Exodul 10:1-29 | Itinerar Biblic | Episodul 112

Dragi ascultători, chiar dacă traversăm un pasaj biblic destul de intens și pe alocuri crunt (prima jumătate a cărții Exodului), ar trebui să nu uităm, întâi: rostul celor scrise și luate în seamă de noi în această perioadă, menționat explicit de ap. Pavel în două rânduri numai în 1 Corinteni cap. 10: Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră... O, de-am lua aminte! Apoi, să ne fie clar că deasupra tuturor acestor evenimente strălucește bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu, care nu-Și uită nici promisiunile, nici aleșii. Așadar, să ținem cont că „bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăință”, și să nu ne pierdem răbdarea – prin nemulțumire, cârtire, amărăciune sau duh de critică, îndreptate spre oameni sau spre Dumnezeu – El nu abandonează pe nimeni!

Mă tot întreb (pe parcursul acestor capitole care istorisesc judecata lui Dumnezeu asupra zeilor Egiptului), cum am fi reacționat noi dacă am fi fost protagoniștii acelor momente?! Dac-am fi fost egiptenii iritați de broaște, bube, păduchi... dac-am fi avut de băut sânge în loc de apă, sau dac-ar fi trebuit să suportăm valurile de grindină și foc prăvălite din ceruri?! Și-apoi să ne numărăm morții și pagubele, invocând niște zei muți, surzi sau incapabili să ne apere?! Sau dac-am fi fost dintre evreii din Gosen, care au văzut cu ochii lor cum acționa cupola protectoare a harului lui Iahweh? Nu cred că reacțiile noastre ar fi fost prea diferite de ale lor, pentru că umanitatea în esența și-n coordonatele ei fundamentale nu se schimbă! Așa cum mulți dintre egipteni se vor dumiri și se vor alipi de Dumnezeu, la fel o mulțime din poporul ales se vor înscrie curând în partidul cârtitorilor de profesie – chiar peste câteva capitole vom constata asta! Cei mai mulți suntem credincioși de vreme bună – să nu rămânem însă în starea aceasta, pentru că ne mințim singuri! Și să fim siguri în cine ne punem încrederea, pentru că și egiptenii erau religioși în felul lor – dar încrederea lor, ca și a evreilor de peste secole, care se vor duce după zeii canaaniți, era o încredere mincinoasă, cum o numește profetul Ieremia... Și se va dovedi asta, pentru că de tot atâtea ori Singurul Dumnezeu adevărat a fost și este nevoit să intervină!

Am ajuns în parcurgerea celei de a doua cărți a Scripturii la cap. 10. Peste Egiptul care se încăpățâna să nu permită evreilor să iasă în deșert să se închine Dumnezeului lor, Iahweh abătuse deja în șapte rânduri calamități tot mai grave, încât nu poți să nu te întrebi: ce-ar fi trebuit să se mai întâmple pentru ca, în cele din urmă, Faraon să lase poporul Israel să plece?! Dacă Dumnezeu chiar avea totul sub control, în fața sa era unul care credea că și el e suficient de abil și de important, și că nu a scăpat hățurile! Nu pot să nu subliniez din nou starea gravă în care se afla inima monarhului egiptean, despre care primim indicii în trei versete consecutive, ultimele două din cap. 9 și primul din cap. 10; „și-a împietrit inima, el și slujitorii lui” (9:34), apoi în versetul următor citim că „Lui faraon i s-a împietrit inima”, pentru ca în primul verset din capitolul 10 peste care ne uităm acum, să citim:

Domnul a zis lui Moise: „Du-te la faraon, căci i-am împietrit inima lui şi a slujitorilor lui... (Exodul 10:1)

