Exodul 5:1-23 | Itinerar Biblic | Episodul 107

Dragi ascultători, sper că sunteți de acord cu zicala românească: „omul cât trăiește învață”! Și asta nu se referă la relația cu școala, ci la disponibilitatea de a te cizela permanent, de a afla lucruri sau a testa relații sau domenii noi, nu doar de dragul de a cunoaște, ci pentru viața să-ți fie mai bună, iar trăirea mai rodnică. Dar ca viața să-ți fie perfectă și veșnică ai nevoie de un singur lucru: împăcarea cu Dumnezeu. Ce-nseamnă și cum se realizează de fapt asta aflăm din Cuvântul lui Dumnezeu, în forma sa scrisă: Biblia, pe care ne-o facilitează Duhul Sfânt.

Deci suntem din nou împreună în prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu, din/prin care primim cele mai importante învăţături. Personajul uman principal al cărții Exodul – în care ne aflăm – și autorul de altfel al primelor cinci cărți ale Sfintei Scripturi este Moise. Nu știu dacă vreunul dintre onorabilii noștri ascultători cu mai mulți ani în urma dânșilor s-ar mai socoti gata să învețe la 80 de ani, sau să se lanseze într-un proiect nou și dificil. Ei bine, din acest punct de vedere Moise este un personaj exemplar: deși fusese pregătit îndelung în cele mai înalte şcoli ale vremii, pentru a deveni poate parte din clasa conducătoare – sau poate chiar liderul – unui regat grandios al vremii (Egiptul), acest lucru nu s-a întâmplat. Ba mai mult, a fost necesar să treacă și prin şcoala deşertului (una mai grea și la fel de lungă!) pentru a deprinde ceea ce reușise să învețe în calitatea lui de prinţ: întâlnirea și experienţele cu Dumnezeu constituie adevărata şcoală!

Putem extrage o învățătură de folos pentru orice om din orice vreme: e important să învăţăm ceea ce ne oferă în sistemul educaţional, dar adevăratele acumulări, cele care aduc succes și viaţă, sunt acelea care provin de la Dumnezeu. De aceea ne apropiem cu reverenţă şi deosebită atenţie faţă de Cuvântul Lui, de unde sigur vom mai învăța lecții valoroase.

Suntem acum la capitolul 5 al cărţii Exodul, unde Moise ajunge pentru prima dată înaintea Faraonului în exercițiu. Până în acest moment (avea 80 de ani), putem spune că Moise fusese intens instruit, și formal și inofrmal, și de oameni dar permanent sub ochiul suveran al lui Dumnezeu. Pentru el, viața de până acum însemnase pregătire – urma testul, misiunea, bătălia, graduarea. Împreună cu fratele său Aaron (care avea 83 de ani!), se prezintă în faţa lui Faraon. Momentul va coincide cu deschiderea seriei de dezastre care va afecta grav Egiptul.

Cu privire la aceste urgii (plăgi), trebuie să spunem că ele au venit ca reacție divină împotriva idolatriei. Este în fapt războiul pe care Dumnezeu îl va purta cu zeii Egiptului. Rețineți deci: plăgile nu au fost rodul hazardului, ci intervenţii orchestrate de Dumnezeu. Ele au avut de fiecare dată în vedere câte o zeitate a Egiptului. Faraon întreabă la un moment dat: „Cine este Dumnezeu?! Eu nu-L cunosc şi nu voi îngădui poporului să plece!” Aşa că Dumnezeu Se prezintă, dar modul în care va face Faraon cunoştinţă cu Domnul nu îi va conveni deloc! În Exodul 7:5, Yahweh Își prezintă foarte clar intențiile: „Egiptenii vor cunoaşte că Eu sunt Domnul, când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului, şi când voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel.”

