Exodul 9:1-35 | Itinerar Biblic | Episodul 111

Dragi prieteni, pe măsură ce ne acomodăm cu textul și maniera de comunicare a mesajului Sfintei Scripturi, căpătăm și o ușurință în utilizarea terminologiei biblice – pe care însă trebuie să avem răbdarea s-o aprofundăm – ca s-o-nțelegem mai bine, dar și ca s-o explicăm celor dornici să capteze corect Cuvântul lui Dumnezeu. Să nu cădem deci în capcana de a manevra o terminologie... de a practica un  jargon care să ne facă să părem inițiați sau cunoscători în ale teologiei. Nu e deloc cazul să epatăm cu așa ceva – pentru că vom fi judecați după vorbele noastre; pt că nu avem voie ca faptele să nu se potrivească vorbelor; și pt că oamenii se uită la ce facem și cum trăim, și mai puțin la cuvintele pe care le folosim! (Dar și acestea sunt importante!!!)

De exemplu, un concept cât se poate de specific Bibliei este „împietrirea inimii” (sau „inimă împietrită”), și desemnează o problemă extrem de serioasă, cu efecte dintre cele mai grave în vieţile noastre (pluralul e corect, pt că mă refer atât la viața terestră, cât și la cea veșnică). Simplu spus, împietrirea inimii este un fenomen prin care, sub influența păcatului și-n delăsarea firii, omul devine insensibil și inert față de orice manifestare sau mesaj al lui Dumnezeu. În Scriptură, întâlnim destule cazuri, iar în cartea unde suntem – Exodul – oameni cu inima împietrită sunt în primul rând Faraon şi egiptenii, care se opun atât lui Dumnezeu cât și plecării evreilor-robi... Îi vom găsi însă în scurtă vreme la fel de împietriți și pe cei din poporul ales, care nu mult după aceste experiențe extreme din Egipt se vor manifesta și ei la fel. Și-ntr-un caz și-n altul, Dumnezeu este nevoit să-i zdrobească serios pe cei afectați de virusul necredinței, care împietreşte inima. Tragem aici un hotărât semnal de alarmă! Pentru că o inimă împietrită este în primul rând o piedică în calea binecuvântărilor. Iar apoi, așa cum continuă să ne avertizeze Scriptura (Romani 2:5) „cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” Să nu amânăm cercetarea propriilor inimi și să nu ne jucăm cu Dumnezeu!

Dintr-un punct de vedere, Faraon era responsabil de ce se petrecea în Egipt. E clar că noi oamenii ne influenţăm unii pe alţii într-o mare măsură; se spune că fiecare persoană și context este rodul interacțiunilor cu ceilalți și-al actelor celorlalți, care, da – pot fi determinanți pentru ce suntem, unde/cum/ce facem... Faraon – ca monarh absolut – avea o mare influenţă și-un serios impact asupra poporului egiptean, dar tot nu dorea (sau nu putea) să se schimbe, ci „și-a împietrit inima”, împotrivindu-se deci fățiș lui Dumnezeu.

El n-a plănuit și nu dorește să recurgă la pedepse; mult Și-ar fi dorit El o relație de bună-nvoire, de acceptare a Suveranității Lui, urmată degrabă de răsplătiri. Caracteristică Domnului este mai degrabă izbăvirea, mântuirea, iar nu urgia – dar El este și un Dumnezeu drept (care Și-a reținut până acum aplicarea dreptății, altfel niciunul n-am mai fi în picioare!) Mă gândesc că putem extrage de aici un principiu real şi valabil în orice vreme: când e vorba despre distrugere, noi oamenii putem fi o forţă semnificativă – pentru că ne lăsăm manipulați de nimicitorul, diavolul. Izbăvirea însă nu poate fi dată și lucrată decât de Dumnezeu! El este Creatorul și Restauratorul și Răscumpărătorul prin excelență!

