Matei 26:1-35 | Itinerar Biblic | Episodul 98

Dragi ascultători, nu știu cum vă plasați față de viitor, dacă trăiți sub amenințarea sau cu speranța lui... dacă ați vrea să-l cunoașteți, sau vă convine mai degrabă să nu știți ce și cum... Oricum, viitorul vine spre noi nu brusc, ci zi după zi (cum zicea Abraham Lincoln), și asta ne dă răgaz să aflăm și să-nțelegem în primul rând cine și apoi ce ne spune că se va-ntâmpla cu siguranță (chiar dacă noi am dori să știm mai degrabă când!) Una dintre sursele cele mai credibile – pt că are rata cea mai semnificativă de împlinire – este Sfânta Scriptură... Dintre toate marile cărți considerate de inspirație divină ale omenirii, doar Biblia conține profeții specifice și detaliate, scrise cu sute sau chiar mii de ani înainte de împlinirea lor! Cca 27 % din Biblie conține profeție – în cea mai mare parte împlinită!

Am trecut în ultimele episoade prin profeţii făcute de Domnul Isus cu privire la sfârşitul vremurilor – prin care nu a urmărit să-i impresioneze sau sperie, pe ucenici ori pe noi, ci pentru că El dorea şi doreşte să fim pregătiţi pentru acele zile... ca noi toţi să putem sta la dreapta Tatălui, printre moștenitorii Lui credincioși! M-aș bucura să vă doriți asta, și să acordați acestei problematici cât se poate de serioase toată consideraţia!

Ceea ce urmează în finalul evangheliei lui Matei sunt evenimentele care conduc spre singurul remediu pe care-l are omul în perspectiva grozăviei sfârşitului. De acum, Domnul Isus este foarte aproape de (și concentrat pe) crucificarea sa, înaintea căreia Se afla. De când intrase în Ierusalim în uralele mulțimii, Domnul Se tot retrăgea seara în Betania, revenind a doua zi: pentru a curăţa Templul, pentru a vindeca şi învăţa, pentru a polemize cu oficialităţile religioase ale lui Israel. Sigur că aceștia n-au fost deloc mulțumiți de pretențiile și popularitatea lui Isus, nici de independența Lui față de sistemul lor religios, fapt pentru care şi-au unit eforturile pentru a-L compromite și condamna pe Domnul Isus.

Iar El ştia foarte bine acest lucru, dar nu a făcut nimic pentru a împiedica acest lucru. Cred că este nevoie să repet ceea ce am mai spus, şi anume: că Domnul Isus nu a fost totuşi omorât de farisei sau de romani… El S-a oferit de bună voie, deoarece Dumnezeirea hotărâse că moartea Lui era singurul mod în care noi putem fi izbăviţi de păcatele noastre. Și-apoi, dragi ascultători, El a stat pe cruce nu pentru că preoţii sau cărturarii L-au osândit, ci pentru că păcatele noastre trebuiau să fie răscumpărate!

Deja, în economia evangheliei după Matei, nu mai e mult până la prinderea Domnului. Am văzut ultimul discurs de proporţii (cel escatologic, despre sfârșitul vremurilor) al Domnului Isus, şi avertismentele pe care le face cu privire la sfârşitul vremurilor şi revenirea Lui! Suntem la capitolul 26, cel mai lung capitol al evangheliei. Versetul 30 poate fi considerat nodal, pivot, cheie… şi ceea ce scrie Ioan în capitolele 15, 16 şi 17 ar putea fi inserat aici. Cel mai important este însă că fiecare detaliu de aici face într-un fel trimitere la cruce – punctul central al acestei părţi finale din Evanghelia după Matei.

Mai este de menționat că evenimentele acestui capitol au început odată cu hotărârea Domnului de a veni la Ierusalim şi de a fi crucificat, făcută publică în urmă cu vreo șase luni, pe când se afla în Cezareea lui Filip; „De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât şi că a treia zi are să învie.” (Matei 16:21). În tot acest interval, inclusiv în acestă săptămână a patimilor, acţiunile Domnului au rămas sub controlul direct al lui Dumnezeu. Poate că un cititor grăbit sau neatent ar putea avea impresia că Domnul Isus este prins în vârtejul acțiunii scăpate de sub control. În realitate, nimic nu este la voia întâmplării, fiecare fapt este coordonat și are o semnificaţie deosebită în împlinirea planului pe care Dumnezeu l-a iniţiat pentru răscumpărarea omului. Isus înaintează conform programului lui Dumnezeu şi El este cel care presează lucrurile. El nu este victima neajutorată prinsă între ciocanul intrigii religioase şi nicovala puterii romane. Să ne păstrăm luciditatea și reverența când analizăm lucrurile scrise aici, pentru că ele sunt legate în mod vital de mântuirea noastră.