Deci plăgile pe care le foloseşte Dumnezeu au un dublu scop: scoaterea poporului evreu din Egipt şi etalarea puterii glorioase a Domnului în faţa Egiptenilor. Se spune că erau peste 3000 de zei în Egipt, iar Domnul şi-a arătat atotputernicia şi unicitatea prin acele plăgi. Deci să fie clar: Dumnezeu a folosit urgiile pentru a-și elibera poporul şi pentru ca egiptenii să ştie cine era El.

Pentru că am spus că fiecare din cele 10 urgii administrate de Dumnezeul dumnezeilor a atras atenția asupra câte unui  zeu diferit din Egipt, trebuie să ținem cont că existau mii de temple, milioane de idoli şi vreo 3.000 de zei în Egipt! Puține țări din lumea de azi ar putea concura cu panteonul egiptean antic! Religia Egiptului era puternică. Noi avem tehnologie ultimul răcnet și trimitem misiuni spațiale către marginile Universului - dar aceasta nu înseamnă că suntem superiori. Toate cunoştinţele noastre de azi sunt bazate pe ce ne-a fost lăsat ca moştenire de către cei din trecut, clădim pe cunoştinţele transmise mai departe timp de secole. Pavel exprimă foarte clar că exista putere în religia Egiptului în 2 Timotei 3:8: „După cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa”. Puterea religiei Egiptului era însă de sorginte satanică, or Satan făgăduieşte putere celor ce i se închină. Oracolul grecesc din Delphi era un alt exemplu concret.

Dumnezeu nu putea rămâne impasibil când aleșii Lui sunt prinși la mijloc, opresați direct și indirect! Deși știa ce repede își vor schimba evreii atitudinea, Își direcţionează urgiile spre izbăvirea lor și împotriva idolatriei din Egipt, împotriva lui Faraon şi împotriva lui Satan. Era o bătălie a zeilor. Exod 12:12 confirmă: „În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul.” Dumnezeu a demascat că acei zei sunt falşi şi a descoperit poporului puterea Sa de a-i elibera. Acelor israeliţi născuţi printre cărămizi, în mijlocul idolatriei, Dumnezeu trebuia să le dovedească că El era superior celorlalţi zei.

O scurtă trecere în revistă ne-ar putea ajuta în acest punct, pentru a înțelege mai bine semnificaţia acestor urgii. Când Moise a stat pentru prima oară înaintea lui Faraon și și-a preschimbat toiagul într-un şarpe, înţelepţii lui Faraon au făcut și ei aceeaşi minune. De aici înțelegem că Satan are și el putere. După această demonstraţie au urmat cele 10 urgii, în ordine:

1.Apa transformată în sânge (Exod 7:19-25). Egiptul depindea de revărsarea Nilului, atât pentru asigurarea necesarului de apă, cât şi pentru fertilizare. De aceea, acest râu era sacru pentru zeul Osiris, ai cărui ochi atoatevăzători se găseau în picturile din Egipt. Ritualuri păgâne erau ţinute în fiecare primăvară când râul aducea viaţă din moarte. Când apa Nilului a fost transformată în sânge, aceasta a adus moarte în loc de viaţă! Magicienii egipteni au reuşit să imite şi ei acest semn cu vrăjitoriile lor.

2.Broaştele (Exod 8:1-15). Unul din cele mai frumoase temple din Memfis era templul lui Heka, zeiţa cu cap de broască. Era o ofensă la adresa ei să ucizi broasca sacră, ori – când le găseşti în casă, în pat sau în oalele cu mâncare, aşa cum li s-a-ntâmplat egiptenilor, simţeai nevoia să le omori. Dar ele erau sacre. Vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei acelaşi lucru, dublând practic broaştele! În loc să scape țara de ele, le-au înmulțit!

3.Păduchii (Exod 8:16-20). Egiptenii adorau pe zeul pământului, Geb. Dar pentru că „ţărâna pământului s-a transformat în păduchi pe toată suprafaţa pământului”, egiptenii au ajuns să urască ce era sacru pentru Geb. Faraon nu a cerut ca urgia să înceteze, şi nici vrăjitorii egipteni nu au putut reproduce această molimă. Se pare că ajunseseră să recunoască supremaţia Aceluia care adusese această urgie peste zeii Egiptului.

