Matei 27:33-66 | Itinerar Biblic | Episodul 101

Dragi ascultători, fie ca întâlnirile noastre, oricât de regulate, să nu se transforme în rutină, și să nu știrbească (ci să crească!) bucuria de a fi subiectul atenției lui Dumnezeu, inclusiv prin această călătorie prin Cuvântul Lui scris. Așa cum viitorul vine spre noi zi după zi, la fel istoria se scrie sub ochii noștri și ne include – fie că ne dăm, fie că nu ne dăm seama, fie ca eroi fie ca martori – atât prin ce se petrece curent, cât și prin cunoașterea celor petrecute până azi și înregistrate cumva, undeva... și care au determinat ce și unde suntem noi azi... Suntem către finalul Evangheliei după Matei, iar ceea ce relatează el în aceste ultime capitole fac parte dintre cele mai mari evenimente legate de istoria acestui univers. Această afirmaţie nu este nici pe departe o exagerare. Din orice punct de vedere este un act impresionant, unic în întreaga istorie, în întreaga existenţă a universului. De ce? În primul rând pentru că niciodată nu a mai fost făcut un asemenea act, şi apoi pentru că niciodată acest act nu va fi repetat. Vorbesc acum despre jertfa Domnului Isus. Nimeni nu a fost în stare să facă o asemenea jertfă. Desigur nu este vorba despre moartea substituționară a cuiva... Au mai fost cazuri în care anumite persoane şi-au dat viaţa pentru alte persoane. Dar niciunul din aceste cazuri nu a putut avea semnificaţia şi valoarea jertfei Domnului Isus. De ce? Pentru că niciun om, nicio altă fiinţă nu putea să facă în felul acesta perfect răscumpărarea întregii rase omenești, decât Fiul lui Dumnezeu. De ce spun asta? Pentru că era nevoie (pentru această răscumpărare) de o jertfă a neprihănirii, ori nimeni nu a fost fără păcat în afară de Domnul Isus. Acesta este motivul pentru care numai jertfa Lui putea realiza necesara ispăşire.

Întrucât numai Domnul Isus putea aduce jertfa desăvârșită, ea a fost făcută odată pentru totdeauna. El a fost unic, jertfa Lui a fost irepetabilă – pentru că a plătit dreptății și sfințeniei lui Dumnezeu ceea ce era necesar pentru ca omenirea să fie socotită curată, fără păcat. Pentru ca această jertfă să aibă efect în viaţa cuiva este suficient ca acea persoană să creadă în necesitatea ei, în valoarea ei şi în eficienţa ei. Acolo pe cruce, Domnul Isus a împlinit în sine tot ceea ce era necesar pentru mântuirea noastră. Tot ce trebuie să facem noi acum este să credem în acest lucru.

Jertfa lui a fost unică şi pentru că El era Dumnezeu întrupat, și în El se împăcau dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu cu dragostea lui Dumnezeu pentru cei pe care I-a creat.

Să ne întoarcem la relatarea acestor ultime clipe ale Domnului Isus, redate în a 2-a jumătate a cap. 27 din Evanghelia după Matei; versetele precedente ne pregătiseră pentru scena terifiantă la care vom asista. Răstignirea, deși nespecifică – și de fapt neaprobată de Legea – evreilor, devenise monedă curentă în Palestina sec. 1. Era folosită de administrația romană în special împotriva rebelilor politici și a criminalilor periculoși, și dusă la îndeplinire cu maximum de publicitate, ca factor de intimidare și descurajare. Chiar dacă până și în predicarea creștină se insistă asupra detaliilor și intensității suferințelor cauzate Domnului de această metodă barbară, autorii Evangheliilor nu procedează așa, ci parcă nu știu cum să expedieze mai repede acest tablou... accentuând mai degrabă disprețul și batjocurile executanților și asistenței. Citim și noi redarea seacă a răstignirii, începând cu vers. 33:

Cândau ajuns la un loc numit Golgota, care înseamnă: „Locul Căpăţânii”, I-audat să bea vin amestecat cu fiere; dar, când l-a gustat, n-a vrut să bea.

