Exodul 7:1-25 | Itinerar Biblic | Episodul 109

Dragi prieteni, sunt încredințat că Dumnezeu răsplătește bunăvoința, atenția și răbdarea – și cred că fiecare sunteți de acord cu asta. Apreciez deci bunăvoința și atenția pe care le acordați acestui program, ca parte a mesajelor repetate prin care vi Se descoperă și vi Se adresează Dumnezeu. Cât privește răbdarea, de ea toți avem nevoie, în cele mai multe momente și-n toate sferele. Avem nevoie de răbdare în momentele grele sau delicate ale vieţii; avem nevoie de răbdare în relaţiile dintre noi; avem nevoie de răbdare și-n ce priveşte promisiunile lui Dumnezeu, sau răspunsurile Lui la rugăciunile noastre. Nu, Dumnezeu nu este grabnic la promisiuni şi zăbavnic la împlinire. Nicidecum, Domnul nu întârzie în împlinirea promisiunilor Sale! Doar că aceste binecuvântări sunt de cele mai multe ori complexe, încadrate în contexte ale căror amploare și importanță ne scapă, şi fie noi înşine, fie cei din jurul nostru, nu avem starea necesară primirii unor astfel de binecuvântări.

Asta se aplică și la momentul din istoria poporului Israel în care am ajuns, în parcursul nostru prin a doua carte a Biblie, Exodul: Dumnezeu promisese lui Moise şi poporului că îi va scoate din Egipt. Însă după prima solicitare adusă înaintea lui Faraon, privind plecarea lor, drept răspuns condiţiile lor se înrăutăţesc dramatic. Bineînțeles, evreii sunt demoralizați. E nevoie ca Dumnezeu să le dea din nou asigurări că totul va fi bine şi cuvintele Sale se vor împlini. Moise însuşi are nevoie de întărire și încurajare din partea lui Dumnezeu.

Astăzi, privind la istoria lui și-a altor personaje biblice prin care Dumnezeu a lucrat asemănător, putem să beneficiem de o concluzie folositoare: cu cât mai mare este lucrarea la care Dumnezeu cheamă/trimite pe cineva, cu atât mai aspră e școala prin care El trece persoana respectivă! Pregătirea, instruirea aceasta cere nu doar forță și resurse în toate planurile, ci și răbdare și încredere – în care Moise mai avea mult de crescut... (Nu mai vorbim de popor!) Frumos este însă că Dumnezeu nu-i respinge, ci înnoiește asigurările că va împlini ce a promis!

Moise este și el, cum am spus, mângâiat şi întărit. Cum poporul tindea să-l respingă, Dumnezeu le aduce aminte că el este unul dintre ei, un evreu din seminţia lui Levi, pe care El l-a ales pentru această importantă slujbă – scoaterea lui Israel din Egipt.

Același Dumnezeu care a lucrat în și pentru evreii de acum trei milenii și jumătate, este Cel care ne are și pe noi în vederile, în planul și-n... brațele Sale. Dumnezeu a avut multă răbdare cu poporul Israel (și mai are încă, și-i așteaptă încă!), și are răbdare și cu noi, către care S-a întors cu bunăvoință – ca să universalizeze și să îndeplinească planul Său de mântuire. Să ne testăm deci, și să ne cultivăm și noi – răbdarea. Ea este direct legată de credinţă. Trebuie să credem că ceea ce promite Dumnezeu El şi face. Domnul Isus ne asigură la un moment dat că „prin răbdare vă veți câștiga (sau: mântui) sufletele”.

Suntem la capitolul 7 al cărţii Exodul, în preajma momentului declanșator al luptei lui Dumnezeu cu zeii Egiptului (pentru că aceasta este tema primei părți a cărții Exodul: judecarea zeilor Egiptului). Moise are parte de primele experienţe cu puterea lui Dumnezeu. Să nu uităm însă că sistematic Dumnezeu afirmă (pentru că vrea să facă clar pentru Israel) că El şi nu Moise este cel care va elibera poporul din robie. Asta, ca să nu-l venereze, dar să nici nu-l rejecteze pe cel pus de Iahweh să-i conducă și să le vorbească din partea Lui!

