. I î.Hr., al unor grupări precum Cosa nostra, Yakuza ori cartelurile columbiene sau mexicane.

37 î.Hr. - Irod cucerește Ierusalimul şi-l asasinează pe Antigon, ultimul rege-preot Macabeu.

31 î.Hr. - Cezar Augustus devine Împăratul Romei.

19 î.Hr. - A început construcţia templului lui Irod. La momentul naşterii Domnului nostru, construcţia nu era finalizată, continuând și-n primii ani ai sec. I d.Hr.

4 î.Hr. - Isus Hristos Se naște Betleem (Iudeea).

Cum am spus, datorită experienţelor traversate în perioada intertestamentară, în viaţa naţiunii iudaice s-au produs schimbări radicale. În veacurile de tăcere divină, țara cunoscuse succesiv dominația siriană, asiriană, babiloniană, egipteană, grecească, romană. Religia evreilor devenise mai instituționalizată, și se chema iudaism. În efortul de reintrare în grațiile lui Yahweh și de redobândire a unui sens al sfințeniei, evreii se întorseseră de la idolatrie înspre fanatism religios. Legea devenise noul lor idol. Limba aramaică era comună în utilizarea cotidiană, deşi ebraica clasică mai era folosită în sinagogi. Chiar sinagoga, apărută în timpul captivității babiloniene, este menționată abia ulterior (în Noul Testament), ea devenind centrul vieţii cultice, în Iudeea şi oriunde în lume unde ajungeau evreii – scopul ei de căpătâi fiind studiul și instruirea în textul Scripturii (Tanach-ului). În stat, sub autoritatea politică a Romei, luase ființă un corp de autoritate iudaică numit Sinedriu/Sanhedrin. De asemenea, în viața social-culturală și religioasă se instalaseră o serie de grupuri specializate cu rol distinct, menţionate în Noul Testament, despre care nu ni se spune nimic în Vechiul Testament. Iată-le pe cele principale:

1. FARISEII – erau gruparea politico-religioasă dominantă. Ei apărau mentalul și comportamentul tradițional de influenţele străine. Erau legalişti stricţi care credeau în Vechiul Testament, și se bazau pe o interpretare alegorică a Legii. Dincolo de textul scris, ei au adăugat în timp o sumedenie de rânduieli care au format tradiția religioasă a lui Israel. Fariseii aveau o politică naţionalistă şi doreau să restaureze împărăţia lui David. Din punct de vedere teologic, astăzi i-am numi fundamentalişti, iar din punct de vedere politic ar fi plasaţi în extrema dreaptă.
2. SADUCHEII – își trăgeau numele de la Țadoc, care fusese mare-preot pe vremea lui David și Solomon. Saducheii erau partida celor bogaţi care doreau să se elibereze de tradiţie. Saducheii susțineau interpretarea strict literală a Legii, erau liberali în ceea ce priveşte teologia lor şi respingeau supranaturalul. Astfel, ei erau opusul fariseilor. Saducheii se înrudeau îndeaproape cu epicurianismul grecilor a căror filosofie era „să mâncăm, să bem şi să ne veselim, căci mâine vom muri.” Sesizați vreo asemănare cu vremea noastră? Cred că e interesant de remarcat că familiile bogate din aproape orice țară sunt liberale; da, sunt dispuşi să-şi împartă firimiturile de la masa bogatului, dar sigur nu şi bogăţia. Se prea poate ca imaginea noastră despre saduchei să fie una greşită. De fapt, ei încercau să obţină „viaţa bună”. Ei credeau că îşi pot înfrânge poftele trupeşti satisfăcându-le. În zilele noastre, foarte mulţi oameni adoptă aceeaşi filozofie, însă aceasta nu a funcţionat în trecut şi nu va funcţiona nici astăzi.
3. CĂRTURARII — Cărturarii erau o grupare de interpreţi profesionişti ai Legii, care îşi aveau originea în zilele lui Ezra. Ei au fost printre cele mai ne-atractive personaje ale NT, fiind cei care despicau firul în patru, mai preocupaţi de litera Legii decât de spiritul ei. Când bătrânul Irod i-a chemat pe cărturari şi i-a întrebat unde urma să se nască Isus, ei ştiau că era vorba despre Betleem. Ai fi crezut că se vor alătura şi ei caravanei magilor pentru a merge la Betleem să vadă pruncul... dar n-au fost interesaţi! De altfel, împreună cu fariseii, ei au fost printre cei mai înverșunați oponenți ai Mântuitorului.