Acest lucru este evident şi în cazul urgiilor, dar se vede cel mai bine în izbăvirea adusă în lume de jertfa Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos. Dragii mei, izbăvirea vine numai prin Domnul nostru. Nimeni altcineva, indiferent de puterea pe care afirmă sau crede că o are, nu poate izbăvi. De ce? Pentru că este vorba despre o putere a sacrificiului, a dragostei care se jertfește, pe care nimeni altcineva, cu excepţia Domnului Isus n-a avut-o și n-ar fi putut-o realiza!

La fel și-n ceea ce priveşte izbăvirea poporului evreu din robia egipteană: numai Dumnezeu-Yahweh-El-Shadai putea s-o gândească și s-o concretizeze. Cu toată împotrivirea lui Faraon, Dumnezeu va scoate poporul Său pentru că nimeni nu poate să-i stea împotrivă.

Suntem acum la capitolul 9 din cartea Exodul. Până aici, asupra Egiptului se abătuseră patru urgii: transformarea apei în sânge, broaştele, păduchii și muştele. În toate acestea, egiptenii au putut vedea mâna puternică a Domnului. Faraon în schimb nu vrea să cedeze. De aceea Dumnezeu va continua să aducă urgii asupra Egiptului, și să Se ocupe de de inima împietrită a lui Faraon, precum şi de poporul său.  

Prin cele alte trei noi plăgi conținute, capitolul 9 continuă relatarea seacă a unei încăpățânări neverosimile și a consecințelor ei dezastruoase; așa e când Dumnezeu folosește inima-mpietrită înspre distrugerea lentă, implacabilă a celui ce-o manifestă. Adițional, și deloc de neglijat, câtă vreme Faraon se va împotrivi cu trufie și aroganță Domnului Dumnezeu, chin şi dezastru va cădea asupra ţării Egiptului şi asupra locuitorilor săi. Până în acest capitol, ni s-a repetat că Faraon şi-a împietrit inima, însă de acum vom constata că Dumnezeu îi împietrește inima. Refuzul constant al lui Faraon de  a-L recunoaşte pe Domnul Dumnezeu şi de a se supune voii Sale îl aduce în situația de a se confrunta cu puterea Lui. Dumnezeu vrea să ne inunde cu binecuvântări şi să ne salveze, dar refuzul nostru poate transforma binecuvântarea în blestem, și acesta este cazul lui Faraon.

Luăm notă acum de CEA DE-A CINCEA URGIE – CIUMA.

Domnul a zis lui Moise: „Du-te la faraon şi spune-i: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul evreilor: „Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească. Dacă nu vrei să-l laşi să plece şi dacă-l mai opreşti, iată, mâna Domnului va fi peste turmele tale de pe câmp; peste cai, peste măgari, peste cămile, peste boi şi peste oi; şi anume, va fi o ciumă foarte mare. Dar Domnul va face deosebire între turmele lui Israel şi turmele egiptenilor, aşa că nu va pieri nimic din tot ce este al copiilor lui Israel.”» Domnul a hotărât vremea şi a zis: „Mâine, va face Domnul lucrul acesta în ţară.” Şi Domnul a făcut aşa, chiar de a doua zi. Toate turmele egiptenilor au pierit, dar n-a pierit nicio vită din turmele copiilor lui Israel. Faraon a trimis să vadă ce se întâmplase: şi iată că nicio vită din turmele lui Israel nu pierise. Dar inima lui faraon s-a împietrit şi n-a lăsat pe popor să plece. (Exodul 9:1-7)