Să vedem deci care este desfăşurarea acestor evenimente: (Mat. 26:1)

După ce a isprăvit Isus toate cuvântările acestea, a zis ucenicilor Săi…

Cuvântările la care se referă Matei înseamnă discursul de pe Muntele Măslinilor, prin care Domnul a răspuns la întrebările ucenicilor referitoare la sfârşitul veacurilor... iar acum Învățătorul are altceva de precizat în ceea ce privește viitorul imediat:

Ştiţică după două zile vor fi Paştile; şi Fiul omului va fi dat ca să fie răstignit! (Mat. 26:2)

În versetul 2, Isus le spune ucenicilor Lui nu atât că El va muri (conform relatărilor precedente, este a şasea oară când le spune despre moartea Sa; cu şase luni în urmă, în Cezareea lui Filip fiind, Isus anunţase moartea Sa iminentă), iar aici, acum precizează momentul morţii Sale: în timpul sărbătorii evreiești anuale de Pesah.

Continuăm să citim până la versetul 5, ca să observăm ceva foarte interesant aici:

Atuncipreoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii norodului s-au strâns în curtea marelui preot care se numea Caiafa; și s-au sfătuit împreună, cum să prindă pe Isus cu vicleşug şi să-L omoare. Dar ziceau: „Nu în timpul praznicului, ca să nu se facă tulburare în norod.” (Mat. 26:3–5)

Se pare că planurile conducătorilor erau diferite, din considerenre strategice și politice: „Dar ei ziceau: „Nu în timpul praznicului, ca să nu se facă tulburare în norod.” Curios: tocmai cei care-L urau cel mai tare și L-ar fi dorit cât mai curând exterminat, tocmai ei să spună că nu-L vor răstigni în timpul sărbătorii... dar Domnul tocmai asta anunțase: că va muri în timpul Paştelor. Deci, până la urmă, când a murit El? În timpul sărbătorii Pesah. E clar deci că Isus anunțase corect deznodământul – pentru că El fusese parte din decizia care stabilise toate detaliile morții Sale! El, nu duşmanii Lui! Isus este la comandă; El este Regele din Evanghelia după Matei, şi chiar atunci când pare mai neajutorat şi mai slab decât în orice alt moment, tot El este în control. Ura amară a duşmanilor lui Isus i-a determinat să comploteze la uciderea lui, şi doreau să o facă după planul lor, dar nu li se va permite lucrul acesta. Isus nu a fost parcă niciodată mai regal ca acum pe măsură ce Se apropie de cruce. Trecem acum de la consemnarea aceasta întunecoasă, la una mult mai luminoasă:

Cândera Isus în Betania, în casa lui Simon, leprosul, S-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump; şi, pe când stătea El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui. (Mat. 26:6–7)

Betania a fost pentru Domnul Isus locul dragostei, aşa cum Ierusalim a fost locul urii. El a avut legătură cu Betania până în ultimele ceasuri înainte de moartea Sa... pentru că a fost locul în care Mântuitorul avea prieteni apropiați: Marta, Maria, Lazăr... Episodul ungerii cu mir este redat de toți evangheliștii, chiar dacă există diferențe privind localizarea sau datarea evenimentului. Cel descris de Matei este plasat în casa lui Simon leprosul. Oare de ce se numea Simon leprosul? Avea oare lepră? Avusese această boală la un moment dat, dar, fără îndoială, Isus îl vindecase. Acum el poate să stea la masă şi să aibă părtăşie cu Domnul Isus şi cu ceilalţi care erau la masă cu el în casa lui.

