Matei 12:1-21 | Itinerar Biblic | Episodul 78

Dragi ascultători, deodată cu salutul și gândul de bine pt fiecare, vă rog să-mi îngăduiți să fac și câteva scurte considerații recapitulative de ansamblu asupra textului pe care-l parcurgem în această perioadă: Evanghelia după Matei. Sigur că nu am cum să știu care a fost intenția și abordarea de fond a evanghelistului, dar ce nu trebuie să uităm este că el a scris nu atât ce a vrut, cât ce i s-a insuflat. Apoi, repet că – din ce ne-am putut da seama – această primă formă nou-testamentară a Evangheliei nu este o biografie a lui Isus Hristos, ci este prezentarea lui în calitate de Mesia, regele Împărăţiei Cerurilor. De asemenea, evenimentele sunt prezentate mai degrabă logic, decât cronologic, fiind probabil selectate sau redate acele evenimente care contribuie la formarea imaginii lui Mesia.

Dacă pierdem din vedere aceste lucruri, va fi mult mai dificil să înţelegem ceea ce încearcă evanghelistul să ne comunice. În acest context, Matei îl prezintă pe Domnul Isus ca fiind Regele. Să nu uităm, naşterea lui a fost anunţată și remarcată precum naşterea unui rege. Magii vin şi i se închină ca „împăratului de curând născut al iudeilor”!

          Apoi, începe definirea și proclamarea Împărăției pe care o (va) conduce acest Împărat. Începută de Ioan Botezătorul, continuată de Domnul Isus Însuşi, propovăduirea Împărăţiei cerurilor este încredințată ucenicilor, după ce Învățătorul Isus Hristos le detaliase statutul etic al Împărăţiei – pe al cărei fundal se distinge clar, imperativul unei relaţii cu Dumnezeu, vital pentru cetăţenii Împărăţiei.

După toate astea, Domnul Isus începe o campanie prin care demonstrează că are și autoritatea, și puterea unui Rege. Prin vindecări, prin alungarea duhurilor, prin învierea morţilor, Domnul arată că el este Mesia, cel aşteptat.

          Cu toate astea, mesajul propovăduit și dublat cu semne și minuni de Isus Hristos – întâmpină destulă rezistență, motiv pentru care El pronunţă judecata în ceea ce priveşte oraşele Israelului. Apoi începe un conflict deschis între Domnul şi liderii religioşi ai lui Israel, în mod particular fariseii. La început, fuseseră neutri, aproape prietenoşi cu Domnul, pentru ca apoi să se lanseze în campanii menite să-l discrediteze pe Domnul Isus în faţa oamenilor. Cauza: invidia, spiritul de concurență, intoleranța fundamentalistă datorate practicării unor precepte rigide, fără viață și forță, fără impact și fără roduri.

De la aparența de bunăvoință la opoziția fățișă – pe care o vom remarca imediat și din ce în ce mai acut – nu este decât un pas, pe care fariseii nu se sfiesc, ci se grăbesc să-l facă. De astă data, pretextul este atitudinea față de una dintre sărbătorile evreiești majore: Sabatul, ziua de odihnă. Vom constata persistența legalistă cu care ei pun această problemă a Sabatului, în cel puțin două rânduri: întâi afară, pe câmp, şi apoi din nou în sinagogă. De altfel, tema acestui capitol 12 al Evangheliei după Matei poate fi redată sintetic în formula: Conflictul şi despărțirea definitivă dintre Isus și conducătorii religioşi.

În vremea aceea, Isus treceaprin lanurile de grâu într-o zi de sabat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu şi să le mănânce. (Mat. 12:1)

Înainte de a intra în discuția despre Sabat (care nu s-a-nchis nici în zilele noastre!), vă rog să nu treceți ușor peste motivul pentru care ucenicii au smuls şi au mâncat spice. De ce au făcut asta? Simplu: le era foame. De ce le era foame? Pentru că-L urmau pe Isus. Vă amintiţi că Domnul îi spusese tânărului care dorea să-L urmeze: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului nu are unde să-şi plece capul” (Mat. 8:20). Acum, ucenicilor le era foame. Aceasta este o altă situație care amintește de sărăcia, de traiul la limita subzistenței pe care-L ducea Domnul nostru, precum și cei ce-L urmau... și vom vedea în continuare că El vine în apărarea ucenicilor Săi.

