Matei 21:18-46 | Itinerar Biblic | Episodul 91

Ce frumoase sunt întâlnirile prietenilor – și sper că și noi suntem pe cale să ne bucurăm ori de câte ori ne regăsim, mai cu seamă că nu ne leagă neapărat simpatii sau aprecieri omenești, ci reverența față de persoana măreață a lui Dumnezeu, care-Și deschide și expune Cuvântul, voia, planul, dorințele – spre înțelegerea și în folosul nostru veșnic. Suntem câștigați de fiecare dată când petrecem timp meditând la Cuvântul vieții, în măsură să aducă ordine și lumină și împlinire în trăirea noastră pe pământ și-n perspectiva eternității. Și suntem cu-atât mai atrași de Cuvânt în această perioadă cu cât parcurgem o primă Evanghelie – care ne ajută să-L cunoaștem tot mai bine pe Mântuitorul nostru care a plătit total un preț greu, doar de dragul meu/nostru, gândindu-Se doar la fiecare din noi. Îl însoțim în ultima săptămână a vieții Sale, prin intermediul Evangheliei scrise de Matei, prima carte din NT, în care am ajuns la cap. 21.

Domnul Isus ajunge la Ierusalim, în vederea pătimirii Sale. Matei nu mai consemnase vizite anterioare ale Mântuitorului în capitală, dar știm din celelalte evanghelii că Domnul mai trecuse pe aici, în diverse momente ale lucrării Lui. Se apropia punctul culminant al misiunii Domnului, care includea și confruntarea cu liderii evreilor, în zilele premergătoare marii sărbători de Pesah. Încadrați de mari mulțimi de pelerini veniți la Ierusalim la celebrare, Domnul Isus și ucenicii au parte de o primire specială, cu un impact evident asupra autorităților deja suspicioase ale cetății. Intrarea așa-zis triumfală, regală, precum și demonstrația de forță din Templu care urmează se constituie pentru conducătorii evreilor într-o provocare clară de a face față și de a contracara pretenția mesianică a lui Isus Hristos. Prima parte a cap. 21 deci stabilește scena apropiatei, decisivei confruntări dintre bătrânii, cărturarii și preoții evrei, și Mesia – pe care ei nu-L vor recunoaște până la capăt!

Dați-mi voie să repet: nu cred că „triumfală” este descrierea potrivită pentru intrarea Domnului Isus în Ierusalim, având în vedere atât faptul că doar anumite părţi ale profeţiei lui Zaharia (invocată de Însuși Domnul!) s-au împlinit în legătură cu acest eveniment. Apoi având în vedere afluența de pelerini care curgeau pe porțile cetății în zilele premergătoare sărbătorii Paștelor, ovațiile câtorva zeci de sărmani, săraci și bolnavi – entuziaști, poate sinceri dar clar confuzi, cred că se vor fi pierdut destul de repede în zgomotul oricum vibrant, multicolor, extraordinar al mulțimilor ce intrau în atmosfera sărbătorii ce se apropia... și să nu uităm că aşa-numita „intrare triumfală” s-a sfârşit... pe cruce.

Dar El va veni a doua oară, într-un mod și de-o manieră care va trece dincolo de orice închipuire a ceea ce înseamnă triumf. Autorul epistolei către Evrei formulează lucrul acesta într-un mod minunat: „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă (Evrei 9:8). În Zaharia 14:4 ni se spune că atunci când El va veni din nou pe pământul acesta, picioarele Lui vor sta pe Muntele Măslinilor – acolo va atinge El pământul! Apoi, când va intra în Ierusalim, aceasta va fi o intrare triumfală! Și dacă citim și ultimele pagini ale Bibliei – până vom ajunge noi la Apocalipsa! – vom înțelege (cât pot mintea noastră și cuvintele să cuprindă) magnitudinea intrării Lui Isus Hristos în drepturile și prerogativele de Rege al Împărăției cerurilor.