Să ne gândim puțin la semnificațiile acestei scene calme și prietenoase – practic ultima asemenea, din viața Domnului Isius. La fel ca atunci, Nici duşmanii Lui de astăzi nu-L cunosc și nu-L re-cunosc pe Domnul care a vindecat, care a iubit, care a plâns şi i-a învățat... și care da: i-a și judecat. De fapt, unii dintre duşmanii Lui de astăzi pun în scenă filme și piese în care Isus şi ucenicii Lui sunt descrişi ca niște păcătoşi de joasă speță! Legile noastre care condiționează sau interzic rugăciunea şi citirea Bibliei în şcoli, îngăduie în schimb astfel de reprezentări ale Domnului nostru, o adevărată blasfemie! Desigur, cei care le produc sunt ignoranţi, nu-L cunosc pe Isus Hristos... de fapt, ei sunt leproşi spirituali. Dacă i-ar interesa adevărul, ar trebui să spună despre ei înşişi: „Necurat, necurat!”

Când ai venit la Domnul Isus şi ai fost curăţat de El, poţi să stai jos şi să ai părtăşie cu El. Aceasta este scena care ne este prezentată în acest pasaj. Pe când stăteau la masă, o femeie (Ioan 12:3 ne spune că era vorba despre Maria) a venit la Isus cu un vas de alabastru plin cu untdelemn de preţ şi i-a uns atât capul cât şi picioarele cu acest mir – care nu doar că era un produs scump (unii spun chiar că era de import, din India), ci era și destinat ungerii trupului morților (fapt confirmat de remarca Domnului din versetul 12). În orice caz, personal consider că semnificația majoră a acestei ungeri este confirmarea – fie și involuntară, inconștientă – a Domnului Isus ca Mesia, Unsul!

Ucenicilorle-a fost necaz, când au văzut lucrul acesta, şi au zis: Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump, şi banii să se dea săracilor. (Mat. 26:8-9)

Acest lucru este corect – parfumul acela uleios era foarte prețios și ar fi putut fi vândut pe mulţi bani, unii zic că preţul său echivala cu salariul pe un an al unui agricultor.

Mă întreb însă cât de mult le păsa, de fapt, ucenicilor de săraci. Ioan precizează că Iuda Iscarioteanul ar fi fost cel care a inițiat toată nemulțumirea aceasta critică împotriva femeii, dar se pare iată că și ceilalţi ucenici au fost de acord cu el. Ei îmi amintesc de oamenii din societatea noastră contemporană care întotdeauna vorbesc despre îngrijirea săracilor, dar care nu fac nimic ei înşişi pentru aceasta, nu mai vorbesc să și dea ceva... În guverne există atâția milionari, sau oameni cu afaceri mari și prospere, şi care întotdeauna vorbesc despre programe sociale şi alte forme de ajutorare a săracilor. Încercați să aflaţi ce au făcut ei, personal, pentru cei săraci! Nu îmi trebuie astfel de făţărnicie! Dovada sincerităţii preocupării tale este întotdeauna dată prin ceea ce faci tu însuţi. Încerci doar să creezi o impresie, sau chiar vrei să-i ajuţi pe oameni?

Ca să nu mai spun că, în context imediat, era o chestiune de prețuire și de priorități.

Când a auzit Isus, le-a zis: „De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine.” (Mat. 26:10)

În ceea ce îi priveşte pe creştini, ei nu ar trebui să dăruiască pentru nimic şi nici să nu facă nimic pentru vreo cauză care nu glorifică (sau poate chiar denigrează) Numele Domnului Isus Hristos. Personal, refuz să particip la orice aşa-numite fapte bune din comunitate, dacă Hristos nu este proslăvit în ele, dacă nu sunt făcute în numele Lui. Şi nu sunt deloc uimit de rezultatele lor deosebit de slabe. Cât de mult se dăruiește în aşa fel încât oamenii să fie binecuvântaţi? Ne mai surprinde când auzim mereu și mereu despre corupţia din rândul politicienilor implicaţi în programele sociale?! Pe de altă parte, dacă se cheltuiește și se oferă îngrijire plină de dragoste în numele lui Isus Hristos, El Însuşi a spus că aceasta este o lucrare bună... un lucru frumos!

Pentru căpe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar peMine nu Mă aveţi totdeauna. (Mat. 26:11)

Aceia dintre noi care spunem că ne-am pus credinţa în Hristos şi dorim să îl onorăm şi să îl proslăvim, ar trebui să vrem/să facem tot mai mult și mai bine în numele Lui, astăzi.