Cuvântul CALVAR derivă din latinescul calvaria (gr. kranion) traducerea termenului aramaic gulgolta, „Golgota", din Matei 27:33, care înseamnă „craniu". Locul se numea așa fie din cauza craniilor găsite acolo; fie pentru că era un loc de execuţie; fie pentru că dâmbul semăna cu un craniu. Ceea ce ştim din Scriptură este că se afla în afara Ierusalimului, că era cunoscut, că nu era departe de o poartă a cetăţii şi de un drum principal, şi că în apropiere se afla o grădină cu un mormânt. Deși nu se știe locația exactă, două sunt opțiunile cele mai viabile: locul unde acum se înalță Biserica Sfântului mormânt, sau – la vreo 250 m nord-est de Poarta Damascului – o stâncă în formă de craniu, numită chiar Calvarul lui Gordon (după numele generalului și eroului britanic Gordon, care l-a argumentat la sfârșitul sec. al 19-lea ca loc probabil al Golgotei). După atâta timp, și după toate vicisitudinile abătute peste Ierusalim, e greu de precizat care este varianta reală!

Amestecul oferit Domnului, la care se va face referire și în vers. 48, era un narcotic menit să reducă durerea. (Marcu ne spune că a fost smirnă) Refuzul Domnului poate fi înțeles ca o asumare de a-Și purta suferința pe deplin conștient. Este și împlinirea vers. 21 din Ps. 69 („Ei îmi pun fiere în mâncare, şi, când mi-e sete, îmi dau să beau oţet”), care alături de Ps. 22, profețesc despre „Robul neprihănit care suferă”. (Matei 27:35).

După ceL-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei, trăgând la sorţi, pentru ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice: „Şi-au împărţithainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi”.

Citatul este din (Psalmul 22:18 - „Îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea”) fiind o anticipare aproape fotografică a celor ce se vor petrece peste o mie de ani, la piciorul crucii pe care a fost răstignit Domnul Isus.

Apoiau şezut jos şi-L păzeau (Matei 27:36).

Avem aici umanitatea în starea sa cea mai decăzută. Nu-i nevoie să mergi în cartiere rău-famate sau în închisori ca să vezi omul în postura sa cea mai josnică; îl poţi vedea aici: „au şezut jos şi-L păzeau.” Tâlharii vegheau sfântul, lupii se-ngrijeau ca Mielul să nu facă vreun rău! Dac-ar fi fost posibil, cred că între aceștia s-ar fi oferit să fie şi Saul din Tars. Mai târziu, el îi scria lui Timotei denunțându-se ca cel dintâi dintre păcătoşi (vezi 1 Timotei 1:15), cred: pentru că chiar fusese capul păcătoşilor, prin persecutarea furibundă a creștinilor. Continuăm să citim din (Matei 27:37–40).

ŞiI-au scris deasupra capului vina: „Acesta este Isus, Împăratul iudeilor.” Împreunăcu El au fost răstigniţi doi tâlhari: unul la dreapta, şi celălalt la stânga Lui. Trecătoriiîşi băteau joc de El, dădeau din cap și ziceau: „Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacăeşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!”

Titlul scris pe crucea lui Isus – Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor – era desigur ironic, un avertisment pentru a sublinia soarta de care vor avea parte toți cei ce-ar fi îndrăznit să se ridice împotriva Imperiului roman; dar fără îndoială Matei se așteaptă ca noi să înțelegem adevărul regalității pretinse (și atinse) de Isus (prin moartea Sa).

Observaţi că asistența tocmai asta punea la îndoială și dorea ca Isus să dovedească – „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu...” Habar n-aveau că, tocmai fiindcă era Fiul lui Dumnezeu, nu Se va coborî de pe cruce! Isus Hristos a înțeles că în aceste momente nu trebuie și nu vrea să dovedească nimic; doar Își juca rolul până la capăt: murea pentru păcatele lumii!

Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, îşi băteau şi ei joc de El şi ziceau: Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El! (Matei 27:41-42).

Trecerea în revistă a demnitarilor evrei care asistau la supliciu subliniază asentimentul în respingerea totală a lui Isus de către iudaismul oficial. Te-ai fi așteptat poate ca, după ce această haită de copoi va fi reuşit să-L condamne la crucificare, să se ducă acasă şi să se liniștească – dar n-au făcut-o. Au rămas acolo, savurându-și triumful și contribuind sarcastic și nemilos la batjocurile și infamia de care a avut parte din belșug Mântuitorul și-n ultimele Sale momente de viață.