Deci triumfală a fost nu intrarea în Ierusalim a Mântuitorului care era la o aruncătură de băț de crucea pe care va muri pentru păcatul tău şi al meu... Ci glorioasa lui revenire și domnie veșnică vor putea fi numite „triumfale”, așa cum am putea numi triumfală mai degrabă grandioasa Sa Înviere (ale cărei produse suntem și din care ne vom împărtăși)!

 Am mai spus, apoi, că – deși a stabilit Ierusalimul ca areal pentru ultima etapa de viață și lucrare, Domnul nostru Și-a petrecut nopțile în afara Ierusalimului, în Betania – foarte probabil în casa prietenilor Săi (frații Lazăr, Marta și Maria)... și asta, până în noaptea arestării Sale. Dar de fiecare dată în dimineața următoare, Domnul Isus revine în cetate... Și pe un asemenea drum matinal – de nici 3 km. – pe care Domnul l-a parcurs repetat ăn perioada aceea, are loc un eveniment pe care evangheliștii nu-l ocolesc...

Dimineaţa, pe când se întorcea în cetate, I-a fost foame. A văzutun smochin lângă drum şi S-a apropiat de el; dar n-a găsit decât frunze, şi i-a zis: „De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine!” Şi îndată smochinul s-a uscat. (Mat. 21:18–19)

Înțelegerea și interpretarea incidentului cu smochinul a ridicat destule dificultăți. Unii pun în legătură curățarea Templului cu blestemarea smochinului: subliniată ar fi ineficiența, deci inutilitatea – atât a ritualisticii formale, convenționale, mercantile de la Templu, cât și a smochinului – ambele destinate distrugerii. Eu cred că smochinul reprezintă poporul Israel (ca în Matei 24, după cum vom vedea... sau ca în Mica 7:1, care descrie eșecul moral și religios al lui Israel prin aceeași imagine a lipsei smochinelor!) Cel puţin, putem afirma cu încredere că atunci când Domnul nostru a venit în lume, poporul Israel nu aducea niciun rod evident. Nu existau decât frunzele exterioare ale religiei ritualiste, lipsite de viaţă. Asta este ceea ce a condamnat Domnul nostru. Poporul Israel păstra aparențe și forme religioase, dar fără putere. Ei schimbaseră ceea ce le dăduse Dumnezeu într-un ritual mort, fără viaţă, fără vitalitate şi fără putere, fără a mai împlini scopul lui Dumnezeu. De aceea cred că Dumnezeu a permis să se întâmple drama dărâmării Templului în anul 70, așa cum prezisese prin Domnul Isus... Şi cred că într-o zi, Dumnezeu va face acelaşi lucru cu bisericile care i-au întors spatele Persoanei lui Isus Hristos... și pe care El n-a obosit să le avertizeze în cuvântul Său, până în Apocalipsa!

Vreau să afirm din nou că eu înțeleg blestemarea smochinului ca pe un act simbolic. Domnul a condamnat, cu siguranţă, poporul Israel, iar evreii au suferit o judecată devastatoare, anul 70 d.Hr. fiind doar o bornă pe un lung drum al risipirii și decimării!

Ucenicii, cândau văzut acest lucru, s-au mirat şi au zis: „Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?” (Mat. 21:20)

Pentru ei, acest lucru era uimitor.

Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacăveţi avea credinţă şi nuvă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: „Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare”, se va face. Totce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.” (Mat. 21:21–22)

Domnul nostru le dă o lecţie de rugăciune, şi anume că în rugăciune trebuie să existe credinţă. Ei se minunează de faptul că smochinul a fost blestemat, iar Isus le spune că problema lor este că nu au credinţa că Dumnezeu poate acţiona într-un mod miraculos. Pe de altă parte, „a avea credință” și „a nu te îndoi deloc/niciodată” sunt mai degrabă expresii sinonime, și nu trepte sau tipuri ale unei credințe extraordinare – dacă vă aduceți aminte, în cap. 17:20 ni se spusese că e de-ajuns și cea mai mică boabă de credință (cât un grăunte de muștar). Iar ideea de mutare a munților trebuie că e un fel plastic, pitoresc de a spune că pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil.