Dacă a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare. Adevărat vă spun că oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei. (Mat. 26:12–13)

Casa aceea a lui Simon leprosul din Betania a fost (precum casa fraților Marta, Maria și Lazăr) un loc al luminii şi prieteniei pentru Domnul Isus. În contrast, Ierusalimul a fost inima pulsând ură față de El. De aceea Domnul nu Și-a petrecut noaptea în cetatea Ierusalimului în timpul acelei ultime săptămâni, ci S-a dus în Betania şi a stat cu oamenii care îl iubeau. Cei care Îl doresc și-L iubesc sunt oamenii cu care Isus are părtăşie chiar și în zilele noastre. Prietene, şi tu poți avea părtășie cu Domnul Isus, dacă vrei.

Istoria minunată a vasului de alabastru a umplut lumea cu mireasma sa. Domnul nostru a spus: „Oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” Iar noi spunem acest lucru, chiar acum. Îi aud pe unii vorbind despre succesiunea apostolică... drept să vă spun, mie mi-ar plăcea să fiu în succesiunea Mariei. Doar Maria (sau femeia aceasta din Matei 26, dacă a fost altă persoană), dintre toţi cei care îl urmau pe Hristos, a înţeles şi a onorat moartea Lui, în timp ce apostolii au pierdut cu totul din vedere acest aspect. Maria a înțeles că Isus avea să moară, şi ca pentru a spune tuturor asta, L-a uns. Şi-a irosit ea mirul? Evangheliile afirmă că în dimineaţa primei zile a săptămânii imediat următoare, niște femei au venit la mormântul lui Isus pentru a-i unge trupul pentru îngropare. Vreau să te întreb ceva: Au pus ele mirul lor pe trupul lui Isus? Nu, El nu mai era în acel mormânt, înviase. Numai Maria a avut privilegiul de a-I unge trupul. Prietene, tu şi cu mine trebuie să ne spargem vasul de alabastru cu mir în numele Domnului Isus – câtă vreme putem face asta. Trupul lui Hristos, Biserica, trebuie să fie gata: pregătit, și înmiresmat! Cei care nu-L cunosc pe Domnul nu cunosc nici trupul Lui spiritual, constituit din cărămizi cât se poate de fizice – credincioșii; să fim deci foarte atenţi ca să facem ce e necesar și frumos în numele Domnului, pentru trupul Domnului, iar ceea ce facem să Îi aducă slavă Lui, nu nouă.

Trecem acum din nou de la această scenă minunată a luminii la o scenă întunecată, care pare că reia firul întrerupt mai devreme, în vers. 5.

Atunciunul din cei doisprezece, numit IudaIscarioteanul, s-a dus la preoţii cei mai de seamă și le-a zis: „Cevreţi să-mi daţi, şi-L voi da în mâinile voastre?” Ei i-au cântărit treizeci de arginţi. Din clipa aceea, Iuda căuta un prilej nimerit, ca să dea pe Isus în mâinile lor. (Mat. 26:14–16)

Această acţiune despre Iuda Iscarioteanul este întunecată şi mişelească, în antiteză cu actul de înţelegere spirituală al Mariei. Și este cu atât mai surprinzătoare, cu cât vine din partea unuia dintre cei aparent mai cizelați din grupul ucenicilor (sau poate tocmai de aceea!), dar care, e drept – era foarte sensibil dpdv financiar. Frustrarea lui de a nu fi recunoscut ca lider al grupului, sensibilitatea lui materială, lipsa de impact și poate chiar ideea de mesianitate afirmată răspicat de Învățătorul Isus Hristos ar fi suficiente motive să înțelegem (dar nu să și acceptăm) demersul abject al lui Iuda... care de altfel i-a și determinat sfârșitul, dar cine să se fi gândit la așa ceva?! Dante i-a plasat pe Iuda şi pe Brutus în partea cea mai de jos a Infernului, şi de atunci, nimeni nu a spus că n-ar avea dreptate. Aceşti oameni au făcut cel mai josnic şi mai infam lucru pe care îl poate face o ființă omenească: să îl trădezi pe cel faţă de care te-ai angajat, și ar fi trebuit, să fii loial!

„Din acel moment” – este expresia care pare că marchează intrarea într-o fază nouă... startul fusese dat, scena – aranjată... iar acum „Iuda căuta un prilej nimerit ca să dea pe Isus în mâinile lor.” Arestarea trebuia să aibă loc când Isus era singur – adică, fără mulțimile care-l înconjurau de obicei... Un asemenea moment aștepta Iuda.

Așa cum anunțul calm al Domnului contrastează cu uneltirile înfierbântate ale conducătorilor evrei, și devoțiunea femeii credincioase contrastează cu mârșăvia lui Iuda. Primele 16 verete din Matei 26 sunt introducerea potrivită pentru pătimirile Domnului!