Este o secvență cu o progresie logică: a fost întâi decizia lui Faraon de a-și împietri inima... și din acel moment parcă acționează incoerent: se împotrivește trufaș, se sperie, se smerește, se roagă să fie izbăviți (în șapte rânduri!), ba chiar își cere iertare... pentru ca imediat după aceea s-o ia de la capăt! În felul acesta, inima se deprinde cu încăpățânarea insensibilă (pe fond de trufie desigur), pentru ca după a șaptea urgie Domnul să fie Cel care împietrește inima lui Faraon, fără însă ca prin aceasta să-i trântească ușa definitiv și irevocabil – Dumnezeu nu face nimănui asta... dar „împietrirea inimii celui ce nu vrea să se pocăiască și să se smerească” devine decisivă în căile și acțiunile lui! Oamenii ca Faron se pare că nu mai pot face acel radical „stânga-mprejur” al întoarcerii sincere la Dumnezeu! Îmi place foarte mult că – deși suveranitatea Lui absolută nu-L obligă la asta – Dumnezeu își argumentează de fiecare dată mesajele și acțiunile, oricât de greu de înțeles ar fi ele:

...ca să fac semnele Mele în mijlocul lor şi ca să istoriseşti fiului tău şi fiului fiului tău cum M-am purtat cu egiptenii şi ce semne am făcut în mijlocul lor. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul.” (Exodul 10:1-2)

Dumnezeu are multe rațiuni ce stau în spatele acțiunilor Sale. Un motiv pentru care a trimis această urgie a fost să arate că Faraon era un păgân înverșunat și îngâmfat. Dumnezeu putea să-Şi scoată poporul din ţară fără să aibă niciun contact cu Faraon, însă dacă ar fi făcut asta, criticii și oponenții ar fi obiectat că nu s-a purtat corect faţă de Faraon și că ar fi trebuit să-i ofere oportunitatea ca el să lase poporul să plece sau o posibilitate de a fi mântuit. Așa că Dumnezeu chiar asta a tot făcut. El a vrut să-Și arate puterea înainte de a-i duce pe evrei în pustie, pentru că dorea ca ei să ştie că El putea să-i ducă în ţara promisă lui Avraam, Isaac şi Iacov... iar cei care-i țineau robi să aibă indicii ale Dumnezeului cu care aveau de-a face! Istorisirea minunilor izbăvirii din Egipt a fost transmisă și indusă urmașilor lui Israel prin celebrarea Paştelui, care durează de peste trei milenii și jumătate, și-a ajuns în întreaga lume prin intermediul Bibliei!

Moise şi Aaron s-au dus la faraon şi i-au zis: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul evreilor: «Până când ai de gând să nu vrei să te smereşti înaintea Mea? Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească. Dacă nu vrei să laşi pe poporul Meu să plece, iată, voi trimite mâine nişte lăcuste pe toată întinderea ţării tale. Ele vor acoperi faţa pământului, de nu se va mai putea vedea pământul; vor mânca ce a mai rămas nevătămat, vor mânca ce v-a lăsat piatra, vor mânca toţi copacii care cresc pe câmpiile voastre, îţi vor umple casele tale, casele tuturor slujitorilor tăi şi casele tuturor egiptenilor. Părinţii tăi şi părinţii părinţilor tăi n-au văzut aşa ceva de când sunt ei pe pământ până în ziua de azi.»” Moise a plecat şi a ieşit de la faraon. Slujitorii lui faraon i-au zis: „Până când are să fie omul acesta o pacostepentru noi? Lasă pe oamenii aceştia să plece şi să slujească Domnului Dumnezeului lor. Tot nu vezi că piere Egiptul?” (Exodul 10:3-7)

Trebuie apreciate cum se cuvine insistențele cu care Dumnezeu încearcă despietrirea inimii lui Faraon, căruia-i vorbește nu numai prin Moise, ci și prin atenționarea și obiecțiile propriilor slujitori. Înspăimântați, aceștia lasă la o parte sfiala și încearcă să-i vorbească: „Nu vezi că Egiptul este distrus? Câtă vreme mai ai de gând să laşi să continue asta? Lasă-i să plece!“ Astfel, Moise şi Aaron sunt aduşi din nou în prezenţa lui Faraon. Pe moment, se pare că intervenția lor are succes (doar de-aia erau sfetnici și consilieri, nu?)... Dar e doar o iluzie deșartă! CEA DE-A OPTA URGIE era pe cale să se abată!