Sincer, nu cred că treaba noastră este să blestemăm smochini sau să mutăm munţii în mod literal. Mie-mi plac foarte mult munții, și dac-ar fi după mine, pentru cât îmi place să-i privesc – parcă nu arată de două ori la fel – și pentru cât nu mă plictisesc de ei, nu le-aș zice niciodată să se arunce în mare! În Psalmul 121, psalmistul spune: „Îmi ridic (literal: „Să îmi ridic...?) ochii spre munţi, de unde va veni ajutorul meu?” Nu cred că vrea să spună că ajutorul vine de la munţi, pentru că a adăugat: „Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul” (Psalmul 121:1-2). Cu siguranţă, nu privesc spre munţii aceia pentru ajutor, ci doar pentru încântare, şi niciodată nu mi-am dorit să îi mut. Cred că este ceva mai mare şi mai important de făcut decât să mutăm munţii şi să blestemăm smochini: și anume – să ne gândim la lucrurile de sus, să-L căutăm pe Dumnezeu, să predicăm Evanghelia lui Hristos, să proclamăm Cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel încât Duhul lui Dumnezeu să îl poată folosi – asta, prietene, este o minune! Când aceste buze de lut pot rosti ceva ce Duhul lui Dumnezeu poate folosi pentru a transforma o viaţă, acolo este implicată acea credinţă de calitate, pe care mi-o doresc. Avem nevoie de credinţa că Dumnezeu vrea, poate şi îşi va folosi Cuvântul. Iar credința este mereu, în evanghelia după Matei, nu atât o calitate a celui ce se roagă, cât o relație de încredere practică în Cel căruia îi este adresată rugăciunea!

Acțiunile extraordinare ale Mântuitorului, deși puternice, simbolice și binefăcătoare, sunt considerate totuși provocatoare de liderii evrei, care nu se opresc și nu se sfiesc să alimenteze pe orice cale controversele... fapt pt care se lansează într-o serie lungă de dialoguri contradictorii din care fariseii și cărturarii nu vor ieși deloc bine, și desigur că pe cale de consecință nici Mântuitorul, care va fi eliminat ca factor destabilizator!

IsusS-a dus în Templu; şi, pe când învăţa norodul, au venit la El preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” (Mat. 21:23)

Conducătorii religioşi – în majoritate membri ai Sinedriului – devin tot mai plini de ură în comportamentul lor. Ei nu pun la îndoială ceea ce face Domnul Isus. Aţi observat lucrul acesta? Nu au niciun temei pentru a nega minunile înfăptuite de El; nu pot decât să îi pună la îndoială autoritatea, mai precis pretențiile mesianice care începeau să-I fie recunoscute de mulțimea care-L însoțea sistematic. (Mat. 21:24)

Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă voi pune şi Eu o întrebare; şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri.”

Mântuitorul recurge la metoda rabinică devenită deja notorie: a răspunsului prin contra-întrebare. Dar El nu le pune cu abilitate o întrebare-capcană, fără legătură cu problema în discuție, ci una legată de un predecesor. Și iată răspunsul-întrebare pentru ei:

Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: „Dacă vom răspunde: „Din cer”, ne va spune: „Atunci de ce nu l-aţi crezut?” Şi dacă vom răspunde: „De la oameni”, ne temem de norod, pentru cătoţi socotesc pe Ioan drept proroc.” (Mat. 21:25–26)

Vedeţi voi, aceşti conducători religioşi încercau să-i întindă o capcană, prinzându-L într-o dilemă, dar imediat El i-a prins pe ei în dilemă. El le-a spus: „Vă voi spune cu ce autoritate lucrez, dacă îmi veţi spune și voi cu ce autoritate şi-a făcut lucrarea Ioan Botezătorul. Cu autoritate din cer sau de la oameni?” Desigur, dacă ar fi spus că este din cer, Domnul nostru ar fi spus: „Şi eu acţionez cu aceeaşi autoritate.” Aşa că nu au vrut să-i răspundă. Nu erau dispuşi să accepte că autoritatea lui Ioan venea din cer, aşa că, desigur, nu voiau să accepte nici autoritatea lui Isus.