Înziua dintâi a praznicului azimelor, ucenicii au venit la Isus şi I-au zis: „Unde vrei să-Ți pregătim să mănânci paştile?” El le-a răspuns: „Duceţi-vă în cetate la cutare om şi spuneţi-i: „Învăţătorul zice: „Vremea Mea este aproape; voi face Paştile cu ucenicii Mei în casa ta.” Ucenicii au făcut cum le poruncise Isus şi au pregătit paştile. (Mat. 26:17–19)

Acum Domnul Isus va merge cu ai Lui în camera de sus şi acolo va anunţa că unul dintre ei îl va trăda.

Seara, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi. Pe când mâncau, El a zis: „Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” Ei s-au întristat foarte mult şi au început să-I zică unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” (Mat. 26:20–22)

Fiecare dintre cei prezenţi ştia că inima lui este capabilă să îl trădeze pe Hristos. Ai descoperit şi tu lucrul acesta în viaţa şi în inima ta? Poate vei spune: „O, eu n-aş face asta!” Eşti sigur? Eu L-aş trăda în următoarele cinci minute, dacă El nu şi-ar ţine mâna Lui peste mine – şi tu ai face-o la rândul tău. Acest gând ar trebui să ne ţină aproape de El.

Drept răspuns, El le-a zis: „Celce a întins cu Mine mâna în blid acela Mă va vinde. Negreşit, Fiul omului Se duce după cumeste scris despre El. Dar vaide omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul şi I-a zis: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” „Da”, i-a răspuns Isus, „tu eşti! (Mat. 26:23–25)

Este interesant de observat că Iuda nu L-a numit Doamne, aşa cum au făcut-o ceilalţi ucenici (vezi versetul 22). În acest punct, Iuda a ieşit din încăpere, conform relatării lui Ioan: „Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte” (Ioan 13:30).

Pe cândmâncau ei, Isus aluat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţitoţi din el; căci acestaeste sângele Meu, sângele legământului celuinou, care se varsă pentrumulţi, spre iertarea păcatelor.” (Mat. 26:26–28)

Aici Domnul nostru instituie Cina Domnului în ultimele momente ale unei sărbători care se apropia de sfârşit, Paştele. Paharul era folosit ritualic de mai multe ori în timpul Paştelui. În mod evident, ultima dată Domnul Isus a instituit Cina Domnului. În timpul sărbătorii au cântat Psalmii Hallel – Psalmii 111-118. Când îi vei mai citi, adu-ți aminte că Domnul nostru i-a intonat în acea seară promiţătoare. La Cina cea de taină, El Și-a clădit un monument – nu din bronz sau marmură, ci din elementele trecătoare ale pâinii şi vinului. Dar amândouă vorbesc despre moartea Lui până când Isus va reveni!

Vă spuncă de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, pânăîn ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu. (Mat. 26:29)

Sărbătoarea Paştelui va fi reinstituită în timpul Mileniului. Domnul a spus că El va bea din nou rodul viţei în Împărăţie. Asta înseamnă că și în acea perioadă viitoare, sărbătoarea Paştelui va fi o amintire a morții lui Isus pe cruce.

După ceau cântat cântarea, au ieşit pe Muntele Măslinilor. Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: «Voi batepăstorul, şi oile turmei vor fi risipite.» Dar, după ce voi învia, voimerge înaintea voastră în Galileea.” (Mat. 26:30-31)

Mântuitorul a citat aici din profeţia lui Zaharia (vezi Zaharia 13:7).

Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire” (Mat. 26:33)

Răspunsul lui Petru sugera faptul că nici el nu se încredea în ceilalţi ucenici, dar că, în mod cert, Domnul putea să se încreadă în el! Problema lui Petru era că nu se cunoştea pe sine însuşi, şi aceasta este şi problema multora dintre noi în zilele noastre.

„Adevăratîţi spun”, i-a zis Isus, „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Petru I-a răspuns: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ucenicii au spus acelaşi lucru. (Mat. 26:34–35)

Petru afirmase că nu se va lepăda de Domnul nostru devreme în timpul serii. Da, era chiar gata să moară împreună cu Domnul. În aceeaşi noapte, înainte să cânte cocoşul, Petru s-a lepădat nu o dată, ci de trei ori de El! Luând seama la asta, să luăm seama și la noi!