Au întors la faraon pe Moise şi Aaron. „Duceţi-vă”, le-a zis el, „şi slujiţi Domnului Dumnezeului vostru. Care şi cine sunt cei ce vor merge?” Moise a răspuns: „Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi fiicele noastre, cu oile şi boii noştri; căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului.” Faraon le-a zis: „Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe copiii voştri! Luaţi seama, căci este rău ce aveţi de gând să faceţi!” ( Exod 10:8-10)

Faraon era foarte supărat că nu reușea să ajungă la o înțelegere cu Moise și Aaron, care nu-i acceptau deloc compromisurile propuse. Vă reamintesc, și în capitolul 8, cu prilejul celei de a 4-a urgii (muștele, sau bondarii), Faraon încercase să negocieze și să aibă contrapropuneri la ceea ce-i cerea Mois. Atunci spusese să meargă să aducă jertfe fără să iasă din Egipt, apoi să iasă, dar să nu se depărteze prea mult (bineînțeles, niciuna din variante n-a fost acceptată de Moise, fie și pentru simplul fapt că Faraon nu era în postura de a negocia! De astă dată, varianta propusă pare ușor îmbunătățită (dar desigur, tot inacceptabilă!):

„Nu, nu; ci duceţi-vă voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, căci aşa aţi cerut.” Şi i-au izgonit dinaintea lui faraon.“ (Exod 10:11)

Faraon îi comunică așadar lui Moise că acceptă ca bărbaţii să meargă în pustie ca să aducă jertfe, dar fără familiile. Faraon bănuia, desigur, că poporul – odată ieșit din Egipt și îndepărtat cale de trei zile în pustie – își va continua călătoria și nu se va mai întoarce în robie. El voia să-i împiedice să facă asta, și a făcut controferta din vers. 11 gândindu-se că dacă restul familiei le rămâne în Egipt, bărbații vor trebuie să se întoarcă.

Ei bine, după cum Faraon l-a tot tracasat pe Moise, propunându-i tot felul de compromisuri, la fel şi credincioșii sunt ispitiți astăzi să uzeze de compromisuri. Copiii din toate ţările sunt crescuți într-un sistem educaţional care este absolut opus învăţăturii creştine. Astfel, copiii copiilor lui Dumnezeu sunt învăţați că trebuie să se supună și să se adapteze acestei lumi, să facă bani cât de mulți poate şi să fie implicat în societate. Am fost pastor timp de peste 30 ani (mărturisește John Vernon McGee) şi am văzut mereu şi mereu cum părinţii vor ce-i mai bun pentru copiii lor. Vor să aibă cea mai bună educaţie. Vor să reuşească şi să devină bogaţi... Însă la fel am văzut cum unul după altul au căzut şi s-au îndepărtat de Domnul. Mulţi membri ai bisericilor în care am slujit şi-au pierdut copiii în lume. A dori „ce-i mai bun“ din lumea asta pentru copiii tăi este cea mai subtilă ispită cu care te poți confrunta, dragul meu părinte creştin!

La ce te aştepţi când îți trimiţi copiii la școlile și instituţiile (oricât de prestigioase, ale) lumii acesteia? Te miri că se întorc acasă (dacă se mai întorc!) cu creierul spălat? De ce te mai vaiți: „Cum a fost posibil așa ceva, când a fost crescut într-un cămin creştin?“ Problema este că, de fapt, nu știu cât de creștinește fusese crescut! Părinţii multor copii sau tineri pot fi creştini minunaţi, dar asta nu înseamnă automat că sunt și niște părinți responsabili, implicați, cu frică de Dumnezeu, care să-și crească și educe copiii în spiritul valorilor şi preceptelor creştine. Mai degrabă și-au dorit atât de mult să aibă copii „ajunși”, competitivi, de succes, încât au pierdut din vedere adevăratele valori! Nu vă lăsați copiii în Egipt! Nu vă duceți în Egipt lăsându-vă copiii singuri acasă – lumea va ști cum să-i seducă și să-i câștige!

