Matei 14:1-36 | Itinerar Biblic | Episodul 83

Dragi ascultători, mă bucur să vă reântâlnesc preocupați de Împărăția cerurilor și mai cu seamă de Cel ce-i va fi suveran – Isus Hristos, care a conturat prin viața, lucrarea și învățătura Sa modelul de cetățean al acestei Împărății de o cu totul altă factură decât ne-au obișnuit istoria sau geo-politica. Împărăţia Cerurilor nu este doar un concept abstract sau o construcție utopică, o nouă ideologie, pe care s-o accepţi sau nu în funcţie de simpatii, preocupări sau aspirații. Împărăţia Cerurilor este o realitate pe care nu poţi s-o ignori. Oricine o respinge nu face altceva decât să ajungă la distrugere.

În capitolul precedent din ev. lui Matei, și-n episoadele precedente ale acestui program, am văzut că Domnul Isus a portretizat această Împărăţie în diverse moduri pentru a ne ajuta să înțelegem ce este, care-i este valoarea, cum se accede în ea, cum trebuie să ne purtăm în raport cu ea şi ca participanți la realitatea Împărăției cerurilor. Avertismentele Mântuitorului sunt foarte clare în ceea ce priveşte atitudinea nepotrivită faţă de această Împărăţie pe cale de a fi inaugurată. Chiar și așa însă, reacția oamenilor – și-n special a liderilor vremii – dovedea reținere, ignoranță, materialism și ostilitate.

Fapt pentru care Domnul Isus se întoarce în ţinuturile natale, dar este respins și de cei în mijlocul cărora crescuse şi chiar de o parte a familiei Lui. Din pricina aceasta chiar lucrarea pe care o face acolo nu este de același impact ca-n alte părţi. Respingerea lui Isus, temă recurentă în evanghelia lui Matei, precum şi conflictul Lui cu liderii religioşi continuă şi în capitolul 14, care ne arată clar că lucrurile se îndreaptă înspre o criză.

În vremea aceea, cârmuitorul Irod a auzit vorbindu-se despre Isus; şi a zis slujitorilor săi: „Acesta este Ioan Botezătorul! A înviat din morţi, şi de aceea se fac minuni prin el.” (Mat. 14:1–2)

Iată o afirmație care nu doar pare, ci chiar este superstiţioasă! Nu e însă afirmația Bibliei şi nici a lui Isus, nici a apostolilor Săi, şi nu este afirmația creştinismului. Este superstiţia lui Irod, precum şi a oamenilor ignoranţi din vremea aceea. Poate că cineva va spune: „Nu mai există, în vremea noastră, asemenea manifestări!” Oare?! Ce ziceți de mulțimile care nu pleacă de-acasă fără să-și consulte horoscopul? Ce părere aveți de atracția religiilor și practicilor orientale? Sau de impactul tonelor de producții mistice și ezoterice asupra culturii moderne? Rasa umană este în esenţă superstiţioasă, dragul meu, şi în chiar momentul în care te îndepărtezi de Cuvântul lui Dumnezeu, devii superstiţios. Chiar şi cei care se numeau atei se îndreaptă mai degrabă spre practici obscure, spre mistere și secte, și nu putem să nu ne mirăm de faptul că unii oameni inteligenţi pot să se lase implicaţi în astfel de lucruri. Și chiar dacă n-o iau pe această cale, au obiceiuri sau ticuri hilare, care numai exces de raționalism (sau agnosticism) nu trădează!

Persoana şi lucrarea lui Isus nu puteau trece neobservate de împăratul la putere din acea vreme. Familia din care provenea Irod era formată din ticăloşi de cea mai joasă speţă, iar Irod, prezentat în aceste versete, nu făcea excepţie.

Prima parte a capitolului 14 constituie o rememorare a ceea ce se întâmplase deja. Irod auzise despre Isus, și s-a umplut imediat de teamă şi de superstiţie. Irod îl ucisese pe Ioan Botezătorul şi îl asocia acum pe Ioan cu Domnul Isus. Irod credea că Ioan înviase din morţi, iar teama lui s-a transformat într-o isterie, pentru că dorea să elimine tot ce-i amintea sau avea de-a face cu Ioan. Irod era un beţiv depravat, un om slab şi un ucigaş. Îl omorâse pe Ioan, antemergătorul lui Isus, şi era pregătit să facă la fel și cu Domnul Isus.