Fariseii, când au văzut lucrul acesta, I-au zis: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului.” (Mat. 12:2)

Problema nu era că luau boabe din ogorul cuiva, ci simplul fapt de a culege era una din cele 39 de restricții asociate Sabatului (excepțiile fiind interesul liturgic (slujba la Templu adică) și punerea în pericol a vieții. Mai târziu, poate și sub influența creștinismului, Gemara – partea a doua a Talmudului – a ajuns să permită culesul câtorva boabe, cu mâna și nu cu vreo unealtă, și doar în scop de consum imediat, deci pentru întreținerea/protecția vieții. Dar asta va fi o decizie mult mai târzie!) Practic – cred că sunteți de acord cu mine – aici Fariseii nu-L informează pe Domnul despre ce fac ucenicii Lui, ci-L trag la răspundere: „De ce îngădui Tu lucrul acesta? De ce nu iei atitudine, văzând că Sabatul nu este respectat?”

Dar Isus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit cea făcut David, când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el?” (Mat. 12:3)

Perfect în acord cu spiritul rabinic, Domnul Isus le răspunde cu o întrebare – metodă folosită ulterior în repetate rânduri... Iar incidentul la care face referire este preluat din 1 Samuel 21:1-6. Era pe vremea când David, hăituit de către regele în exercițiu Saul, ajunge la Nob și consumă pâinea sfințită, singura pe care preotul Ahimelec o avea la îndemână pentru niște fugari obosiți și nemâncați. Tot aşa, Domnul Isus era acum respins ca Rege, deoarece revendicarea titlului de Mesia nu-I fusese acceptată. La fel ca David, chiar dacă asta însemna încălcarea Legii lui Moise, și Hristos îngrijeşte de oamenii Lui, fără să le impună respectarea scrupuloasă a zilei Sabatului. (Mat. 12:4–5)

Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinilepentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-i era îngăduit să le mănânce nici lui, nici celor ce erau cu el, cinumai preoţilor? Sau n-aţi citit în Legecă, în zilele de Sabat, preoţii calcă Sabatul în Templu, şi totuşi sunt nevinovaţi?

A doua aluzie a Domnului, după incidentul cu David, era preluată din Pentateuh: în sens strict formal, preoţii lucrau în ziua de Sabat, deci încălcau Legea. În realitate, ei erau desigur fără vină, pentru că Legea care stabilise Sabatul stabilise și că preoții erau cei ce slujeau la Templu cu această ocazie. Deci Într-un fel Templul era superior Sabatului! (Ceea ce nu înţelegeau fariseii aceştia era că Dumnezeu este mult mai preocupat de oameni decât sistemele oamenilor, și decât de sistemele oamenilor!). De aceea Domnul Isus Se simte dator să fie tranșant și-i uimește prin continuarea:

Dar Eu vă spun că aici este Unulmai mare decât Templul. (Mat. 12:6)

Aici Domnul pretinde că El este superior Templului, care era punctul central al închinării evreiești. Din punctul de vedere al fariseilor, Isus Se făcea astfel grav și dublu vinovat: nu doar că încălcase Sabatul, dar rostise şi o blasfemie! Dar așa cum autoritatea prescripțiilor liturgice, legile privitoare la (slujba de la) Templu, îi apărau pe preoți de vinovăția de a călca legea Sabatului, la fel autoritatea Domnului Isus îi protejează de vinovăție pe ucenicii/urmașii Săi (cu atât mai mult cu cât Creatorul este infinit mai important decât orice creație, fie și Templul!).

Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milăvoiesc, iar nu jertfe!”, n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi. (Mat. 12:7)

Domnul Isus continuă să-i mustre pe Farisei pentru eșecul lor în a prinde spiritul Scripturii (deși se cramponau de litera ei!) Citatul „Milă voiesc, iar nu jertfe” este din Osea 6:6, și-i viza pe cei ce se bazau superficial și ipocrit pe ritual în sine, și nu pe semnificație. Astfel, acuzatorii devin acuzați, iar acuzații sunt declarați nevinovați – Domnul nostru apărîndu-și oamenii Săi, care nu au încălcat ziua Sabatului – pur și simplu pentru că...

Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului. (Mat. 12:8)

În felul acesta, Domnul Isus subminează cea mai sacră ceremonie a evreilor! În ochii fariseilor, El nu putea fi mai blasfemiator decât atât! – și cu siguranţă această afirmație a provocat și a instalat amărăciunea şi ura lor față de El.

Trebuie precizat și că expresia Fiul omului îl vizează pe fiul lui David, Isus Mesia, în toate cele trei evanghelii sinoptice (Matei, Marcu și Luca. Ele sunt numite „sinoptice” (din gr. synopsis - συν, „împreună”, and όψις, „a vedea”: acțiunea de a vedea lucrurile puse împreună) pentru că au planuri, conținut, ordine asemănătoare, ceea ce le face susceptibile să fie privite în paralel, pentru a se vedea asemănările și deosebirile dintre ele.) Cu alte cuvinte nu Sabatul Îl limitează pe Fiul omului, ci Acesta poate transcende sau reinterpreta legea Sabatului în funcție de obiectivele planului divin.