Herșaf, Ptah, Ra, Osiris, Hator, Set au fost câțiva din zeii reprezentați de animale și considerați protectori ai animalelor egiptenilor, vizați prin această nouă lovitură a lui Iahweh. Ne-am putea imagina că, în sfârșit, după această nouă calamitate, Faraon va ceda și va fi de acord să lase poporul să plece... mai cu seamă când și-a dat seama de departajarea pe care o făcuse Dumnezeu între vitele egiptenilor și cele ale evreilor, care nu suferiseră nicio atingere! Era clar pentru oricine că atâtea lucruri extraordinare nu se puteau întâmpla de la sine; doar că Faraon tot nu vrea să accepte că Dumnezeu e implicat în aceste urgii, şi că ele se ocupă de împăratul, religia și poporul Egiptului

Am făcut o excursie odată să vedem piramidele, împreună cu un grup de turiști. La întoarcere, un cunoscător al zonei ne-a întrebat: „Aţi văzut mumiile taurilor?” „Nu”, am spus noi. „Atunci aţi ratat cel mai important lucru”. Câţiva din grup s-au întors să le facă poze, dar eu am refuzat să mai merg 20 km prin căldura aceea ca să văd... mumiile taurilor! Ele există – cu sutele – înmormântate cu reverenţă în sarcofage, iar arheologii tocmai ce-au început să le dezgroape. Apis, boul negru, era venerat în Egipt. Cel de-al doilea mare templu construit în Egipt se află la Memfis şi a fost construit pentru închinarea la boul negru Apis. Se credea că Apis era întruparea lui Ptah din Memfis. Apis, care se credea că a fost născut dintr-o  rază de lună, se distingea prin câteva caracteristici. Un nou Apis se năştea după ce murea cel bătrân. Taurul mort era îmbălsămat şi îngropat la Memfis. Sufletul său păşea în cele veşnice ca Osiris-Apis.

Poate vă gândiți că egiptenii din vremea aceea, precum indienii de azi, venerau vreo vită oarecare, iar Dumnezeu probabil că zâmbea văzând acest lucru. Nu știu dacă zâmbea și când a decis să continue să-Și îndrepte judecăţile împotriva acestei religii idolatre, groaznică şi înrobitoare, care îi influenţa atât pe egipteni, cât şi pe israeliţi. Cum am spus, vom vedea mai târziu că din păcate și poporul Israel a căzut în idolatrie... iar de-atunci încoace, aproape toată omenirea a plătit sau plătește tribut acestei forme false și dăunătoare de închinare la zei greșiți!

Cum am mai spus, la fel ca urgiile a treia și a noua, nici CEA DE-A ŞASEA URGIE nu a fost anunțată în prealabil lui Faraon.

Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor, şi Moise s-o arunce spre cer, sub ochii lui faraon. Ea se va preface într-o ţărână care va acoperi toată ţara Egiptului; şi va da naştere, în toată ţara Egiptului, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi.” Ei au luat cenuşă din cuptor şi s-au înfăţişat înaintea lui faraon; Moise a aruncat-o spre cer, şi ea a dat naştere, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. (Exodul 9:8-10)

Egiptenii se temeau de epidemii, de aceea invocau spre protecție mai mulți zei: Sekhmet, Sunu, Isis. Închinarea către ei nu le-a fost însă de niciun folos de astă dată, în confruntarea cu mânia lui Dumnezeu, stârnită aproape în continuarea celei precedente. Una de la care nu s-au putut sustrage nici măcar vrăjitorii din preajma Faraonului. Monarhul îi avea întotdeauna în jurul său pe înțelepții și magicienii Regatului, cu care se sfătuia. Prin cine știe ce metode, aceștia reușiseră să reproducă primele urgii, dar la celelalte asistaseră neputincioși... și parcă-i văd: la fel de uluiți de „degetul lui Dumnezeu”! Iată că de data aceasta, judecata lui Dumnezeu cade și peste ei. Nu doar că nu pot să contrafacă această urgie, dar nici n-au putut să apară nici înaintea lui Faraon, nici înaintea lui Moise – să-i țină piept, eventual! – pentru că erau și ei plini de băşici (unii traduc bube, alții vărsat negru, alții furuncule sau abcese, oricum era o afecțiune epidermică). Lațul se strângea, Dumnezeu Se atingea de oamenii din cercul lui Faraon, și se apropia de însăși persoana lui!

Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise, din pricina bubelor; căci bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi egiptenii. Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul lui Moise. (Exodul 9:11-12)

Acum, pentru prima oară, Dumnezeu loveşte trupul fizic al omului. Preoţii care slujeau în templele egiptene trebuiau să fie curaţi, fără să aibă vreo boală sau vreo erupție pe corp. Deodată, aceste băşici apar pe trupurile lor şi ei devin necuraţi, cu alte cuvinte, nepotriviţi pentru a sluji la temple, ceea ce duce la oprirea închinării (oricum false!) în Egipt.

Am avut prilejul să vizitez și o parte din ruinele de la Memfis (povestește John Vernon McGee); în bună măsură, acestea sunt dispărute, dar arheologii dețin informații despre dimensiunea acelui mare oraş. Se spune că de-a lungul fiecărei artere se înșira templu după templu. Erau peste o mie de temple în Memfis, şi în toate erau cete de preoţi care slujeau. Puteţi să vă imaginaţi ce ravagii au provocat aceste băşici tuturor slujbelor de la temple. Totul se contramandase! Toate luminile strălucitoare se stinseseră!

Mi-aduc aminte că am prins o pană de curent în Las Vegas. În acel vârtej strălucitor, se află parcă mai multe becuri decât oriunde în lume. Mi s-a spus că dacă zbori într-un avion deasupra Las Vegas-ului în timpul nopţii, parcă te-ai apropia de soare. Atunci, însă, avaria a stins toate luminile, moteluri s-au închis, oameni au plecat. A fost o situație penibilă – care însă a fost rezolvată destul de repede... Cam așa trebuie să fi fost cu închiderea templelor din Memfis, cum a fost în Las Vegas pe durata penei de curent – conchide John Vernon McGee. Religia falsă intrase în faliment. Toată lumea era plină de băşici. Preoţii nu putea sluji la temple. Erau probabil anunțuri la intrare: SLUJBĂ SUSPENDATĂ TEMPORAR! CONCEDIU MEDICAL! TEMPLU ÎN CARANTINĂ! Dar Faraon – tot nu s-a sinchisit!

Domnul a zis lui Moise: „Scoală-te dis-de-dimineaţă, du-te înaintea lui faraon şi spune-i: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul evreilor: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească. Fiindcă, de data aceasta, am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor tăi şi împotriva poporului tău ca să ştii că nimeni nu este ca Mine pe tot pământul. Dacă Mi-aş fi întins mâna şi te-aş fi lovit cu ciumă, pe tine şi pe poporul tău, ai fi pierit de pe pământ. Dar te-am lăsat să rămâi în picioare ca să vezi puterea Mea, şi Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” (Exodul 9:13-16)

Nu se poate preciza dacă și Faraon era afectat de băşici; Scriptura spune că bubele erau pe vrăjitori și pe toți egiptenii, și nu face o mențiune expresă în ce-l privește pe suveran. Oricum, Dumnezeu continuă să ceară eliberarea poporului Israel prin slujitorul Său, Moise. De câte ori am citit: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească”? Vă spun eu: acum a fost a șaptea oară! Dar Faraon se încăpățâna să refuze ca poporul să părăsească ţara. Inima lui era mai tare decât piatra!