Doar din această informație, putem trage o concluzie valabilă și azi: este foarte periculos să îţi doreşti doar informaţie şi cunoştinţe din Biblie, și să nu-ți propui să le și aplici, fără să devină parte componentă a vieţii tale. Prin studiu – absolut necesar de altfel – putem doar să învăţăm principalele adevăruri ale Scripturii şi adevărul teologic pe care îl conţine; asta însă nu duce niciun folos spiritual, dacă nu-i permitem Cuvântului lui Dumnezeu să ia în stăpânire inimile noastre. Cărturarii făceau parte din această categorie. În zilele noastre, oamenii cu inimile cele mai împietrite pe care-i știu sunt fundamentaliştii. Ei sunt gata să distrugă pe oricine, pentru a-şi apăra un punct oarecare de vedere. Deci, e important să cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu – aceasta este o realizare lăudabilă – dar trebuie să îl şi punem în aplicare în vieţile noastre, şi să îl transmitem mai departe altora.

4. IRODIENII — erau un partid din zilele lui Isus și-i putem numi oportunişti politici. Mai degrabă un soi de poliție neoficială a Templului, ei căutau să îl menţină pe Irod pe tron, pentru că doreau să aibă şi ei parte de putere.

Perioada intertestamentară a fost și una de intensă activitate literară, în ciuda faptului că nu a existat revelaţie din partea lui Dumnezeu. Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă în Alexandria, în Egipt, în perioada dintre 285 – 247 î. Hr., de un grup format din câte şase învățați din fiecare din cele 12 triburi; de aici şi numele dat traducerii: Septuaginta, care înseamnă „şaptezeci”. Această traducere a fost folosită de ap. Pavel, şi se pare că Însuși Domnul nostru a citat din ea.

Și cărţile apocrife ale Vechiului Testament au fost scrise în această perioadă. Este vorba despre 14 cărţi în legătură cu care nu a existat consens în ce privește caracterul lor divin inspirat. Două dintre cărţi au fost clasificate ca pseudoepigrafe: Psaltirea lui Solomon şi Cartea lui Enoh. Ele poarte numele a două personaje din Vechiul Testament, dar nu există nicio dovadă că aceşti doi bărbaţi au fost autorii lor.

Deşi perioadă dintre Testamente a fost marcată de absența oricăror înregistrări ale oracolelor divine, este evident că Dumnezeu pregătea lumea pentru venirea lui Hristos. Poporul iudeu, civilizaţia greacă, Imperiul Roman, mulţimile efervescente ale Orientului pregăteau (și erau toate pregătite pentru) venirea unui Mântuitor, astfel că au asigurat cadrul denumit de Pavel în Galateni 4:4 „împlinirea vremii”.

Într-un fel, putem spune că cele patru Evanghelii (adică Evanghelia, prin fiecare din cei patru autori inspirați) se adresează celor patru grupuri majore de oameni din lume, în vremea aceea.

Evanghelia după Matei a fost scrisă poporului Israel, redactată inițial întâi în ebraică, şi a fost destinată îndeosebi omului religios al vremii respective.

Evanghelia după Marcu a fost destinată romanilor, educați în spiritul acțiunii, al primatului legii şi ordinii, singurele care puteau asigura guvernarea Imperiului. Lumea avea nevoie să audă despre Cel care apăra legea şi ordinea, dar care oferea şi iertarea de păcate şi harul şi mila lui Dumnezeu. Isus era Domnul pe care Marcu îl prezintă romanilor.

Evanghelia după Luca a fost scrisă grecilor, gânditorilor.

Evanghelia după Ioan a fost scrisă direct credincioşilor, dar indirect pentru Răsărit unde trăiau milioane de oameni prinşi în religiile misterelor şi care strigau după eliberare în ziua aceea. Chiar şi astăzi se aude un strigăt în lumea care are nevoie de un Eliberator. Dintotdeauna au existat oameni religioși, cu aplecare spre cele spirituale. Orice și oriunde-ar căuta, omul religios are nevoie însă de libertate, nu de lege; de Hristos, nu de o religie. Omul are nevoie de un Mântuitor care poate să-l salveze. Gânditorul are nevoie de Cel care îi poate împlini atât nevoile mentale, cât şi pe cele spirituale. Omul sigur de sine are nevoie de simțul realității, de convingerea că nu-și este suficient, că nu e singur și că nu se poate izbăvi de unul singur. Omul nenorocit are nevoie ca există un Mângâietor, și un Mântuitor care poate nu doar să-l salveze, ci să-l și restaureze, ca să trăiască pentru Dumnezeu.

Evanghelia după Matei a fost scrisă de către un fost vameş peste care Domnul Isus Și-a pus mâna într-un mod foarte special (vezi Matei 9:9) și care a devenit un urmaş, un ucenic destoinic al Domnului Isus. Istoricul Papias confirmă afirmaţiile lui Eusebiu, la fel ca şi alţi părinţi ai bisericii, că această evanghelie fost scrisă la început de către Matei în limba ebraică pentru poporul Israel, un popor religios.