În pasajul următor, până la versetul 12, sunt descrise cauza și împrejurările morţii lui Ioan Botezătorul.

CăciIrod prinsese pe Ioan, îl legase şi-l pusese în temniţă, din pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip. Pentru că Ioan îi zicea: „Nu-ţieste îngăduit s-o ai de nevastă.” (Mat. 14:3-4)

Aici se spune că Irod prinsese pe Ioan – o acţiune trecută, deci... și-l întemnițase, din cauze care-i trădează caracterul slab și pervers: trăia cu Irodiada, cumnata sa, și se lăsa manipulat de ea, fiind de fapt influenţat de mulți din jurul lui. De fapt, Irod se comporta ca un politician care acționa având în vedere și aprobarea celor din jurul său. Pe de altă parte, Ioan Botezătorul – pentru că se opusese pe față imoralităţii lui Irod – nu se arată a fi la fel de bun politician. Amară ironie, desigur: departe de Ioan asemenea gând!

Irod ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de norod, pentru cănorodul privea pe Ioan ca pe un proroc. Dar, când se prăznuia ziua naşterii lui Irod, fata Irodiadei a jucat înaintea oaspeţilor şi a plăcut lui Irod. (Mat. 14:5-6)

Observăm aici că Irod nu doar că se temea de mulţime, dar era și un desfrânat, o fiinţă lascivă și vicioasă... iar Ioan Botezătorul îl condamnase pentru toate aceste lucruri.

De aceea i-a făgăduit cu jurământ că îi va da orice va cere. Îndemnată de mama sa, ea a zis: „Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul!” (Mat. 14:7-8)

Irodiada se comportă aici în conformitate cu numele familiei de care aparținea – dovedind cruzime, brutalitate și caracter răzbunător, ne putând uita că Ioan era cauza scandalului stârnit de situația sa adulterină. Iar Irod probabil ca era pregătit ca fata Irodiadei să-i ceară ceva material, valoros cred, şi, cu siguranţă, ceva în limita raţionalului. Și se vede pus în situația de a nu putea da înapoi... Închipuiţi-vă un ce om era Irod! El acționează aici mânat de teama de ceea ce vor crede oaspeţii lui despre el dacă nu şi-ar fi ţinut promisiunea făcută.

Împăratul s-a întristat; dar din pricina jurămintelor sale şi de ochii celor ce şedeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Şi a trimis să taie capul lui Ioan în temniţă. Capul a fost adus într-o farfurie şi dat fetei, care l-a dus la mama sa. (Mat. 14:9–11)

Relatarea tristă a acestui act brutal și josnic spune ceva și despre tipul de societate din acea vreme și din acele locuri. Ce ororare: Ioan Botezătorul a fost decapitat, iar capul său i-a fost oferit dansatoarei pe o farfurie, drept trofeu! Firea umană nu s-a schimbat foarte mult de-atunci, iar promiscuitatea şi crima au fost mereu caracteristice istoriei omenirii!

Ucenicii lui Ioan au venit de i-au luat trupul, l-au îngropat şi s-au dus de a  u dat de ştire lui Isus. (Mat. 14:12)

După ce ucenicii lui Ioan îndeplinesc ceremonialul funerar cuvenit, aduc și la cunoștința Domnului Isus oroarea petrecută... iar Acesta, pentru că ştia că teama lui Irod avea să ajungă la isterie şi îl va împinge să facă ceva necugetat, și pentru că încă nu-I sosise ceasul – Se retrage, încercând să Se reculeagă și să iasă din prim-plan.

Isus, când a auzitvestea aceasta, a plecat de acolo într-o corabie, ca să Se ducă singur la o parte, într-un loc pustiu. Noroadele, când au auzit lucrul acesta, au ieşit din cetăţi şi s-au luat după El pe jos. (Mat. 14:13)

Domnul a trecut cu corabia de cealaltă parte a Mării Galileii, dar mulţimea mare care-L urma nu s-a dat bătută – au înconjurat pe jos Marea Galileii şi L-au întâmpinat de partea cealaltă. Acest lucru dovedeşte cât de iubit era Domnul Isus de mulţimile de oameni!

Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, Is-a făcut milă de ea, şi a vindecat pe cei bolnavi. (Mat. 14:14)

Observaţi, din nou, că ei îşi cărau bolnavii cu ei, așa că Hristos a vindecat cu miile și-n ziua aceea. Este o blasfemie să-L compari pe El cu presupușii vindecători din zilele noastre, pentru că vindecările Mântuitorului erau autentice și vizibile pentru toată lumea.