Cum era de așteptat, Moise şi Aaron nu au acceptat compromisul lui Faraon, dar acesta i-a izgonit pur și simplu dinaintea sa pe bărbații lui Israel... Și asta n-a dus la nimic bun, pentru că o altă urgie era pe cale să înceapă!

Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna peste ţara Egiptului ca să vină lăcustele peste ţara Egiptului şi să mănânce toată iarba pământului, tot ce a lăsat piatra.” Moise şi-a întins toiagul peste ţara Egiptului; şi Domnul a făcut să sufle un vânt dinspre răsărit peste ţară, toată ziua şi toată noaptea aceea. Dimineaţa, vântul dinspre răsărit adusese lăcustele. Lăcustele au venit peste ţara Egiptului şi s-au aşezat pe toată întinderea Egiptului; erau în număr atât de mare cum nu mai fusese şi nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste. Au acoperit toată faţa pământului, de nu se mai vedea pământul; au mâncat toată iarba de pe pământ şi tot rodul pomilor, tot ce lăsase piatra; şi n-a rămas nimic verde în copaci, nici în iarba de pe câmp, în toată ţara Egiptului. (Exodul 10:12-15)

Să observăm împreună câteva lucruri interesante pe care le descoperim atunci când sunt trimise lăcustele. Observaţi, vă rog, că ele nu au apărut în mod miraculos, aşa cum au apărut alte urgii, ci un vânt de răsărit le-a adus din altă parte, probabil de pe undeva din Asia. Lăcustele erau insecte foarte răspândite pe-acolo, iar acel vânt le-a purtat peste un deşert vast, şi-au ajuns destul de înfometate în valea înverzită a Nilului, astfel că au nimicit toată vegetaţia.

În Scriptură, lăcusta apare ca un instrument al judecăţii. Probabil că lăcustele reprezintă una dintre cele mai rele urgii cu care omul se poate confrunta. Profetul Ioel a descris o astfel de urgie în trecut, iar apoi a prezis o judecată din viitorul omenirii, adusă la îndeplinire prin lăcuste. Cartea Apocalipsa menţionează şi ea o urgie a lăcustelor care va veni peste pământ. Aceste insecte au avut, probabil, un efect mai devastator asupra Egiptului decât urgiile precedente care se abătuseră asupra ţării.

Faraon a chemat îndată pe Moise şi pe Aaron şi a zis: „Am păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului vostru şi împotriva voastră.” (Exodul 10:16)

Din nou Faraon admite că a păcătuit... Dar erau doar cuvinte pioase!

„Dar iartă-mi păcatul numai de data aceasta; şi rugaţi pe Domnul Dumnezeul vostru să depărteze de la mine şi urgia aceasta de moarte!” Moise a ieşit de la faraon şi s-a rugat Domnului. Domnul a făcut să sufle un vânt foarte puternic dinspre apus, care a luat lăcustele şi le-a aruncatîn Marea Roşie; n-a rămas o lăcustă pe toată întinderea Egiptului. Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece. (Exodul 10:17-20)

Dacă-mi permiteți o paralelă, rugăciunea lui Faraon seamănă cu rugăciunea fiului rispitor din Luca 15, dar câtă deosebire între cei doi! Comparația aceasta ar fi cel mai bun argument pentru afirmația că nu cuvintele pe care le folosim fac rugăciunea, ci inima noastră! Și pentru că fățărnicia lui Faraon n-avea margini, și pentru că Dumnezeu îi cunoștea inima și intențiile (așa cum le cunoaște pe-ale fiecăruia din noi, pentru că El nu poate fi evitat sau păcălit!), citim pentru a doua oară în acest capitol 10 din Exodul, că „Dumnezeu a împietrit inima lui faraon”.  