Se pare însă că Dumnezeu avea de gând să-l folosească pe Faraon pentru a-Şi arăta puterea nu doar în Egipt, ci pe întregul pământ. Acesta este un caz când Dumnezeu foloseşte mânia și împotrivirea unui om pentru a Se slăvi pe Sine, după cum scrie în Psalmul 76:10: „Omul Te laudă chiar şi în mânia lui…”

Dar mai importantă și mai înspăimântătoare decât mânia oricărui potentat pământesc, indiferent cine-ar fi el, de ieri sau de azi, este mânia pogorâtă din cer, care se va constitui în cea de-a ŞAPTEA URGIE – GRINDINA, una de-o forță cum nu se mai văzuse:

„Dacă te mai ridici împotriva poporului Meu şi dacă nu-l laşi să plece, iată, mâine, la ceasul acesta, voi face să bată o piatră aşa de mare, cum n-a mai fost în Egipt, din ziua întemeierii lui şi până azi. Pune-ţi, dar, la adăpost turmele şi tot ce ai pe câmp. Piatra are să bată pe toţi oamenii şi toate vitele de pe câmp care nu vor fi intrat în case, şi vor pieri.(Exodul 9:17-19)

 Prima judecată din a treia serie de urgii (care vor fi și cele mai aspre de până acum) va afecta grav nu doar panteonul egiptean, ci și economia regatului. Merită cred și vă invit să vă gândiți de ce oare acestei urgii i se alocă un spațiu amplu, secțiunea vv. 13-35 cuprinzând instrucțiunile date lui Moise, descrierea distrugerilor provocate de urgie, discuția lui Moise cu Faraon, precum și de-acum obișnuita împotrivire/nepocăință a lui Faraon – în total 23 de versete! Cred că seriozitatea și amploarea acestei urgii merita atenție sporită!

Egiptul este o ţară unde plouă foarte puţin, media precipitațiilor fiind mai mică de 25 mm pe an. Iată că Dumnezeu le promite acum egiptenilor că vor avea ploaie din belșug, dar nu cu apa pe care și-ar fi dorit-o, ci cu tunete, piatră și foc! Cumplit! Se pare însă că unii din egipteni încep să învețe din lecțiile încercărilor precedente, pentru că ni se spune că au existat unii care au dat atenție și importanță avertismentelor divine lansate de Moise.

Aceia dintre slujitorii lui faraon care s-au temut de cuvântul Domnului, şi-au adunat în case robii şi turmele. Dar cei ce nu şi-au pus la inimă cuvântul Domnului şi-au lăsat robii şi turmele pe câmp. (Exodul 9:20-21)

Se ridică acum întrebarea dacă ei L-au crezut pe Dumnezeu sau nu. Dumnezeu spusese: „Adăpostiți-vă, oameni și vite!“ Cei mai mulţi n-au crezut cuvintele lui Dumnezeu, şi au suferit consecințele. Dumnezeu le-a dat o şansă, însă alegerea de a crede sau nu în ce El anunțase – era a lor. Același lucru este valabil şi astăzi!

Această urgie a fost îndreptată împotriva zeiței Isis (câteodată reprezentată ca zeiţa cu cap de vacă), zeiţa fertilităţii şi a aerului. Ea este fiica mitică a lui Set şi Nut, sora şi soţia lui Osiris, şi mama lui Horus. Se spune că lacrimile ce cad din ochii zeiţei Isis în râul/fluviul Nil provoacă revărsarea aluviunilor şi aduc hrană ţării. Isis era o zeiţă importantă în Egipt, iar grindina era îndreptată împotriva ei.

Este important de observat că această urgie a afectat atât oamenii, cât şi animalele, fiind prima care s-a soldat cu pierderi considerabile de vieți omenești – practic, toți „cei ce nu și-au pus la inimă cuvântul Domnului”. (9:21)

Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer; şi are să batăpiatra în toată ţara Egiptului pe oameni, pe vite şi pe toată iarba de pe câmp în ţara Egiptului!” Moise şi-a întins toiagul spre cer; şi Domnul a trimis tunete şi piatră, de cădea foc pe pământ. Domnul a făcut să bată piatra peste ţara Egiptului. A bătut piatra, şi focul se amesteca cu piatra; piatra era aşa de mare încât nu mai bătuse piatră ca aceea în toată ţara Egiptului de când este el locuit de oameni. Piatra a nimicit, în toată ţara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni până la dobitoace; piatra a nimicit şi toată iarba de pe câmp, şi a frânt toţi copacii de pe câmp. (Exodul 9:22-25)