Nu avem timp pentru (și oricum nu ați reține) toate detaliile legate de context, dar Dumnezeu pregătise această naţiune, și lumea întreagă, pentru venirea lui Hristos în lume. Isus a venit din acest popor, aşa cum Domnul însuşi a spus: „Mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4:22). Un mare istoric german a afirmat că Dumnezeu, așa cum a pregătit venirea Mântuitorului din Israel, i-a pregătit și pe păgâni pentru mântuire, din cauză că erau pierduţi şi aveau nevoie de ea... și nicicum altfel n-o puteau obține!

Remarcabila scriere a lui Matei este o parte esențială a Bibliei deoarece ea priveşte înapoi înspre Vechiul Testament şi adună de acolo mai multe profeţii decât orice altă carte. Într-un fel, e normal să fie așa, de vreme ce a fost scrisă iniţial pentru Iudei. Dar apoi, ea pătrunde în temeinicia și importanța Noului Legământ mai adânc decât oricare dintre celelalte Evanghelii. De exemplu, niciun alt evanghelist nu menţionează Biserica pe nume, dar Matei o face. El este cel care relatează cuvântul Domnului nostru: „...pe această piatră voi zidi Biserica Mea...” (Matei 16:18). Chiar şi Renan, gânditorul sceptic francez, a afirmat despre această carte că ea este „cea mai importantă carte a creştinismului, cea mai importantă carte scrisă vreodată.” O remarcabilă afirmaţie, având în vedere de la cine vine! Matei, un vameș convertit, a fost alegerea Duhului Sfânt pentru autorul acestei Evanghelii adresate în principal poporului Israel.

Evanghelia după Matei ne prezintă programul și planul lui Dumnezeu. „Împărăţia cerurilor” este o expresie specifică acestei Evanghelii și apare de 32 de ori în cuprinsul cărții. (Cuvântul împărăţie apare de 50 de ori.) O înţelegere corectă a expresiei „Împărăţia cerurilor” este esenţială pentru orice interpretare, a acestei Evanghelii şi a Bibliei. Vreau să fac această afirmaţie, în mod categoric şi dogmatic: Împărăţia şi Biserica nu sunt unul şi acelaşi lucru, nu sunt termeni sinonimi. Deşi Biserica este în Împărăţie, există o diferenţiere majoră între ele. De exemplu, Bucureștii sunt în Muntenia, dar Muntenia nu înseamnă doar București! Întrebați-i pe cei din Ploiești, Pitești, Călărași sau Alexandria! Apoi Muntenia nu înseamnă România, deși este parte din România! Tot aşa, Biserica este în Împărăţie, dar Împărăţia cerurilor, simplu spus, este mai mult decât atât: reprezintă domnia cerurilor peste pământ. Biserica este în această Împărăţie. Ştiu că teologii au înceţoşat deja atmosfera şi, cu siguranţă, au complicat foarte mult această chestiune. Dar oamenii simpli, ca mine și ca tine, au nevoie de explicaţii simple; aşadar, eu zic: Împărăţia cerurilor reprezintă domnia celor cerești peste cele pământești. Iudeii cărora le era adresată această Evanghelie înţelegeau termenul ca fiind suma tuturor profeţiilor Vechiului Testament referitoare la venirea unui Rege din cer pentru a-şi instaura Împărăţia pe pământul acesta, cu standardele cerului. Termenul nu era nou pentru ei (vezi Daniel 2:44; 7:14,27).

Împărăţia cerurilor reprezintă deci tema acestei Evanghelii, iar Cel care va instaura această Împărăţie pe pământ este Domnul Isus. Împărăţia fiind de importanţă covârşitoare, Evanghelia după Matei conţine trei discursuri majore referitoare la Împărăţie:

1. Predica de pe Munte – constituie constituția Împărăţiei. Personal, consider că aceste trei capitole – 5-7 – conțin doar o parte din ce va fi pus în aplicare în perioada aceea.
2. Pildele Împărăţiei – cuprinse în Matei 13, arată spre Împărăţie. Domnul Isus afirmă că Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un semănător, cu o sămânţă de muştar ș.a.m.d.
3. Predica de pe Muntele Măslinilor – un pasaj care priveşte înainte înspre instaurarea Împărăţiei aici pe acest pământ.

Vom vedea că sintagma „Împărăţia cerurilor” este una progresivă în Evanghelia după Matei. Este foarte important să înţelegem lucrul acesta. În Evanghelia după Matei există o mişcare, iar dacă o pierdem din vedere, nu am înţeles Evanghelia. Este ca şi cum ai pierde din vedere ieșirea de pe autostradă. Dacă o ratezi dai de necaz. Așadar, dacă pierdem din vedere acest progres din cadrul Evangheliei, vom pierde ceva foarte important.

Evanghelia după Matei, asemenea cărții Geneza, este o carte-cheie a Bibliei, şi este neapărat necesar să fii suficient de familiarizat cu ele pentru a înțelege și aplica Biblia!

Or, dacă Dumnezeu ne-a purtat prin Geneza, credem că ne va călăuzi și prin Evanghelia lui Matei, în al cărei text vom intra data viitoare. Cu bine, și pe curând!