4.Muştele (Exod 8:20-32). Unele persoane consideră că roiul de muşte era de fapt o grămadă de cărăbuşi sacri. Khepara era zeul-cărăbuş. Cărăbuşul sau scarabeul se află în mormintele egiptene şi semnifica (pentru cei ce credeau asta) viaţa veşnică. Aceşti cărăbuşi erau sacri pentru zeul-soare, Ra. (Dar mai este cunoscut și ca gândacul de bălegar, stranie opțiune pentru un simbol așa de venerat!)

5.Ciuma (Exod 9:1-7). Ciuma (sau pesta, sau moartea neagră) era și este o boală infecțioasă cu rată mare de mortalitate; urgia prin această molimă a afectat predilect vitele. Cel de-al doilea templu mare din Egipt se afla la Memfis şi era folosit pentru închinarea la boul negru Apis. Aţi putea crede că această urgie i-a determinat pe egipteni să adore o vacă bolnavă!

6.Vărsatul negru (Exod 9:8-17). Preoţii tuturor religiilor Egiptului trebuiau să fie fără pete – fără zbârcituri pe trupurile lor – pentru a sluji la temple. Ei bine, se pare că a fost o perioadă în care slujbele religioase au fost sistate în Egipt, din cauza bubelor care erau pe toţi preoţii; niciunul nu putea sluji nicăieri. Era, de fapt, o judecată asupra întregii religii a Egiptului.

7.Grindina (Exod 9:18-35). Dumnezeu îşi demonstrează puterea prin grindină faţă de zeiţa cerului, deposedată de putere în chiar propriul ei domeniu.

8.Lăcustele (Exod 10:1-20). Judecata prin lăcuste era împotriva zeilor-insecte. Urgia aceasta însemna că recoltele erau blestemate și este o dovadă a judecăţii lui Dumnezeu, așa cum se mai întâlnește în cărțile biblice Ioel şi Apocalipsa.

9.Întunericul (Exod 10:21-29). Dumnezeu a adus întunericul împotriva principalului zeu egiptean, ținta predilectă a adorației: zeul-soare, Ra. Discul soarelui este cel mai familiar simbol care se găseşte în ruinele egiptene. Întunericul arată starea completă de neputință și neajutorare în care este pus Ra de către Dumnezeu.

10.Moartea întâilor-născuți (Exod 11-12:36). Conform religiei Egiptului, întâiul-născut aparţinea zeilor Egiptului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a luat ce era pus deoparte pentru ceilalţi zei. Dumnezeu a vrut deci să le arate egiptenilor cine era El. De asemenea, El îşi aducea poporul în punctul în care ei, de bunăvoie, să-L recunoască pe Dumnezeu ca singura lor șansă. Era actul final de judecată prin care elibera poporul Israel din robia egipteană.

Este important ca să înţelegem scopul urgiilor trimise peste Egipt. Dumnezeu i-a provocat pe zei la o bătălie şi i-a învins, eliberându-Și totodată poporul.

Greu ne putem imagina idolatria care exista în Egipt, și căreia Dumnezeu i-a declarat război, anunțând prin Isaia ziua când orice idol va dispărea din Egipt. Astăzi, Egiptul este o ţară musulmană, care nu permite idoli. Orice idol a dispărut aşa cum a zis Dumnezeu.

Dar să lăsăm capitolul 5 din Exodul să ne arate cum se declanșează lupta cu zeii egipteni.