Discuția de pe ogor pare că se prelungește în sinagogă, unde continuă dezbaterea pe tema Sabatului. (Luca însă – 6:6-11 – sugerează că incidentul următor ar fi avut loc în alt Sabat)

Isusa plecat de acolo şi a intrat în sinagogă. Şi iată că în sinagogă era un om care avea o mână uscată. Ei, ca să poată învinui pe Isus, L-au întrebat: „Este îngăduita vindeca în zilele de Sabat?” (Mat. 12:9-10)

De data aceasta, controversa se mută de pe interpretarea Scripturii pe lucrarea și atitudinea lui Isus (care va afirma inechivoc în vers. 12: este perfect justificat și legal să faci un bine în ziua de Sabat!) S-a sugerat întrebarea: nu cumva omul cu mâna uscată fusese pus în mod deliberat acolo de către farisei pentru a-L prinde pe Isus în capcană? Dacă așa ar fi stat lucrurile, atunci:

1. Ei admiteau că Domnul Isus are puterea să vindece bolnavi.De fapt, oponenții Domnului Isus nu au pus niciodată la îndoială capacitatea lui de a face minuni. Existau prea multe dovezi evidente! Ei negau autoritatea în numele cărora erau făcute aceste minuni!
2. O a doua ipoteză era că ei ştiau deja că atunci când o persoană neajutorată era în preajma Lui, Domnul era plin de milă şi făcea tot ce putea ca s-o ajute, indiferent de zi!

Deci şi într-un caz şi în celălalt ei admiteau două lucruri pozitive cu privire la persoana Mântuitorului. Dar nu puteau admite sfidarea tradiţiei lor religioase, de către El!

          Dragi prieteni, să ne gândim puțin… Nu cumva am putea avea și noi percepţii pozitive în ceea ce priveşte anumite persoane, dar să nu vrem să le arătăm dragoste şi acceptare, pentru că nu se încadrează în schema încredințărilor sau tradiţiilor noastre?!

Dacă stăm să ne gândim, modul în care se purta Domnul Isus faţă de ceea ce era cunoscut ca religia vremii, nu era dintre cele mai facile sau obişnuite. El nu avea o locuinţă. Umbla de colo-colo, împreună cu un grup de oameni care lăsaseră totul ca să-L urmeze, și care erau poate mai zdrenţăroşi şi mai neîngrijiți decât Isus… Cu ei mai umblau şi nişte femei, care nu erau soţii ale niciunuia dintre ei. Probabil că, azi, aceștia ar lucra duminica dacă ar fi nevoie, şi-ar petrece mare parte a timpului cu alcoolici sau drogaţi… Probabil, nu i-ar aprecia prea mult pe cei care fac rugăciuni lungi în biserici, sau care predică fără patos de la amvoane… Nu-I așa că n-am fi foarte încântați dacă asemenea oameni ar veni în bisericile noastre? Pentru că şi noi ne-am format niște tipare, din care foarte greu ieşim!

Nu mă-nţelegeţi greşit. Tiparele, modelele nu sunt neapărat un lucru rău în sine… Mai cu seamă că cele mai multe dintre acţiunile noastre care apoi intră în această categorie izvorăsc din dorinţe bune, sincere. Inima ne-a îndemnat să facem ceva din dragoste… să nu facem compromisuri… și am arătat-o, cum am putut noi mai bine, prin exemplul personal. Şi am fost îngăduitori în acelaşi timp, atenți cu cei ce doreau să meargă „pe cale”… Dar încet-încet s-au instalat conformismul, comoditatea, apatia... Am început să credem că sistemul funcţionează de la sine. Principiile noastre cele atât de clare le-am afirmat o dată pentru toată lumea, şi-apoi fiecare a trebuit să se conformeze. Cine poate, foarte bine, cine nu, să facă bine să-şi revizuiască atitudinea! Noi suntem aici să veghem ca nu cumva calea Domnului să cunoască vreun prejudiciu! Și așa, ne-am îndepărtat de modelul milei și grijii!

          Aceasta se întâmplă, dragii mei când îngăduim, intenționat sau din neatenție, ca nişte principii sau legi, indiferent cât de bune sunt sau par ele, să locuiască în inima noastră.