Apropo, poate că acesta este unul din motivele pentru care este dificil pentru Dumnezeu să-Și manifeste puterea în Biserică. Mereu se găsesc persoane care îşi arogă meritele pentru ceea ce face Dumnezeu, iar El este dat la o parte. Și la fel sunt oameni care invariabil cârtesc, bârfesc și critică pe cei puși supraveghetori, învățători sau păstori peste ei. Când oamenii își asumă ceea ce lucrează Dumnezeu, sau când denigrează pe cei de care Se folosește Dumnezeu, braţul Său puternic nu se mai vede. Este nevoie ca elementul uman să stea la dispoziţia Lui și să-și recunoască limitele și nevoia de Cel Atotputernic, inclusiv dreptul Acestuia de a delega autoritate pentru rânduială și bunul mers al lucrurilor în poporul Său! Peste veacuri, prin Duhul lui Dumnezeu, apostolul Pavel, omul de care Dumnezeu S-a folosit cu atâta rodnicie, va scrie (în Romani 7, v.18-19) următoarele: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” Deci, acest om folosit de Dumnezeu într-un mod extraordinar, ne dă rețeta succesului misiunii sale: propriul faliment și recunoaşterea dependenței de Dumnezeu și de intervenţiile Lui. Pavel recunoaşte că nu talentele lui au adus binecuvântări și rezultate în misiunea lui. Dacă ar fi fost după abilităţile personale, nimic nu s-ar fi întâmplat – pentru că nimic bun nu locuieşte în om!

Ei bine, aceeași convingere trebuia să inducă Dumnezeu și în Moise. Nu abilităţile (sau lipsa calităților) de lider ale lui Moise vor fi acelea care vor lucra (sau împiedica) eliberarea poporului evreu din apăsarea faraonică. De fapt, el nici nu se mai putea descurca deja fără Aaron. Deci Dumnezeu îl aduce şi pe Aaron în această echipă, pentru ca meritul să nu fie atribuit unei singure persoane umane, ci mai mulți să fie implicați – oricum, finalmente meritul în această operațiune salvifică fiind al Unuia singur: Dumnezeu!

Moise urma deci să stea înaintea lui Faraon, iar Aaron va vorbi. Să fi fost limba lui Moise într-atât de legată, chiar să fi avut el reale probleme de vorbire? Părerea mea este că mai degrabă, după 40 de ani în pustie, omul acesta se simţea nepotrivit şi era temător. Dar Dumnezeu nu ține cont de părerea de sine a lui Moise, și vrea nu atât să i-o schimbe, cât să accepte să conlucreze cu Cel Atotputernic – pentru că El este Eliberatorul! Dumnezeu nu are nevoie de firea noastră, El n-o doreşte și nu vrea s-o folosească. Dumnezeu înlătură firea... şi așa vrea să poată lucra cu fiecare din noi! Astfel, Aaron ajunge să fie purtătorul de cuvânt al lui Moise, care era purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu! Așa da echipă, când la bază e Dumnezeu!

Bătălia dintre Yahweh (Domnul, Dumnezeul lui Israel) şi zeii egipteni, care nu se declanșase încă, ne stă în atenție în continuare. Oricum, Dumnezeu îi pregătea pe copiii lui Israel, pe Moise şi pe Aaron (şi chiar pe Faraon, Ramses II?) pentru teribila confruntare

Domnul a zis lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru faraon; şi fratele tău, Aaron, va fi prorocul tău.” (Exodul 7:1)

Aceasta este cea mai bună definiţie a profetului. Moise va deveni un zeu pentru Faraon – literalmente: mai târziu, Moise avea să-l vadă pe suveranul egiptean plecându-se înaintea lui datorită mâniei divine, și același faraon avea să-i ceară iertare și binecuvântare – deci reverență, pocăință, cerere... lucruri care doar înaintea lui Dumnezeu pot fi aduse! Iar Aaron va fi purtătorul de cuvânt al lui Moise. Aaron era profetul: cel care vorbeşte în Numele lui Dumnezeu, care are un mesaj de la Dumnezeu către oameni. Un profet este opusul unui preot. Profetul vine din partea lui Dumnezeu la oameni, pe când un preot îi reprezintă pe oameni înaintea lui Dumnezeu. Aaron îl reprezintă pe Moise înaintea poporului, iar Moise îl va reprezenta pe Dumnezeu înaintea lui Faraon şi a poporului.

„Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău, Aaron, va vorbi lui faraon, ca să lase pe copiii lui Israel să plece din ţara lui. Eu voi împietri inima lui faraon, şi Îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului.” (Exodul 7:2-3)

Ce înseamnă că inima lui Faraon a fost împietrită? De către Dumnezeu? Da, dar astfel: dacă Faraon ar fi fost o persoană sensibilă şi dornică să se întoarcă la Dumnezeu, dacă ar fi consimțit bucuros la eliberarea poporului Israel, atunci ar fi fost teribil de nedrept din partea lui Dumnezeu să-i împietrească inima acestui Faraon minunat. Însă nu așa au stat lucrurile! Cuvântul „împietrire” este folosit la figurat și se poate referi la o răsucire, ca în cazul unei frânghii. Astfel, termenul se referă la faptul că Dumnezeu i-a răsucit inima, determinându-l pe faraon să facă exact ce dorea cu adevărat. (Pentru că Faraon era ca politicienii de astăzi, care nu spun ce au de gând de fapt. Ei gândesc sau simt una, spun alta și fac cu totul altceva. Faraon nu dorea să lase pe Israel să plece, şi totuşi voia să fie perceput ca un conducător binevoitor; voia ca toată lumea să creadă despre el că este un om generos, dar în ce-i priveşte pe evrei, era inflexibil și nemilos.) Dumnezeu însă avea de gând să-l aducă în boxa acuzaților, pentru a-l face să-și recunoască intențiile reale.

Unii oameni trebuie aduşi la tribunal ca să consimtă să facă ceea ce oricum trebuiau să facă. Sunt pe rol azi în lume nenumărate procese intentate celor ce nu-și onorează obligațiile contractuale. Și-n cele mai multe asemenea cazuri, doar prin constrângerea justiției se supun! Asta face și Dumnezeu cu Faraon: îl aduce la judecată şi-i spune: „Singur vei arăta ce este de fapt în inima ta, pentru că nu poţi spune un lucru şi să faci, de fapt, altceva.” (Sau, dacă asta se întâmplă, nu este nici normal, nici corect, nici recomandabil – pentru că întotdeauna adevărul iese la iveală! Atenție, asta ne privește pe toți!)

Dumnezeu urma deci să-l lase pe Faraon să piardă pe mâna lui, cum se spune. Și asta se va întâmpla cu orice om de pe pământ, pentru că toți vor ajunge într-o zi înaintea judecății Lui. Toată lumea va vedea cine ești tu cu adevărat. Nu vei mai avea nici un camuflaj. Acesta este un lucru înfricoşător pentru unii dintre noi, nu-i aşa? Ar fi bine să fie așa, pentru că ar mai fi timp de îndreptare! Și Domnul continuă să descopere ce și cum:

„Totuşi, faraon n-are să v-asculte. Apoi Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului şi voi scoate din ţara Egiptului oştile Mele, pe poporul Meu, pe copiii lui Israel, prin mari judecăţi. Egiptenii vor cunoaştecă Eu sunt Domnul, când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului şi când voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel.” (Exodul 7:4-5)

Cu alte cuvinte, Faraon va fi cunoscut aşa cum este el, iar Domnul, Dumnezeul lui Israel va fi cunoscut și El. Egiptenii vor cunoaşte, israeliţii vor confirma, iar Moise şi Aaron vor fi îndreptăţiţi.

Moise şi Aaron au făcut ce le poruncise Domnul: aşa au făcut..Moise era în vârstă de optzeci de ani, iar Aaron de optzeci şi trei de ani, când au vorbit lui faraon. (Exodul 7:6-7)

Chiar dacă am mai spus, aici și acum găsim pentru prima oară scris în Biblie că Aaron era cu 3 ani mai mare decât Moise... și că amândoi erau vârstnici când Domnul i-a chemat într-o misiune de maximă dificultate, care și dacă erau tineri le depășea puterile!

Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Dacă vă va vorbi faraon şi vă va zice: «Faceţi o minune!», să zici lui Aaron: «Ia-ţi toiagul şi aruncă-l înaintea lui faraon. Şi toiagul se va preface într-un şarpe.» Moise şi Aaron s-au dus la faraon şi au făcut cumporuncise Domnul. Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui faraon şi înaintea slujitorilor lui; şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. (Exodul 7:8-10)

Era de așteptat ca Faraon să-i întrebe, pe Moise şi pe Aaron: „De fapt, cine sunteți și pe ce bază veniți înaintea mea, cu cererea voastră exagerată?! Arătaţi-mi autoritatea voastră”. Toiagul lui Aaron urma nu doar să simbolizeze, ci să și demonstreze autoritatea lor. Șarpele era unul din simbolurile Egiptului. De fapt, cuvântul folosit aici se referă la crocodil. Pe vremea lui Moise, existau multe creaturi de felul acesta care locuiau în râul Nil şi în iazurile din toată ţara. Toiagul s-a transformat, de fapt, într-un crocodil.