Fără să-Și dea seama, în ura lor irepresibilă și irațională spun și lucruri adevărate: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui.” Ca să te mântuiască pe tine şi pe mine, Isus Hristos trebuia să moară pe crucea aceea... deci să nu ocolească răstignirea! Dacă S-ar fi dat jos de pe cruce, noi am fi fost pierduți – tu şi cu mine ar fi trebuit să fim condamnați și executaţi pentru păcatele noastre. Noi o meritam; noi suntem păcătoşi, condamnaţi pentru iad. Hristos lua locul nostru pe cruce. La fel de sigur cum i-a luat locul lui Baraba, a luat şi locul nostru.

Și chiar credeți că dacă ar fi coborât de pe cruce, înfierbântații lui adversari s-ar fi potolit și L-ar fi urmat, sau măcar L-ar fi lăsat în pace?! Da de unde! Eu sunt convins că nu!

S-aîncrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27:43).

Cât se poate de evreiască tema aceasta a robului/fiului lui Dumnezeu care este persecutat și suferă – și a cărui identitate se va dovedi reală în măsura în care Dumnezeu Își va întinde mâna și-l va izbăvi! Da, mulţimea stârnită (care înţelesese măcar atât: că Isus pretindea că este Dumnezeu) avea grijă să asigure o atmosferă tensionată, ostilă, turbulentă... în care, da: puterea lui Dumnezeu era prezentă – dar nu va interveni cum s-ar fi așteptat evreii aceia scoși din minți; în mijlocul recitalului lor de ponegrire, huiduieli și dispreț primitiv, grosolan, acolo unde oamenii scoteau ce era mai rău din inimile lor, Fiul lui Dumnezeu, tocmai pentru că era fiul lui Dumnezeu, Își arăta dragostea Lui tăcând, îndurând, rugându-Se pentru ei, ducându-Și misiunea la bun sfârșit!

Tâlharii care erau răstigniţi împreună cu El, Îi aruncau aceleaşicuvinte de batjocură (Matei 27:44).

Matei spune câteva cuvinte și despre tâlharii care erau răstigniţi împreună cu El, și subliniază că ei s-au alăturat liderilor și mulțimii, în batjocurile adresate Domnului. Nu în această evanghelie (ci în Luca) găsim dialogul Domnului cu tâlharul care capătă nu doar promisiunea, ci și asigurarea că va fi în Rai în aceeași zi. Împărăţia prezentată în Matei are în vedere în special acest pământ, iar tâlharul care s-a pocăit s-a dus cu Hristos în paradis, chiar în ziua aceea.

Dragii mei, de fapt, pentru aceasta a fost jertfa Domnului Isus: nu ca să împărățim pământul, ci ca să fim în Cer cu Dumnezeu. Hristos a gustat moartea pentru ca noi să avem viaţa. Lui i-a fost oferit un mormânt pentru ca nouă să ne fie oferit cerul! Și să nu uităm că esențială rămâne decizia personală. Fie ca nimeni şi nimic să nu ne poată ţine departe de cel pe care nimeni și nimic altceva nu l-a ţinut pe cruce – decât dragostea pentru noi!

De laceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara (Matei 27:45).

Este prima mențiune specifică a timpului în această consemnare. Domnul nostru a fost pus pe cruce la ceasul al treilea, adică 9 dimineaţa. Până la amiază, umanitatea Îi făcuse Fiului lui Dumnezeu tot ce-i trecuse prin cap. Apoi, pe la ora 12 s-a făcut întuneric în Iudeea, ca semn al mâhnirii divine față de spectacolul cumplit, oribil, zguduitor de pe Calvar... iar crucea a devenit altarul pe care Mielul care ridica păcatul lumii a fost jertfit.

Şi pe la ceasul al nouălea, Isus astrigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani?”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46).

Găsim răspunsul la această întrebare în Psalmul 22. Acest psalm începe cu următoarele cuvinte: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără s-asculţi plângerile mele?” Apoi, în versetul 3 citim: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt...” (Ps 22:1,3). Odată păcatul meu pus asupra lui Isus, Dumnezeu trebuie să Se retragă. Mântuitorul nostru trebuia să fie răstignit ca să ridice păcatul meu şi al tău!

Unii din cei ce stăteau acolo, când au auzit aceste vorbe, au zis: „Strigă pe Ilie!” Şi îndată, unul din ei a alergat de a luat un burete, l-a umplutcu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea. Dar ceilalţi ziceau: „Lasă să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască.” Isusa strigat iarăşi cu glas tare şi Şi-a dat duhul (Matei 27:47–50).