          Domnul Isus a venit cu principii… înalte!... dar şi cu o inimă plină de dragoste, arătând compasiune şi înţelegere pentru cei care doreau să Îl urmeze cu inimă curată. Chiar şi pentru cei care L-au respins – a plâns! Pe Domnul Isus nu l-au speriat intrigile şi comploturile fariseilor. Iar în acest caz, chiar ei devin victimele propriilor uneltiri. (Mat. 12:11)

El le-a răspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie, şi-icade într-o groapă, în ziua Sabatului, să n-o apuce şi s-o scoată afară?”

          Domnul Isus nu aplică o tactică sofisticată pentru a demonstra greşeala pe care o comitea sistemul lor. El aduce mereu lucrurile în sfera practicului, a situaţiei cotidiene, şi cere fiecăruia să se plaseze el însuşi în situaţie. (Cred că și noi am beneficia foarte mult din citirea Scripturii, dacă ne-am plasa şi pe noi de fiecare dată în situaţia pe care o descrie au ne-o oferă Scriptura. Fie ca spectator la ceea ce face Dumnezeu, fie ca persoană de la care se aşteaptă o decizie sau o atitudine, este important să personalizăm ceea ce citim!)

          Domnul Isus le cere fariseilor să personalizeze principiul la care se refereau ei. În felul acesta ei vor ajunge să vadă mai bine realitatea… și cine știe? Poate chiar să devină mai îngăduitori. Tocmai de aceea a fost și este atât de bun sfatul Domnului Isus, atunci și-acum! Fariseii au fost somați să se pună în locul acelei persoane care constată în ziua de Sabat că a pierdut o oaie… şi pare-se că n-au avut nevoie de foarte mult timp pentru deliberare. Repede au ajuns la concluzia că dacă o oaie din turma lor s-ar pierde, bineănțeles că ar pleca în căutarea ei, şi ar scoate-o din groapa în care-ar găsi-o…

          …Și tocmai aici vrea Domnul Isus să-i aducă: să constate unde-i adusese un sistem din care scoseseră iubirea, mila, grija față de cei lipsiți sau suferinzi… Erau marionetele unui sistem rigid, insensibil şi excesiv raţionalizat, până la irațional! Valorile se modificaseră dramatic, şi viaţa unui om ajunsese să fie pusă pe același cântar cu a unui animal.

          Dragii mei, la fel se petrece cu fiecare dintre noi când înlocuim experienţa umblării zilnice, părtăşia intimă cu Dumnezeu, dragostea noastră inclusiv față de semeni, cu nişte simple obiceiuri, din care nu vrem (sau nu putem!) să ieşim adesea.

          Întrebarea lor referitoare la legitimitatea vindecării în ziua Sabatului era menită să-L prindă în capcană. Dar de fapt, Isus a fost cel care i-a prins în capcană pe duşmanii Lui. Pentru că, dacă fariseii erau de acord cu faptul că o oaie ar trebui salvată în ziua de Sabat – de fapt, Legea lui Moise chiar prevedea excepţii pentru lucrul acesta – continuare nu putea fi decât... retorică:

Cu cât mai de preţ este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat. (Mat. 12:12)

Aceasta este întrebarea dificilă la care se căuta un răspuns: ar trebui să facă bine în ziua Sabatului? Fără să țină cont de răspunsul lor, și ca să-și întărească afirmația pe care tocmai o făcuse (Este îngăduit a face bine în zilele de Sabat), Domnul face pasul următor:

Atunci a zis omului aceluia: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă. (Mat. 12:13)

Isus l-a vindecat pe omul acela în ziua Sabatului. Minunea aceata n-are de-a face cu credința omului aceluia, pentru că în centrul atenției erau fariseii, sau mai bine zis înverșunarea lor religioasă și legalismul anti-hristic. Oare chiar a încălcat Domnul Legea? Ce răspuns dai tu la această întrebare? Părerea mea este că El nu a făcut nimic ilegal sau imoral!

Oricum ar fi, este clar că acest eveniment putem spune că marchează ruptura definitivă dintre conducătorii religioşi şi Isus. Aceste este momentul în care ei au luat decizia de a-L distruge.