Veţi observa, pe măsură ce studiem urgiile, că Dumnezeu parcă trece în revistă toată zoologia. Mai exact, zeii Egiptului erau reprezentaţi prin diverse animale, păsări sau insecte. Pavel a scris despre asta când a spus despre oameni că în nebunia lor: „au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.” (Rom. 1:23). Egiptenii desemnau simboluri pentru aproape orice. Luau o idee abstractă și-i asociau  o imagine concretă. Aveau zeităţi care reprezentau orice etapă sau funcţie a vieţii. Nu pierdeau nici un lucru din vedere. Ei au schimbat monoteismul în politeism. Deși, cum afirma Sir Wallis Budge: „Ei credeau în existenţa unui singur Dumnezeu măreţ, necreat, care există prin Sine, puternic şi etern” – egiptenii au ajuns să considere că „această Fiinţă era prea mare şi puternică ca să-i pese sau să se implice în treburile sau destinele oamenilor”. Astfel, în accepțiunea vechilor egipteni, această ființă delegase „conducerea acestei lumi… unor hoarde de zei şi demoni, spirite bune şi spirite rele”.

Așa ceva văzuse şi Pavel în Atena – cf. spuselor sale (Fapte 17:23): „Pe când străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar pe care este scris: ‹‹Unui Dumnezeu necunoscut!›› Ei bine, ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu.” Câtă vreme un om se închină la tot felul de zei, cunoscuți sau nu, el nu-L poate (re)cunoaşte pe Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat. Astfel că, aici, Domnul-Dumnezeu îi atacă pe zeii Egiptului ca să arate cine este El!

Cuvântul evreiesc tannin, tradus prin „şarpe” în acest capitol, nu mai este tradus așa nicăieri în Biblie. În cărţile Isaia şi Ezechiel este tradus prin „dragon”. Cuvântul este de fapt satanic în semnificaţia lui, şi probabil de aceea traducătorii au folosit termenul şarpe. Indiferent de motiv, se știe că egiptenii adorau crocodilul, acesta ocupând un loc important în închinarea şi în religia Egiptului. Sebak era o zeitate a răului cu cap de crocodil. Apepi, veşnicul arhiduşman al tuturor zeilor soarelui, apărea sub forma unui crocodil. Egiptenii îndeplineau un ritual în templul lui Amon-Ra din Teba. Apepi locuia în partea cea mai de jos a cerurilor şi se străduia în fiecare zi să împiedice ca zeul-soare Ra să se înalţe. El aducea fulgere, tunete, vijelii, furtuni, uragane, ploi şi încerca să ascundă lumina soarelui prin nori, burniţă, ceaţă şi întuneric. Ritualul egiptean era o încercare de a-l distruge pe Apepi. Acesta era un cult proeminent în Egipt... şi spre el a lansat Dumnezeu prima Sa lovitură. Toiagul lui Aaron se transformă într-un șarpe, care va devora crocodilii!

Dar faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe nişte vrăjitori, şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. (Exod 7:11)

Magicienii Egiptului au reeditat minunea cu toiagul lui Aaron. Poate ar fi mai bine să spunem că au imitat minunea, deoarece ei au făcut un spectacol din asta, prin modul în care au acționat. Totuşi, Pavel spune ceva despre asta în 2 Timotei 3:8: „După cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa”. Aceşti magicieni s-au împotrivit Dumnezeului celui Viu şi Adevărat. Alfred Edersheim afirma că „n-a fost nimic din ce au făcut vrăjitorii egipteni care să nu fie făcut și azi de magicienii orientali. Să provoci înțepenirea unui șarpe așa încât să pară un toiag, pentru ca apoi să-l readucă la forma normală, face parte și azi din trucurile obișnuite făcute înaintea turiștilor.” Deci

Toţi şi-au aruncat toiegele şi s-au prefăcut în şerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor. Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. (Exodul 7:12-13)

Este mai mult decât grăitor că ei se închinau crocodilului tanin, dar au surpriza să constate că toiagul lui Aaron înghite crocodilii lor. Dar asta nu-l impresionează și nu-l temperează pe Faraon, dimpotrivă: el îşi împietrește inima şi persistă în căile sale, ceea ce duce la declanșarea judecății rostite de Dumnezeu asupra zeilor Egiptului...