Moise şi Aaron s-au dus apoi la faraon şi i-au zis: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: «Lasă pe poporul Meu să plece ca să prăznuiască în pustiu un praznic în cinstea Mea.»“ (Exodul 5:1)

Aducerea de jertfe lui Dumnezeu în pustie era primul pas a lui Israel spre libertate. Moise şi Aaron nu au dat buzna în prezenţa lui Faraon zicând: „Lasă pe poporul meu să plece. Noi părăsim Egiptul şi ne îndreptăm către Ţara Promisă”. Ei au cerut doar ca să fie lăsaţi să meargă în pustie şi să se închine – ceea ce era un pretext onorabil, care ar fi trebuit să fie agreat de Faraon, el însuși considerat reprezentant al zeilor supremi pe pământ. Acesta însă nu pare deloc impresionat nici de invocarea lui Dumnezeu, nici de solicitarea reprezentanților poporului Israel. Reacția e trufașă, seacă și nefavorabilă: (Exodul 5:2)

Faraon a răspuns: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece.”

Dacă expresia mozaică „Lasă pe poporul meu să plece” a devenit faimoasă și motiv/temă pentru multe creații literare și artistice, cred că ar fi de dorit ca și expresia „Cine este Domnul?” să devină faimoasă... Pusă pozitiv și sincer (nu cum a pus-o faraon!), este cea mai bună întrebare, pentru că ne convinge să-L cunoaştem pe Dumnezeu, dacă vrem să existe vreo eliberare. Faraon face în răspunsul său două afirmaţii categorice: (1) Nu-L cunosc pe Domnul şi (2) N-am de gând să las poporul să plece. De unde să știe el la acel moment ce va atrage asupra Egiptului împotrivirea sa arogantă?!... Pentru că Dumnezeu urma să i Se arate într-un mod teribil, şi nu va avea scăpare!

Ei au zis: „Ni S-a arătat Dumnezeul evreilor. Dă-ne voie să facem un drum de trei zile în pustiu ca să aducem jertfe Domnului, pentru ca să nu ne bată cu ciumă sau cu sabie.” (Exod 5:3)

Moise și Aaron se simt datori să se explice cumva, dar îl și avertizează indirect pe Faraon ce se întâmplă cu cei ce nu se-nchină lui Dumnezeu. Și azi (ca totdeauna) Dumnezeu doreşte ca noi să ne închinăm Lui, și răspunderea e a noastră pentru ce vom avea de suferit dacă nu facem de bunăvoie acest pas.

Şi împăratul Egiptului le-a zis: „Moise şi Aaron, pentru ce abateţi poporul de la lucrul lui? Plecaţi la lucrărilevoastre.” Faraon a zis: „Iată că poporul acesta s-a înmulţit acum în ţară, şi voi mai voiţi să-l faceţi să-şi înceteze lucrările?” (Exod 5:4-5)

Moise avusese desigur destule prilejuri să ia notă de starea și nevoile și dorința neamului său, ce gemea sub apăsare – erau neliniştiţi şi vroiau să părăsească Egiptul. Faraon a luat notă de această problemă, dar nu s-a sinchisit să-i înțeleagă sau să le ofere permisiunea solicitată – i-a trimis înapoi la munca lor grea, pe care a avut grijă să le-o suplimenteze și îngreuneze: (Exod 5:6-9)

Şi chiar în ziua aceea, faraon a dat următoarea poruncă isprăvniceilor norodului şi logofeţilor: „Să nu mai daţi poporului paie, ca mai înainte, pentru facerea cărămizilor; ci să se ducă singuri să strângă paie. Totuşi să le cereţi acelaşi număr de cărămizi, pe care le făceau mai înainte; să nu le scădeţi nimic din ele, căci sunt nişte leneşi; de aceea strigă mereu: «Haidem să aducem jertfe Dumnezeului nostru.» Să se dea mult de lucru oamenilor acestora, ca să aibă de lucru şi să nu mai umble după năluci.”