Dumnezeu a avut de la bun început un plan prin care să Se ocupe de egipteni, peste care trimite urgiile sistematic și gradual. Primele fuseseră direcţionate împotriva diferiţilor zei, zeiţe sau idoli care infestaseră ţara. Apoi Dumnezeu începe să direcţioneze urgiile și către oameni, care ajung să facă eforturi pentru a supravieţui. Urgia lăcustelor a fost una cu un asemenea efect, cu siguranţă, iar oamenii încearcă să-l convingă pe Faraon de faptul că lucrurile s-au înrăutăţit (după ce abia trecuseră de focul și piatra din cer!), și asta-l face pe Faraon să se pocăiască temporar (Încă o atenționare aici, în legătură cu pocăința contextuală, de moment, dictată de vreun interes sau o împrejurare, și care – precum sămânța căzută lângă drum, pe stâncă sau între spini, din pilda semănătorului Matei 13 – ține doar până la o vreme... uneori, foarte scurtă, ca în cazul lui Faraon)... pentru că – de îndată ce urgia este îndepărtată – se reinstalează în împotrivirea sa de fond. Astfel că Dumnezeu este nevoit să insiste, pentru a-l forța să permită lui Israel să plece.

Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.” Moise şi-a întins mâna spre cer; şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului, timp de trei zile. Nici nu se vedeau unii pe alţii, şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar, în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel, era lumină. (Exodul 10:21-23)

Aţi fost vreodată într-un loc în care poţi simţi întunericul? Singura dată când eu am simţit cu adevărat întunericul a fost când mă aflam în Cavernele Carlsbad (povestește John Vernon McGee). Cu mulţi ani în urmă, într-un tur al peşterii, s-au stins luminile... şi grupul de vizitatori a cântat cântecul creștin „Stânca Vremii”. Simțeau că bezna îi apăsa, și au simțit instinctiv nevoia să cânte... am aflat că necredincioșii din grup nu s-au lăsat până nu i-a redus la tăcere! Oricum, teroarea momentelor de întuneric se făcuse simţită.

Prin această urgie a fost pronunțată judecata asupra zeului-soare Ra, care n-a putut face nimic când întunericul a coborât peste ţară în timpul zilei. Dumnezeu era în acţiune şi adusese întunericul împotriva zeului principal adorat de egipteni. Discul solar era cel mai cunoscut simbol folosit de egipteni, și se regăsește în toată arta lor. Ei bine, bezna aceea a arătat neajutorarea completă a zeului Ra, dar și ridicola înșelare a celor ce-l venerau... doar că majoritatea egiptenilor nu asta au gândit atunci!

Se pare că acel întuneric (o reală minune a lui Dumnezeu) l-a reactivat pe cel... din mintea și inima lui Faraon, pe care-l auzim gata să propună un nou compromis, al patrulea... A fost și ultimul prin care a încercat să condiționeze și să limiteze ieșirea copiilor lui Israel din Egipt... de fapt a fost încă un strigăt al unei inimi care chiar nu voia să se pocăiască!

Faraon a chemat pe Moise şi a zis: „Duceţi-vă şi slujiţi Domnului! Să nu rămână în ţară decât oile şi boii voştri; copiii voştri vor putea merge şi ei împreună cu voi.” (Exodul 10:24)