Cânds-a înserat, ucenicii s-au apropiat de el şi i-au zis: „Locul acesta este pustiu, şi vremea iată că a trecut; dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-şi cumpere de mâncare. (Mat. 14:15)

Se vede treaba că și ucenici erau copleșiți, de vreme ce încearcă să-L sfătuiască pe Isus ce să facă, de parcă Domnul nu mai avea soluții! (Mat. 14:16)

„N-au nevoie să plece”, le-a răspuns Isus, „daţi-le voi să mănânce”

Hrănirea celor cinci mii de oameni este, cu siguranţă, una dintre cele mai importante minuni ale lui Isus, dacă ținem cont că este singura minune consemnată de către toţi evangheliştii. Ucenicilor care propuseseră dispersarea mulțimii, Domnul le dă o poruncă imposibilă: „Daţi-le voi să mănânce!” Probabil că s-au socotit ridiculizați, pentru că bieții de ei încearcă să răspundă și ei cu o vagă ironie:

Dar ei I-au zis: „N-avem aici decât cinci pâini şi doi peşti.” (Mat. 14:17)

Faptul că aveau doar cinci pâini şi doi peşti este o imagine tipică a stării deplorabile a bisericii din zilele noastre. Și azi ni se sugerează căi fireşti prin care să li se poarte de grijă oamenilor în nevoie: îi trimitem la psihiatru pentru ajutor de ordin emoţional, la autorităţi pentru ajutor social, la sală pentru suport și susținere de ordin fizic. Avem pâinea spirituală pe care o putem oferi oamenilor, chiar dacă nu este vorba decât despre „cinci pâini şi doi peşti”, dar ne lipsește credința în puterea Domnului Isus. Dacă am avea această credință și această putere, nu ar mai fi nevoie să lăsăm mulţimile să plece. Biserica este neputincioasă pentru că nu reuşim să înţelegem că soluţiile nu se găsesc la oameni, ci la Dumnezeu!

Şi El le-a zis: „Aduceţi-i aici la Mine!” (Mat. 14:18)

Ce-mi place acest răspuns! Dragul mei, Domnul ne spune: „Adu la Mine ceea ce ai!” Nu ceea ce avem contează pentru El, ci ceea ce nu avem. Întrebarea este următoarea: Suntem noi gata să renunţăm la ce avem şi să îl lăsăm pe El să fie Cel care să ne călăuzească în ceea ce trebuie să facem?

Să nu vă-nchipuiți că era vorba de cine știe ce pâini uriașe. De fapt, erau mai degrabă niște chifle... În altă parte ni se spune că erau prânzul unui băieţaș... deci le-ar fi putut mânca singur pe toate. Erau așadar cinci pâini şi doi peşti MICI, ce I se înmânează lui Isus!

Apoi a poruncit noroadelor să şadă pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor. (Mat. 14:19)

Cineva mi-a atras atenţia asupra unui lucru interesant de aici, pe care probabil că mulţi dintre noi l-am trecut cu vederea. Marcu ne spune că Domnul i-a pus să şadă în grupuri de câte o sută şi câte cincizeci. Aceşti oameni purtau haine multicolore, iar acolo, pe iarbă, probabil că se grupaseră în funcție de satul din care proveneau, fiecare sat având propria îmbrăcăminte specifică. Era probabil o imagine emoţionantă să vezi acest grup multicolor pe cealaltă parte a dealului: haine roşii, maro, albastre, portocalii... şi poate că foarte multe din ele erau violet, căci această vopsea se fabrica în zona aceea. Cred că arătau ca o cuvertură veche. Domnul i-a pus să se aşeze într-o anumită ordine, căci Domnul pune lucrurile în rânduială.

„Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor.” Și iată-i pe ucenici – care se numiseră singuri în consiliul director ca să-I spună Domnului Isus ce să facă! – puși acum în postura de chelneri, servind mulţimea. Aceasta trebuie să fie, de fapt, lucrarea specifică a tuturor creştinilor din zilele noastre. Noi trebuie să hrănim mulţimea. Sunt prea mulţi în bisericile noastre gata să spună cum trebuie făcută lucrarea, şi prea puţini dispuşi să o facă! Îmi spunea cineva: „Fac parte dintr-o biserică în care sunt numai şefi şi niciun muncitor. Fiecare vrea să fie lider peste ceva, responsabil de domeniu, preşedinte al unui comitet sau într-o altă funcţie de conducere.” Biserica are nevoie de slujitori care să împartă Pâinea Vieţii – care este Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este treaba noastră și toţi credincioşii (nu doar predicatorii) trebuie să fie chelneri care împart Cuvântul.