Atunci au răspuns lui Isus: „Nu ştim!” Şi El, la rândul Lui, le-a zis: „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri.” (Mat. 21:27)

Problema lor nu era de reală incertitudine, ci de diplomație și politică religioasă. Dar prin refuzul de a da un verdict oficial și clar referitor la Ioan, a cărui lucrare era în acord cu a lui Isus, acești lideri și-au pierdut dreptul de a mai provoca și/sau chestiona public autoritatea lui Isus. Tensiunea care se dezvoltă în această situaţie este aproape palpabilă. Domnul este pe cale să pronunţe un denunţ usturător împotriva conducătorilor religioşi. Va spune o pildă care îi pune pe vameşi şi pe prostituate deasupra lor, iar acuzaţia lui Isus – conținută în pilda celor doi fii, care urmează – nu poate fi ignorată.

Ce credeţi? Un om avea doi feciori; şi s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” „Nu vreau”, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus. S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!” Şi nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” „Cel dintâi”, au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Adevăratvă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Mat. 21:28–31)

Această parabolă a fost o insultă teribilă la adresa conducătorilor religioşi. Isus îi aseamănă cu cel de-al doilea fiu care a spus că va face munca pentru tatăl său, dar nu a făcut-o. Domnul îi pune pe vameşi şi prostituate pe un plan superior acestor conducători religioşi. Dar pilda are aplicabilitate şi astăzi. Mulţi oameni s-au alăturat (instituțional, formal) bisericii şi sunt religioşi... de fapt ei cred că sunt creştini, dar nu sunt. Pot îndeplini ritualuri bisericeşti, pot eventual să recunoască mental doctrinele, dar nu sunt credincioşi autentici, dacă în vieţile lor nu a avut loc o transformare reală. „Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). Vameşii şi prostituatele în schimb, recunoscându-și păcătoşenia, au venit la Hristos pentru a fi mântuiţi. Au venit poate mai târziu – la început i-au spus „nu” lui Dumnezeu – dar s-au pocăit şi au venit la El, iar El i-a primit!

Fiindcă Ioana venit la voi umblând în calea neprihănirii, şi nu l-aţi crezut. Darvameşii şi curvele l-au crezut: şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit, în urmă, ca să-l credeţi. (Mat. 21:32)

Conducătorii evreilor practicau o religie a decoraţiunilor exterioare, fără să aibă nimic real la interior. De aceea cuvintele, comportamentele, faptele lor erau găunoase și irelevante, sau de-a dreptul în contradicție cu preceptele asumate, pentru că nu aveau suportul unei inimi și minți transformate! Atunci când o persoană îl primeşte pe Isus Hristos ca Mântuitor, schimbarea vine din interior, iar interiorul nu este doar redecorat, ci înnoit!

Mai departe, Domnul Isus le spune o altă pildă, înainte ca ei să ajungă la o distanţă de la care să nu-L mai poată auzi: pilda vierilor, sau a gospodarului şi a viei sale... pildă în care gospodarul îl reprezintă pe Dumnezeu-Tatăl, iar fiul este Domnul Isus Hristos. Iar vierii sunt o imagine pentru Israel. (Mat. 21:33–39)

Ascultaţi o altă pildă. Era un om, un gospodar carea sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecatîn altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, casă ia partea lui de rod. Vieriiau pus mâna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: „Vor primi cu cinste pe fiul meu!” Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: „Iatămoştenitorul; veniţisă-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui!” Şiau pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.

Aceasta este cea mai directă pildă pe care Domnul nostru a spus-o până acum. Este ultimul său avertisment pentru conducătorii religioşi. Istorisirea lasă impresia de impertinență și ticăloșie strigătoare la cer mai degrabă prin aversiunea și respingerea instinctivă și repetată, și o lăcomie necugetată, decât printr-un raționament prudent asupra legalității și drepturilor de proprietate asupra moștenirii. Respingerea de către Israel a suveranității lui Dumnezeu și prin urmare a Fiului Său este mai degrabă rezultatul unei reacții firești, necugetate, orgolioase, decât rezultatul vreunei strategii înțelepte! Când Isus a spus: „La urmă, a trimis la ei pe fiul său”, Fiul stătea în faţa lor, spunându-le pilda. Ce vor face ei cu Fiul lui Dumnezeu? El le spune chiar acum ce este în inimile lor. Deși n-ar fi trebuit să fie surprinși, pentru oamenii aceştia finalul pare să fi fost neaşteptat! De parcă nu știau ce voiau să-I facă Domnului Însuși!

Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?”
Ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde şivia o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” (Mat. 21:40–41)

Cine vor fi acei alți vieri aflăm imediat, în vers. 43 – dar și aici și acolo se subliniază ideea valoroasă și pentru noi – ceilalți vieri: dreptul de folosință depinde tot de producerea roadelor cuvenite! Nu există loc pentru formalism și complacere, pt noul popor al lui Dumnezeu!

Iar de la fiul respins în parabola precedentă, discuția se prelungește către piatra respinsă (idee preluată din Ps. 118:22-23), și poate că e la mijloc și o exploatare a unui joc de cuvinte în original existând o armonie între cuvintele ben – fiu și eben – piatră. Deci Domnul îi trimite pe specialiștii Torei înapoi la Vechiul Testament, doar-doar vor înțelege analogia „pietrei” cu El Însuşi.

Isus le-a zis: „N-aţicitit niciodată în Scripturi că: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri?» De aceea, vă spun căÎmpărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.” (Mat. 21:42–43)

Nu este sigur dacă prin expresia „piatra din capul unghiului” trebuie să se înțeleagă piatra principală de temelie (conform semnificației din Efes. 2:20) sau piatra din vârful zidului, care încununează și fixează opera; este vorba în orice caz de o piatră fundamentală de care depinde stabilitatea întregii structuri a clădirii.

Apoi, este interesant de observat că Domnul a schimbat expresia „Împărăţia cerurilor” în „Împărăţia lui Dumnezeu”. Cred că El foloseşte termenul mai cuprinzător pentru că se pregăteşte să includă şi neamurile şi pe toţi cei care vor veni la El.

„Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” – expresia din vers. 43 la care am făcut referire mai devreme, vorbind despre „alți vieri” – înseamnă că această construcție va fi luată de la evrei şi dată Bisericii... mai precis, poporul ales își lărgește/îmbogățește componența și semnificația – tocmai ceea ce evreii n-au vrut și n-au fost în stare niciodată să admită și să recunoască. „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9). Biserica este acest „neam sfânt.”

„Cine vacădea peste piatra aceasta vafi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.” (Mat. 21:44)

„Cina va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea” se referă la prima venire a lui Hristos. El este stânca pe care e construită Biserica. „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3:11). A cădea pe stânca aceasta înseamnă să vii la Hristos pentru mântuire în această vreme de har... înseamnă să te prăbușești cu credință și pocăință la picioarele străpunse ale Mântuitorului, și să ceri, și să capeți iertare, îndurare, mântire și har! Dar dacă îl respingi pe Hristos-Stânca, aceea va cădea mai târziu în judecata profeţită de Daniel (vezi Daniel 2:34, 44-45), care se referă la a doua venire a lui Hristos. Și cine va putea sta în picoare la vremea venirii judecății Lui, făcută după dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu?!

După ce au auzit pildele Lui, preoţii cei mai de seamă şi fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei. Şi căutau să-L prindă; dar se temeau de noroade, pentru că eleÎl socoteau drept proroc. (Mat. 21:45-46)

Ei ştiau despre ce vorbeşte El. Din păcate, în zilele noastre, foarte mulţi oameni nu văd că şi lor li se aplică această pildă, îndeosebi celor din biserică.

Deşi conducătorii religioşi se hotărâseră că Isus trebuia să moară, când vor să-L prindă se tem de mulţimi, care Îl considerau un profet al lui Dumnezeu. Atât Ioan cât și Isus cunoscuseră o cotă de popularitate care le era inaccesibilă și-i ridiculiza pe liderii evrei. Erau enervați, dar și înfricoșați! Până la urmă însă tocmai această tensiune va determina cu necesitate condamnarea lui Isus către care ne îndreptăm! Noi deocamdată ne oprim aici azi.