Am zice că abandonarea turmelor şi cirezilor de vite în Egipt ar fi fost un compromis pe care Moise l-ar fi putut face în tot acest joc al nervilor. Faraon încercase tot felul de tertipuri (de la pocăință mimată la aroganță grețoasă), tot promisese anumite concesii, dorind parcă să se vadă că are și el un cuvânt de spus înaintea lui Dumnezeu – așa că poate v-ați gândi că aceasta era o condiție rezonabilă. Încă o dată găsim aici o lecţie pentru creştinul modern: Dumnezeu îl chemase pe Israel afară din Egipt dimpreună cu toate turmele, bunurile și vasele lor. În niciun caz copiii nu trebuiau lăsaţi în Egipt pentru a fi crescuți în sistemul lor educaţional. Dacă ne creştem copiii pe baza înţelepciunii și sistemelor lumești, dacă vrem să-şi folosească toată energia să devină oameni de succes, trebuie să ne pregătim să-i pierdem în favoarea lumii! Am ascultat o mamă povestind cum şi-a ținut fiul într-o şcoală prestigioasă, laică, şi cât de apreciat și promovat fusese el acolo, însă nu a menţionat și faptul că el îşi pierduse credinţa acolo! Fiul ei a absolvit şcoala, a acceptat o poziţie înaltă, îi vedeam adesea numele tipărit... Mai târziu, mama a venit la mine cu lacrimi în ochi să-mi spună cum el a întors spatele la tot ce era mai sfânt pentru ea. Din păcate, inevitabilul se produsese, și ea făcuse primii paşi! Lumea este subtilă, mincinoasă, puternică.

La fel, sunt destui creştini astăzi care-şi părăsesc „turmele şi cirezile de vite în ţara Egiptului”. (Poate că nu mai e cazul, dar tot vă reamintesc că Egiptul reprezintă lumea.) Mulţi creştini sunt credincioşi la biserică, îl sprijină pe pastorul lor, dau pentru lucrarea Domnului şi toate celelalte, dar afacerea și inima lor este în ţara Egiptului. Ei pun mai presus de toate turmele şi vitele din ţara Egiptului. Dacă ar trebui să aleagă între a sluji Domnului sau a face o excursie în Egipt după turmele şi vitele lor, vă puteți imagina în ce direcţie ar apuca-o.

Este interesant că mulţi creştini spun: „Eu slujesc pe Domnul duminica, iar în timpul săptămânii sunt în lumea împietrită de afară”. Mulţi dintre aşa-zişii creştini trăiesc așa de asemănător cu cei față de care ar trebui să fie lumină și sare, încât e foarte greu să-i deosebeşti. Trăiesc ca toţi ceilalţi din ţara Egiptului. Mă tem că Răpirea va zdrobi inimile multor creştini, pentru că îi va separa de investiţiile lor din lumea aceasta. Ei vor fi nevoiți atunci să-și părăsească depozitele din bancă sau seif, conturile și cardurile lor, bunurile şi obligaţiunile, mașinile şi casele lor... Acești creștini și-au dedicat tot timpul lor acestor lucruri, și și-au legat inimile de ele, astfel că va fi foarte dureros să le lase în urmă.

Observaţi, vă rog, cum răspunde Moise în fața acestei propuneri de compromis: îi transmite hotărât lui Faraon că nu va exista nici urmă de compromis.

Moise a răspuns: „Chiar să ne dai tu însuţi jertfele şi arderile de tot, pe care le vom aduce Domnului Dumnezeului nostru,şi turmele noastre tot trebuie să meargă cu noi şi să nu rămână o unghie din ele; căci din ele vom lua ca să slujim Domnului Dumnezeului nostru; iar până vom ajunge acolo, nu ştim ce vom alege ca să aducem Domnului.” Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a vrut să-i lase să plece. Faraon a zis lui Moise: „Ieşi de la mine! Să nu cumva să te mai arăţi înaintea mea, căci în ziua în care te vei arăta înaintea mea, vei muri.”, „Da!”, a răspuns Moise, „numă voi mai arăta înaintea ta.” (Exodul 10:25-29)

Nu, nu va fi, nu poate fi niciun compromis între Egipt și Împărăția și poporul lui Dumnezeu! Gândul acesta să ne însuflețească pe fiecare, nu numai până la următoarea întâlnire! Atenție la împietrire, atenție la copii, atenție la compromis! Fiți binecuvântați!