Cercetătorii au avansat observația că, dacă ar fi să aranjăm primele 9 urgii ce stau să începă în grupe de câte trei, primele trei din fiecare grup (nr. 1, 4, 7) sunt introduse prin avertismente date lui Faraon dimineața, pe când ieșea la Nil; a doua din fiecare grup (plăgile nr. 2, 5, 8) au fost precedate de avertizarea lui faraon pe când se afla în palat; iar pentru urgiile nr. 3, 6 și 9 nu s-au lansat avertismente! Dac-ar fi să evaluăm aceste judecăți dpdv al severității lor, putem spune că primele trei s-au soldat cu afecțiuni, următoarele trei cu distrugeri, iar ultimele trei au adus moarte. Practic, de la o urgie la alta se observă o intensificare a revărsării mâniei divine! De asemenea, primele trei urgii au afectat apele și pământul, următoarele trei afectează numai ținuturile și oamenii lui Faraon (Gosenul fiind scutit), iar ultimele trei împing scopurile lui Dumnezeu tot mai înainte, până la actul eliberării propriu zise, săvârșite după a zecea și ultima: teribila moarte a tuturor întâilor-născuți. Sigur, aveți libertatea oricăror alte posibile categorisiri ale acestor intervenții ale Domnului, distructive pentru Egipt, dar binefăcătoare pentru poporul Israel.

Domnul a zis lui Moise: „Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase poporul să plece. Du-te la faraon dis-de-dimineaţă, când are să iasă să se ducă la apă, şi să te înfăţişezi înaintea lui pe malul râului. Să-ţi iei în mână toiagul care a fost prefăcut în şarpe, şi să zici lui faraon: «Domnul Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine să-ţi spun: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească în pustiu.” Dar iată că până acum n-ai ascultat. Acum, aşa vorbeşte Domnul: „Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea; şi ele se vor preface în sânge. Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului.»“ (Exod 7:14-18)

Se pare că era obiceiul lui Faraon și-al curții sale să se închine zilnic de dimineață zeului Nilului, Hapi. Faraon spusese că nu-L știe/nu-L recunoaște pe acest Dumnezeu al lui Moise, de aceea i se transmite foarte clar cum avea să ia act de măreția Acestuia. Deci este vorba de războiul zeilor – episodul 1: zeul Nilului contra Dumnezeului evreilor.

Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: «Ia-ţi toiagul şi întinde-ţi mâna peste apele egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge; şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn, cât şi în vasele de piatră.»“ Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui, şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge. Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că egiptenii nu mai puteau să bea apa râului şi a fost sânge în toată ţara Egiptului. (Exodul 7:19-21)

Avem aici o lovitură îndreptată direct împotriva religiei egiptenilor. Râul sacru Nil este transformat în sânge. Zeul Nilului, Hapi, era înfățișat ca un om gras cu sâni de femeie, menit să sugereze fertilitatea şi belșugul de hrană! Exista și un imn pe care-l cântau la templul acestui zeu și care suna cam aşa: „Tu uzi câmpiile create de Ra… / Tu aduci hrana… creatorul tuturor lucrurilor bune./ Tu umpli hambarele. / Tu te îngrijeşti de cei săraci şi nevoiaşi.”

Nilul era într-un fel artera dătătoare de viaţă în trupul Egiptului. Ca să fie „sânge aducător de viaţă”, era nevoie de apă. Acum, însă, Nilul se transformă în sânge aducător de moarte. Ce era o binecuvântare pentru Egipt, iată suferind sub blestem. Asta se întâmplă când Dumnezeu rostește și împlinește judecata peste asupritorii poporului Său!

Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors de la râu şi s-a dus acasă; dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri. Toţi egiptenii au săpat în împrejurimile râului ca să găsească apă de băut; căci nu puteau să bea din apa râului. Au trecut şapte zile, după ce a lovit Domnul, râul. (Exod 7:22-25)

Această urgie a fost efectiv eficientă vreme de șapte zile, timp suficient să acuzi lipsa de apă și să recunoști minunea săvârșită de Iahweh. Faraon însă nu a vrut să recunoască mâna lui Dumnezeu, mai cu seamă că și magicienii săi au reuşit să imite urgia. Remarcabilă și puterea lui Satan, manifestată aici (deși nu sunt deloc sigur că aceiași vrăjitori au putut schimba la loc sângele în apă!) Ne oprim azi aici, dar nu vom lăsa să treacă șapte zile până când vom aborda următoarea calamitate. Și mai cu seamă, nu lăsați să mai treacă nici măcar un ceas fără să vă încredeți total și necondiționat în Singurul Dumnezeu adevărat! Dacă El ne va permite, sper să ne reîntâlnim data viitoare, pe curând deci!