Ca să dovedească cine era de fapt dumnezeu în Egipt, Faraon înăsprește condițiile de lucru, cu speranța că va curma astfel pofta și cererile robilor evrei. Faraon a crezut că Israel era cu gândul la o vacanţă; s-a gândit că dacă ei cer acceptul să se închine in corpore, atunci nu le arde de treabă și caută pretexte să nu muncească. Deci, pentru început nu li s-au mai dat paie! Li se cerea acelaşi număr de cărămizi şi, în plus, trebuiau să caute şi paiele. Sarcinile zilnice au devenit deci tot mai grele, pe măsură ce deciziile Faraonului erau duse la îndeplinire... (Exodul 5:10-12)

Isprăvniceii poporului şi logofeţii au venit şi au spus poporului: „Aşa vorbeşte Faraon: ‘Nu vă mai dau paie; duceţi-vă singuri de vă luaţi paie de unde veţi găsi, dar nu vi se scade nimic din lucrul vostru.’” Poporul s-a răspândit în toată ţara Egiptului, ca să strângă mirişte în loc de paie.

Pentru cei nefamiliarizați cu terminologia, miriștea se referă la părțile inferioare ale tulpinilor de cereale sau alte plante cultivate, rămase în pământ după recoltare. Deci evreii trebuiau să se escurce cum puteau – dacă nu găseau paie, să smulgă din pământ resturile de tulpini ca să aibă cu ce-și produce numărul de cărămizi (paiele având atât rolul de a face lutul să se lege/adune mai bine și să asigure o coeziune deci duritate superioară cărămizilor după uscare (eventual și ardere) dar și de a contribui la o calitate mai bună a materialului prin acizii pe care-i conțineu și care se omogenizau în materia primă a cărămizilor).

Cred că faraon era (sau credea că este) pe punctul să-și vadă scopurile și agenda împlinite: păstrând activă și ocupată considerabila forță de muncă pe care o reprezentau evreii, reducându-le la tăcere (credea el) pretențiile și conducătorii, și împrăștiindu-i pe arii cât mai largi – în căutare de paie, ca să nu mai reprezinte un pericol ca mase compacte (de care se tem așa de mult tiranii!) Putea fi mulțumit de măsura luată... pe care vajnicii supraveghetori egipteni au aplicat-o neîntârziat și drastic: (Exodul 5:13-14)

Isprăvniceii îi sileau zicând: „Isprăviţi-vă lucrul zi de zi, ca atunci când erau paie!” Au bătut chiar pe logofeţii copiilor lui Israel, puşi peste ei de isprăvniceii lui Faraon. „Pentru ce”, li se zicea, „n-aţi isprăvit ieri şi azi, ca mai înainte, numărul de cărămizi care vă fusese hotărât?”

În acele momente în Egipt Faraon și acoliții lui erau agenții umani prin care lucra Satan. Și efectele opresiunii amplificate nu întârzie: nu doar că munca era mai solicitantă, dar intervenea probabil concurența și se iviseră conflicte între evrei, care-și smulgeau paiele sau ăși furau cărămizile unii altora ca să-și împlinească norma cumva, așa că starea de spirit devenise extrem de tensionată. Dându-și seama că situația prezentă nu putea dura fără să se producă tulburări,   

Logofeţii copiilor lui Israel s-au dus să se plângă la faraon şi i-au zis: „Pentru ce te porţi aşa cu robii tăi? Robilor tăi nu li se mai dau paie ca mai înainte, şi totuşi ni se spune: «Faceţi cărămizi!» Ba încă, robii tăi sunt şi bătuţi, ca şi când poporul tău ar fi vinovat.” Faraon a răspuns: „Sunteţi nişte leneşi şi nişte trântori! De aceea ziceţi: «Haidem să aducem jertfe Domnului!» Acum, duceţi-vă îndată de lucraţi; nu vi se vor da paie, şi veţi face acelaşi număr de cărămizi.” (Exodul 5:15-18)

E clar că Faraon se întărea în convingerea că poporul era o adunătură de leneși... sau uza de această terminologie aspră și depreciativă doar ca să aibă de ce să le pretindă mai mult. E clar însă că nu-i picase deloc bine solicitarea evreilor de a se duce să se închine – pentru că nu doar că le-o reproșează repetat, ci o și folosește ca argument pentru contramăsurile luate: „Vreți închinare? Aveți chef de pauză ori de libertate? Poftiți mai mult de muncă – să vă piară cheful!” Este reacția tipic dictatorială a exploatatorului venal. Dar un suveran măreț ca faraon nu avea timp de scrupule – ele ar fi fost dovadă de slăbiciune, mai cu seamă în relația cu niște robi!