Toţi au mâncat şi s-au săturat; şi s-au ridicat douăsprezece coşuri pline cu rămăşiţele de firimituri. (Mat. 14:20)

Mai demult credeam că adunarea acelor „firimituri” însemna că ei au strâns ceea ce noi am numi gunoi; adică, cineva muşcă dintr-un sandviş, apoi îl lasă jos când vede unul mai mare, iar cel mâncat doar pe jumătate ar fi o firimitură. Dar mi-am dat apoi seama că era vorba de coşuri cu pâini şi peşti care nici nu fuseseră atinse... Pentru noi care trăim în belșug este greu să înţelegem că o mare parte din populaţia lumii s-a culcat flămândă aseară. În vremea aceea, cei mai mulţi oameni nu ştiau ce înseamnă să ai masa plină, iar cele douăsprezece coşuri cu mâncare rămasă indică faptul că toţi erau sătui.

Cei ce mâncaseră erau cam la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. (Mat. 14:21)

Erau acolo cinci mii de bărbaţi. Aici nu erau incluse femeile şi nici copiii. Oare este prea mult să considerăm că lângă fiecare bărbat se afla și o femeie şi un copil, cel puțin? Așadar, numărul de oameni hrăniți de Domnul în ziua aceea a fost mai aproape de 15.000 decât de 5.000! Ce frumos, apoi, că Domnul n-a făcut baie de mulțime, savurându-Și miracolul! Imediat ce mulţimea a fost hrănită, Isus şi-a trimis ucenicii de cealaltă parte a Mării Galileii, iar El... S-a dus să se roage. (Mat. 14:22-23)

Îndată după aceea, Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de partea cealaltă, până va da drumul noroadelor. Dupăce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte.

„Îndată” este un cuvânt ce denotă stringenţa şi o mişcare rapidă. Relatarea lui Matei omite în mod ciudat ceva la sfârşitul minunii hrănirii celor cinci mii de oameni. El observă urgenţa cu care Isus a dispersat mulţimile şi graba cu care şi-a trimis ucenicii să traverseze marea în barcă, dar nu oferă nicio explicaţie pentru aceasta. Ioan însă ne oferă motivul: „Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur” (Ioan 6:15). Având în vedere faptul că Matei prezintă această fază a lucrării lui Isus care are de-a face cu regalitatea Lui, ar putea părea ciudat la început că el ignoră această încercare de a-L face pe Isus rege, însă este doar o altă dovadă a caracterului remarcabil al faptului că Hristos vedea regalitatea Sa ca pe un dat. El deținea de drept titlul de Rege. Nu va deveni rege în urma unui proces democratic, și nu este Rege ales prin voinţa poporului. El este Rege prin voia lui Dumnezeu. În cele din urmă, El va deveni Rege prin forţa intervenției Sale! (vezi Ps. 2:8-9).

Se înnoptase, şi El era singur acolo. În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul mării; căci vântul era împotrivă. (Mat. 14:23b-24)

Domnul se află pe munte, la locul de rugăciune, iar ucenicii sunt jos, pe Marea Galileii, în mijlocul întunericului și al furtunii, într-un loc al pierzării. Ce bine ne reprezintă imaginea aceasta pe noi, cei de astăzi. Domnul nostru S-a suit la Tatăl şi este aşezat la dreapta măririi, iar noi suntem pe marea frământată de furtună... dar nu singuri! Îmi place tare mult următorul verset (Mat. 14:25)

Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblândpe mare.

Era cam pe la a patra strajă, după trei dimineaţa... Acesta este momentul în care Domnul a umblat pe mare, mergând la ucenicii Săi... și cred că tot cam așa va fi și momentul când va veni după noi, la Răpire. Hristos este steaua strălucitoare a dimineţii pentru biserică şi El va lua biserica din lumea aceasta. Nu ştim când va veni; există oameni care vor să ne facă să credem că ei ştiu momentul, dar nu îl ştiu. Eu cred că va fi în straja a patra a nopţii!

Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au înspăimântat şi au zis: „Este o nălucă!” Şi, de frică, au ţipat. (Mat. 14:26)

Reiau imaginea: Domnul nostru este sus pe munte, îi vede pe ucenicii Lui în mijlocul furtunii, trudind şi vâslind, aşa cum ne spune Marcu în relatarea lui... El vine la ei când zorile stăteau să apară, iar ucenicii, când Îl văd, țipă: „E o stafie!” Poate veți spune: „Erau superstiţioşi, de-aia s-au speriat!” Da, poate că în ei exista o doză de superstiţie, dar tu ce-ai face dacă ai vedea un om venind la tine pășind pe valuri? Cu multă vreme în urmă, un om mi-a zis: „Nici eu nu credeam în fantome, până am văzut cu ochii mei una!” La fel erau și ucenicii: nu văzuseră niciodată o nălucă, dar acum credeau că o astfel de arătare văd!

Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” „Doamne”, I-a răspuns Petru, „dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape!” (Mat. 14:27-28)

Pe de-o parte, Isus i-a asigurat imediat că nu este o fantomă! Pe de altă parte, Petru se dezmeticește primul și reacționează... El a fost criticat, de-a lungul timpului, pentru această cerere a sa, unii fiind de părere că n-ar fi trebuit să ceară să umble pe apă. Eu însă îl admir pe Petru. William Carey a spus: „Aşteaptă lucruri mari de la Dumnezeu şi încearcă lucruri mari pentru Dumnezeu.” Cu siguranţă Petru așa a făcut! Mă tem însă că în majoritate noi ne mulţumim cu lucruri mici de la Dumnezeu.

Observaţi, vă rog, că nici Domnul Isus nu l-a mustrat pe Petru pentru cererea sa:

„Vino!”, i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus (Mat. 14:29)

În Biblia mea nu scrie că Petru nu a reușit să umble pe mare – cum afirmă unii... citesc că Petru a pășit pe ape spre Isus. Ăsta nu este un eşec! Petru i-a cerut lui Dumnezeu un lucru extraordinar și, prin urmare, nu este de mirare că Dumnezeu l-a folosit într-un mod atât de minunat după aceea, și că el a rostit apoi predica din Ziua Cincizecimii, din Fapte 2.

Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi, fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!” (Mat. 14:30)

Pentru că și-a luat ochii de la Domnul Isus în timp ce umbla pe mare, a început să se scufunde, și atunci Petru a rostit cea mai scurtă rugăciune din Biblie: „Doamne, scapă-mă!” Dacă Simon Petru ar fi rostit rugăciunea aceasta aşa cum o facem noi adesea: „Doamne, Tu care eşti omnipotent, omniscient, omniprezent...”, ar fi fost în adâncul mării înainte de a ajunge la cererea pe care voia să o adreseze Domnului. Petru a trecut direct la subiect, și așa trebuie să ne rugăm și noi astăzi.

Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul. Cei ce erau în corabie au venit de s-auînchinat înaintea lui Isus şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Mat. 14:31–33)

Problema lui Petru a fost că şi-a luat ochii de la Isus şi s-a uitat la valurile înspumate. Noi trăim astăzi într-o lume în care suntem înconjurați de valuri înspumate, şi de aceea trebuie să ne ţinem ochii aţintiţi la Domnul Isus Hristos.

Domnul nostru a înfăptuit această minune pentru ai Săi, pentru ca ei să poată fi aduşi în starea de credinţă. Chiar şi Simon Petru, care fusese suficient de îndrăzneţ să spună: „Doamne, porunceşte-mi să vin la Tine!” şi care chiar a mers pe apă, şi-a luat ochii de la Isus, iar credinţa lui a scăzut. Nu îl critic pe Petru, pentru că aceasta a fost şi problema mea. Am păşit de multe ori prin credinţă, apoi mi-am luat ochii de la El. Aceasta este tragedia momentului pentru noi azi. Însă aceste lucruri au fost făcute pentru ca ucenicii să I se închine şi să ştie că El este Fiul lui Dumnezeu.

Dupăce au trecut marea, au venit în ţinutul Ghenezaretului. Oamenii din locul acela, care cunoşteau pe Isus, au trimis să dea de ştire în toate împrejurimile şi au adus la El pe toţi bolnavii. Bolnavii Îl rugau să le dea voie numai să se atingă de poala hainei Lui. Şi toţi câţis-au atins s-au vindecat. (Mat. 14:34–36)

Ce încheiere perfectă a acestui capitol turbulent! După furtună, El a continuat să slujească oamenilor care se aflau în nevoi. Vom face și noi la fel?