Cei ce nu puseseră preț pe cuvântul rostit de Moise, nici nu se adăpostiseră, nici nu-și făcuseră provizii, și au pierdut totul! Același mesaj îl dă Dumnezeu omenirii de azi: Vine judecata! Numai viteaz nu e (cu-atât mai puțin înțelept!) cel ce merge înainte de parcă nimic nu se va-ntâmpla! Scriptura ne avertizează că va fi ca pe vremea lui Noe atunci când Hristos se va întoarce ca să judece lumea. Nici majoritatea egiptenilor nu L-au crezut pe Dumnezeu, şi au plătit scump pentru necredinţa lor. Tot ceea ce ne cere Dumnezeu este să-L credem, și să ascultăm de El... și avem asigurată protecția Lui!

Numai în ţinutul Gosen, unde erau copiii lui Israel, n-a bătut piatra. Faraon a trimis să cheme pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „De data aceasta, am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu şi poporul meu suntem vinovaţi.” Rugaţi-vă Domnului ca să nu mai fie tunete şi piatră, şi vă voi lăsa să plecaţi şi nu veţi mai fi opriţi.” (Exodul 9:26-28)

      Este pentru prima dată când Faraon admite că a păcătuit, dar Moise nu se lasă păcălit. Totuși, deși știa că Faraon nu-și va ține promisiunea, mijlocește pentru stoparea dezastrului.

Moise i-a zis: „Când voi ieşi din cetate, voi ridica mâinile spre Domnul, tunetele vor înceta şi nu va mai bate piatra, ca să ştii că al Domnului este pământul! Dar ştiu că tu şi slujitorii tăi tot nu vă veţi teme de Domnul Dumnezeu.” (Exodul 9:29-30)

Ce imagine vrednică de plâns: o omenire împietrită și-o agricultură devastată!

Inul şi orzulse prăpădiseră, pentru că orzul tocmai dăduse în spic, iar inul era în floare; grâul şi ovăzul nu se stricaseră, pentru că erau târzii. (Exodul 9:32)

Grâul şi ovăzul nu fuseseră la fel de grav lovite, pentru că se coceau mai târziu, și fiind mai verzi au fost mai rezistente. Aproape totul însă era culcat la pământ. Aceasta era o severă judecată îndreptată împotriva lui Set, patronul hranei şi resurselor egiptenilor.

Moise a plecat de la Faraon şi a ieşit afară din cetate; şi-a ridicat mâinile spre Domnul, tunetele şi piatra au încetat şi n-a mai căzut ploaia pe pământ. Faraon, văzând că ploaia, piatra şi tunetele încetaseră, n-a contenit să păcătuiască şi şi-a împietrit inima, el şi slujitorii lui. Lui faraon i s-a împietrit inima şi n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece, după cum spusese Domnul prin Moise. (Exodul 9:33-35)

Dumnezeu îi loveşte teribil pe egipteni, într-o nouă încercare de a-i scutura şi de a-i trezi dintr-o închinare falsă și-o încredere în sine mincinoasă... dar tot El Se îndură și pune capăt holocaustului! În schimb Faraon, conducătorul poporului, rămâne cumplit de consecvent în „împietrirea inimii”! Încăpățânarea este cea mai gravă și dăunătoare formă de perseverență!

Nu vă grăbiți să-l blamați (deși este vrednic de asta): și noi am procedat și poate mai procedăm la fel: după ce trece necazul și „ne vedem sacii-n căruță”, ne întoarcem la ale noastre! Să ne pocăim, să ne învățăm lecția, și să ne cercetăm mereu inima!

...Iar dacă Dumnezeu ne va îngădui, să ne întâlnim cu bine data viitoare!