Logofeţii copiilor lui Israel au văzut în ce stare nenorocită erau, când li se zicea: „Nu vi se scade nimic din numărul de cărămizi; ci în fiecare zi să faceţi lucrul cuvenit unei zile.” Când au ieşit de la faraon, au întâlnit pe Moise şi pe Aaron, care îi aşteptau. Şi le-au zis: „Să vă vadă Domnul şi să judece! Voi ne-aţi făcut urâţi lui faraon şi slujitorilor lui; ba încă le-aţi dat sabia în mână ca să ne omoare.” (Exod 5:19-21)

Cum am spus: Faraon lucra satanic, și machiavelic – după principiul „Dezbină și stăpânește!” Iată cum reprezentanții și mai-marii evreilor sunt asmuțiți unii asupra altora! În loc de apreciere și respect pentru eforturile celor doi frați de a le îmbunătăți condițiile și de a obține o învoire sau poate chiar libertatea, văzând că nu găsesc înțelegere și îndurare la faraon, copiii lui Israel ridică pâră împotriva lui Moise şi pe Aaron, pe care-i găsesc vinovați pentru înmulţirea poverilor lor. Prin gura supraveghetorilor lor, i-au acuzat pe aceşti oameni că mai mult împiedicau decât să-i ajute, şi că îi ofereau lui Faraon motive să le facă viaţa şi mai grea... Și aproape că-i blestemă, cerând intervenția punitivă a lui Dumnezeu peste Moise și Aaron – de parcă nu Domnul fusese Cel ce inițiase toată această agitație, care va duce la conflictul ce se va solda cu izbăvirea poporului.

Moise s-a întors la Domnul şi a zis: „Doamne, pentru ce ai făcut un astfel de rău poporului acestuia? Pentru ce m-ai trimis? De când m-am dus la faraon ca să-i vorbesc în Numele Tău, el face şi mai rău poporului acestuia; şi n-ai izbăvit pe poporul Tău.” (Exod 5:22-23)

Deși fusese avertizat dinainte de Dumnezeu că faraon nu va da curs solicitării lor, Moise pare că nu este pregătit să digere efectele refuzului între frații lui... Devine nu doar nerăbdător, ci revendicativ și aproape mustrător la adresa lui Dumnezeu, cu o atitudine de „Ți-am spus eu!”, și se plânge lui Dumnezeu. „Am venit aici să fac un bine, după porunca Ta. Dar în loc de asta, uite că ne merge mai rău, și Faraon a făcut viaţa şi mai grea poporului Tău!” Bietul Moise, nici el nu putea vedea încă imaginea de ansamblu! Dar Dumnezeu înainta încet şi cu răbdare pentru a-și duce la îndeplinire planul Său perfect!

Dar nu suntem la fel și noi, când credem că facem bine și obținem rău – nu ne repzim să-L tragem la răspundere pe Dumnezeu? Ba, mulți îi întorc pe acest motiv spatele pentru totdeauna, uitând că El nu poate fi autorul răului, și că El întoarce spre binele copiilor Săi orice împrejurare aparent defavorabilă – la timpul Său, însă... pe care noi n-avem răbdare să-l așteptăm! Sper că veți avea răbdare până data viitoare când, reîntâlnindu-ne în... capitolul 6, vom vedea cu bucurie încurajările și înnoirea promisiunilor Domnului. Mai erau atâtea lucruri pe care Moise, israeliţii, egiptenii şi Faraon trebuiau să le înveţe... și are multe lecții și pentru noi! Inclusiv răbdare cu noi! Doamne, mărește și răbdarea/credința noastră!