Fariseiiau ieşit afară şi s-au sfătuit cum să omoare pe Isus. (Mat. 12:14)

Până în acest moment, fariseii fuseseră amabili, pentru că doreau să se asocieze cu popularitatea Lui şi să meargă cu El. Domnul însă a refuzat să meargă alături de ei, astfel că fariseii au devenit duşmanii Lui. Ruptura are loc din pricina chestiunii referitoare la ziua Sabatului, iar conflictul iese la iveală. De aici înainte, aceşti copoi ai urii încep să-L urmărească şi nu se dau bătuţi până când nu-L vor elimina – deși nu era deloc în firea lucrurilor și-n practica acestei grupări și-n accepțiunea învățăturilor lor să urmărească executarea vreunui confrate evreu. Cu prilejul acestei controverse pe tema Sabatului și-a pretențiilor mesianice ale lui Isus, se înfiripă ideea complotului privind omorârea Domnului – și nu pe motive doctrinare, ci având în vedere autoritatea și popularitatea în creștere ale Mântuitorului; de fapt, poate că L-ar fi arestat chiar atunci, sau mult mai devreme, pe deoparte complotul era în fașă, iar pe de alta – se temeau suficient de mult de reacţia mulţimilor, care-L plăceau și-L urmau îndeaproape pe Domnul.

Dar Isus, ca Unul care ştia lucrul acesta, aplecat de acolo. DupăEl au mers multe noroade. El a tămăduit pe toţi bolnavii și le-a poruncitcu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut. (Mat. 12:15-16)

Din aceste versete rezidă contrastul dintre ura fariseilor pentru Isus și mila activă și plină de bunăvoință vindecătoare a Domnului Isus. Pe de altă parte, această confruntare cu fariseii pare că L-a determinat pe Isus să se retragă pentru moment, pentru că încă nu sosise ceasul Său. Ei nu se vor atinge de El până la momentul hotărât. Este interesant de observat în acest verset faptul că Isus nu a vindecat doar pe câţiva din mulţime, ci i-a vindecat pe toţi, iar noi nu putem nici măcar să ne închipuim impactul pe care l-a avut acest lucru. A fost ceva de-a dreptul uluitor, astfel că oamenii au fost nevoiţi fie să-L accepte, fie să-L respingă; era imposibil să rămâi neutru!

El este la fel de controversat şi astăzi. Duşmanul încă Îl urmăreşte. Acum, piese de teatru şi cărţi murdare Îl blasfemiază, iar tu eşti fie prietenul Lui, fie duşmanul Lui. În consecință, El va fi ori Mântuitorul tău, ori Judecătorul tău. Nu poţi scăpa de Isus Hristos – nici aici pe pământ, dar mai cu seamă în veșnicie!

Domnul nu a venit pe pământ ca taumaturg, adică unul care săvârșește miracole, ci a venit pentru a-Și revendica titlul de Mesia. Când a fost respins, Și-a continuat drumul către cruce pentru a deveni Mântuitorul lumii. Minunile Lui au determinat mulţimile să se înghesuie în jurul Său, astfel că nu a mai putut să-Și facă lucrarea aşa cum dorea.

Ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: „IatăRobul Meu pe care L-am ales, Preaiubitul Meu, încare sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El, şi va vesti Neamurilor judecata. El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe uliţe. Nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata.” (Mat. 12:17–20)

Domnul Isus nu o dată S-a restras, când opoziția față de Sine tindea să îmbrace hainele violenței și să grăbească deznodământul – dar asta doar până când a sosit ceasul hotărât. Practica aceasta stabilea și-un soi de model de reacție și de mișcare pentru ucenici, atunci când se vor confrunta și ei cu opoziție. Comportamentul Domnului la confruntarea cu presiunile și adversitățile premature nu era decât un fel de a colabora la împlinirea Scripturii – în felul și la momentul hotărât de Dumnezeu, nu altădată, nu altfel...

Matei pare să știe că Isus Mesia trebuie înțeles ca împlinirea profețiilor despre Robul care suferă, pe care-l evidențiază citatul amplu din Isaia (42:1-4). El „Nu va frânge o trestie ruptă” – nu, în schimb va lega „trestia” care-I va permite să facă asta. „Nici nu va stinge un fitil care fumegă” – nu, însă dacă acela va continua să-L respingă, fitilul care fumegă se va aprinde, devenind... focul judecăţii. Domnul nu-l va stinge, pentru că omul are voinţă liberă.

Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui. (Mat. 12:21)

În zilele noastre, dragul meu, există o mişcare clară, nu doar către împlinirea profeţiei în general, ci către împlinirea profeţiei referitoare la neamuri. Acestea vor fi mântuite. Faptul că poporul Său L-a respins pe Hristos a dus la oferta Sa plină de har pentru neamuri. În cartea Faptele Apostolilor citim că El l-a însărcinat pe Pavel să fie misionar printre Neamuri: „ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţi” (Fapte 26:18).

Mă rog să fiți fiecare din cei ce nu doar nădăjduiesc în El, ci iubesc revenirea Lui și-o grăbesc – vestind Evanghelia cât mai multora. Ne oprim aici, dar continuăm data viitoare!