Observaţi cum a murit Isus: El nu S-a stins treptat, ci „Şi-a dat duhul” – adică Şi-a trimis sufletul... nu cu răsuflarea tot mai grea, horcăită... ci cu luciditate, își adună ultimele puteri și strigă tare – încredințându-Și duhul în mâinile Tatălui! A fost sfârșitul celor vreo opt-nouă ore cumplite, ultimele dinaintea morții Sale petrecute în amiaza aceea de Nissan!

La moartea lui Hristos s-au întâmplat o serie de lucruri notabile: (Matei 27:51)

Şi îndată perdeaua dinăuntrulTemplului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat.

Observaţi că perdeaua interioară a Templului, care separa Sfânta Sfintelor de restul Templului, s-a rupt, nu de jos în sus, ci de sus în jos. A fost deci ruptă de Dumnezeu, nu de om. Și perdeaua aceasta simbolizează trupul lui Isus. Când a fost frânt pe cruce – când El a plătit pedeapsa pentru păcatul tău şi al meu, în trupul Său – atunci ni s-a deschis o cale către prezenţa lui Dumnezeu. Prin urmare, nu mai avem nevoie de nimeni care să meargă în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi; fiecare poate merge direct înaintea tronului lui Dumnezeu prin Hristos. Subliniez apăsat că singura cale către Tatăl este Fiul Său: „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul Isus Hristos” (1 Timotei 2:5). Dar n-a fost doar cutremurul și perdeaua sfâșiată;

Mormintele s-au deschis, şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora (Matei 27:52–53).

Acesta eveniment este menţionat doar de Matei. Mi-ar fi plăcut să ne fi spus mai multe detalii. Chiar și așa, eu cred că lucrurile s-au întâmplat întocmai aşa cum le descrie Matei şi că cei care au înviat au fost parte din grupul deosebit de oameni care au mers în cer atunci când Hristos a luat robia roabă, la înălţarea Sa (vezi Efeseni 4:8-10). Putem spune că acest cutremur menţionat în versetul 51 a fost unul inteligent, și nu un produs catastrofic al hazardului, pentru că prin el mormintele au fost deschise şi „multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat” (doar anumite trupuri!). „...și s-au arătat multora.” Au fost martori care i-au văzut pe oamenii aceştia, pt că ei „au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora.” Acest eveniment şi celelalte minuni care au avut loc în momentul acela sunt foarte bine analizate într-o carte intitulată Cele şase minuni de la Calvar, scrisă de Bishop Nicholson.

Sutaşulşi cei ce păzeau pe Isus împreună cu el, când au văzut cutremurul de pământ şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte tare şi au zis: „Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27:54).

În relatarea evanghelistului Marcu se spune: „Sutaşul care stătea în faţa lui Isus, când a văzut că Şi-a dat astfel duhul, a zis: „Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 15:39). Se pare că acel centurion roman care coordonase și supervizase răstignirea a stat la piciorul crucii lui Hristos. Evenimentele miraculoase întâmplate și modul exemplar în care Şi-a dat sufletul Domnul Isus l-au făcut să creadă și să proclame adevărul că răstignitul din mijloc chiar fusese Fiul lui Dumnezeu! Cred că acel centurion a fost mântuit. Poate că nu ştia prea multe; nu citise filozofie și istorie, nici compendii de teologie, dar ştia suficient pentru a-şi lua locul sub crucea lui Hristos – și-n poporul Lui. Pentru că asta este tot ce cere Dumnezeu de la un păcătos: să se-ncreadă în Fiul Său Isus Hristos!

Acolo erau şi multe femei care priveau de departe; eleurmaseră pe Isus din Galileea, ca să-I slujească. Întreele era Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iose, şi mama fiilor lui Zebedei (Matei 27:55–56).

Istorisirea morții Mântuitorului este completată cu menționarea câtorva dintre martorii oculari... pe care-i vom mai întâlni până la finalul apropiat al evangheliei lui Matei – pentru că vor fi martori și ai îngropării și învierii lui Isus – eliminând astfel orice posibilitate de a contesta realitatea morții și învierii Domnului.

Spreseară, a venit un om bogat din Arimateea, numit Iosif, care era şi el ucenic al lui Isus. El s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Isus. Pilat a poruncit să i-L dea. Iosif a luat trupul, L-a înfăşurat într-o pânză curată de in și L-apus într-un mormânt nou, al lui însuşi, pe care-l săpase în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului şi a plecat. Maria Magdalena şi cealaltă Marie erau acolo şi şedeau în faţa mormântului (Matei 27:57–61).

Până la acest eveniment nu se ştia că exista un ucenic numit Iosif din Arimateea. Este interesant să vedem că tocmai lucrul care a determinat împrăştierea apostolilor pare să îi fi scos la lumină pe alţii care, până în acest moment, ar fi fost numiţi ucenici pe ascuns. Iosif din cetatea Arimateea a făcut un pas înainte şi şi-a afirmat credinţa. El s-a dus la Pilat și pentru că era un om cu influență și prestigiu, și fără să-și mai ascundă identitatea de ucenic al lui Isus. Ioan ne spune că Nicodim a lucrat împreună cu Iosif la pregătirea trupului lui Isus pentru înmormântare – „Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit şi el şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe. Au luat deci trupul lui Isus şi L-au înfăşurat în fâşii de pânză de in, cu miresme, după cum au obicei iudeii să îngroape” (Ioan 19:39-40). Aceşti doi oameni, care aparent se aflau în fundal, au ieşit acum la lumină ca ucenici ai lui Isus. Este interesant să observăm că doar mâinile unor oameni plini de dragoste au atins trupul lui Isus, după moartea Sa.

În context este remarcabil că și alții și-au asumat ucenicia – apropo de moartea lui Isus: câteva femei curajoase au rămas la cruce. Ele au stat pe loc credincioase, atunci când apostolii au fugit. Și le vom reîntâlni la fel de prezente și preocupate și-n scena Învierii!

Aproape de ridicătura numită „Calvarul lui Gordon” există un mormânt considerat a fi cel în care a fost îngropat Isus. Se numeşte Grădina Mormântului. Nu avem cum să ştim dacă acesta a fost mormântul lui Isus, pentru că există foarte multe morminte în zona aceea şi ar fi putut să fie oricare altul. Dar probabil că mormântul Lui este în zona aceea, iar Grădina Mormântului este o alegere la fel de bună ca oricare alta. Dar să stabileşti locaţia exactă a Golgotei şi a mormântului, ca să le transformi în altare sfinte nu a fost intenţia lui Hristos. Am văzut nenumărate persoane intrând în genunchi în mormânt şi sărutând pământul unde ar fi fost puse trupurile! Eu cred că asta nu are nicio valoare. Ceea ce vrea Domnul nostru să facem este să credem Evanghelia – că El a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat şi a înviat, şi să ducem această veste bună întregii lumi.(Matei 27:62–66)

A doua zi, care vine după ziua pregătirii, preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: „Dupătrei zile voi învia.” Dă poruncă, dar, ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul şi să spună norodului: „A înviat din morţi!” Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.” Pilat le-a zis: „Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi.” Ei au plecat şi au întăritmormântul, pecetluind piatra şi punând strajă.

Acest zel al adversarilor confirmă de fapt învierea lui Isus! Dacă ar fi plecat şi ar fi lăsat mormântul aşa cum era, explicaţia lor ulterioară pentru mormântul gol ar fi putut să fie plauzibilă. Dar, prietene, când ai un mormânt sigilat şi o strajă romană în jurul lui păzindu-l, pretenţia lor că apostolii au furat trupul lui Isus sună destul de penibil. Inamicii lui Isus au depus eforturi considerabile pentru a asigura mormântul, şi acest fapt oferă o confirmare minunată a învierii Lui.

Un lucru este clar: moartea lui Isus este o realitate istorică incontestabilă, iar eforturile pentru a contesta, deturna și răstălmăci Învierea Mântuitorului atestă teama adversarilor de realitatea acestui fapt cu incredibile consecințe și incontestabile efecte! Înseși forța și amploarea creștinismului argumentează imparabil că Golgota și Învierea sunt nu doar borne istorice remarcabile, ci și pivoți existențiali definitorii pentru omenire!

Mă rog ca așa să fie și pentru fiecare dintre cei ce ne însoțesc în acest periplu biblic... care cu voia lui Dumnezeu continuă și data viitoare. Până atunci, rămâneți cu bine!