Exodul 12:3-28 | Itinerar Biblic | Episodul 114

Ne auzim din nou, pentru că avem în ceruri un Tată bun și iubitor, care ne are în vedere și ne poartă cu braț întins și mână puternică – precum pe evreii de odinioară... și chiar dacă mai trecem prin văi sau tuneluri, însoțirea Lui ne este mai mult decât suficientă – o spunem din experiență, nu? Și-n plus, avem la îndemână Biblia, o carte plină de experiențe reale și asemănătoare, din care învățăm tot ce ne trebuie pt viața aceasta și în vederea vieții veșnice!

Mă gândeam la regularitatea întâlnirilor noastre: știm deja ziua și ora când ne adunăm sub acest generic, dornici să aflăm ce ne mai spune Dumnezeu și ce mai putem învăța din Biblie. Ne bazăm deci pe ceas și pe calendar. Ce-ați zice însă dacă, fără atenționări prealabile, 15 iulie ar deveni 1 ianuarie, sau dacă ziua n-ar mai începe la miezul nopții, ci la ora 18! Gândiți-vă că prin ceva de genul acesta a trecut poporul Israel când a fost anunțat – în debutul cap. 12 din cartea Exodul – că luna aceea, care era a șaptea a calendarului lor, va deveni luna întâi. Orice părere am avea despre ei, pentru mine e remarcabil că Scriptura, tranșantă și fără menajamente în ce-i privește, nu înregistrează vreo cârtire sau opinie ostilă dinspre ei din cauza acestui anunț! Să recunoaștem că noi am fi solicitat să fim consultați!

Această revoluție a calendarului marca nașterea lor ca neam, cu tot cu „clauza națiunii celei mai favorizate” acordată direct de Dumnezeu! Înaintăm în capitolul 12, și vom trece azi prin prevederile divine privind INSTITUIREA PRAZNICULUI PAŞTILOR. Iată ce le spune Domnul lui Moise și Aaron, în (Exodul 12:3)

Vorbiţi întregii adunări a lui Israel şi spuneţi-i: „În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă”.

Există două aspecte importante în acest verset, vizând două aspecte esențiale ale sărbătorii: (1) sângele (mielul care trebuia înjunghiat și-al cărui sânge trebuia pus pe stâlpul uşii) şi (2) familia. Israeliţii deveniseră o naţiune şi Dumnezeu avea de gând să-i elibereze, dar o va face pe familii şi prin intermediul indivizilor din familii. Ce păcat că astăzi s-a diminuat așa de mult responsabilitatea față de stabilitatea familiei, iar funcția sărbătorii pare mai degrabă pierdută în nota de fast și reclamă pe care cel mai adesea o dăm unor asemenea momente. Pierdem sensul real al sărbătorii, ne pierdem pe noi, ne pierdem partenerii și familiile – fără să câștigăm nimic! Uitându-ne la ieri, atenție la azi, oameni buni!

Deci, în fiecare casă trebuia să existe un miel. Dar Domnul se gândește și la excepții:

Dacă sunt prea puţini în casă pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceţi socoteala cât poate mânca fiecare din mielul acesta. (Exodul 12:4)

Acest verset nu vorbeşte despre faptul că un miel ar fi prea puţin pentru cei din casă. Aceasta nu se putea întâmpla, un mielul era suficient. Era posibil, totuşi, ca cei din casă să fie prea puţini pentru miel. Dumnezeu e interesat de fiecare individ al unei familii. Fiecare familie trebuia să aibă un miel, însă dacă era vorba de un cuplu fără copii (sau copii care nu mai locuiau cu ei)? Atunci trebuia ca respectivii să se alăture unui vecin care se afla în aceeaşi situaţie şi să împartă mielul. Fiecare persoană din familie urma să primească o parte din miel. Celebrarea praznicului Paştelui trebuia să fie o chestiune personală şi privată. Este vorba aici despre răscumpărarea unei naţiuni, însă aceasta se face, în mod evident, ținând cont de fiecare familie. Răscumpărarea trebuie să fie primită şi acceptată de către fiecare individ al fiecărei familii. Paştele implică și ar trebui să aibă în vedere întreaga familie. Răscumpărarea este pentru fiecare, credincioșii să se gândească și la rudele lor!

Dumnezeu prezintă aici modul în care îi va mântui pe oameni. Nimeni nu este mântuit pentru că face parte dintr-o naţiune sau o familie. Luaţi, de exemplu, relatarea temnicerului din Filipi şi mântuirea casei sale, aşa cum apare în cartea Faptele Apostolilor, capitolul 16. Familia lui nu a fost mântuită pentru că temnicerul a crezut, ci pentru că fiecare membru al familiei va fi încheiat un legământ cu Mielul, fiecare având parte de Mielul-Hristos. Așa au stat lucrurile. Fiecare membru așa trebuia să-şi arate credinţa: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” (Fapte 16:31) Asta nu înseamnă că dacă veţi crede, toată casa voastră va fi mântuită, toți membrii familiei, automat... Nu! Fiecare individ în parte, fiecare membru al familiei voastre trebuie să creadă și să se încreadă personal în Domnul Isus Hristos, şi atunci vor fi mântuiţi. Fiecare trebuie să fie părtaș la legământ, pentru a ajunge sub protecţia şi răscumpărarea sângelui care se află pe stâlpul uşii – Hristos cel răstignit!

Asistăm acum la o noapte fatidică în istoria Egiptului. Cea din urmă urgie, administrată de Îngerul morții, avea să se năpustească letal asupra fiecărei familii. Israeliţii, care se aflau în ţinutul Gosen, fuseseră scutiţi de ultimele urgii, poporul lui Dumnezeu fusese exceptat de la judecată, dar nu fuseseră încă răscumpăraţi. Abia acum urmau să fie răscumpăraţi, prin modul în care aveau să-şi arate credinţa în ce le spusese Dumnezeu despre sângele mielului.

Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veţi putea să luaţi un miel sau un ied. Să-l păstraţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia; şi toată adunarea lui Israel  să-l înjunghie seara (ebr. „între cele două seri”). (Exodul 12:5-6)

Această pasaj din Scriptură este foarte interesant. Observaţi, vă rog, că fiecare familie avea un miel. Mii de miei trebuiseră să fie înjunghiaţi în acea seară (sau: „între cele două seri”.) Această mulţime de miei ne îndreaptă însă privirile spre un alt Miel. Dumnezeu a văzut în aceşti miei pe Mielul, Domnul Isus Hristos, Paştile jertfite pentru noi. Acel praznic indica înspre venirea Domnului Isus Hristos în lume, ca jertfă de răscumpărare pentru mulți.

Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca. (Exodul 12:7)

Copiii lui Israel trebuiau să pună sângele mielului pe stâlpii uşii, pentru că îngerul morţii avea consemn să ocolească acea casă, să treacă pe lângă (pesah). Aud uneori întrebarea: „Ce se va întâmpla cu pruncii credincioşilor când va veni Răpirea? Dacă se află copii mici în casă când Domnul va veni după ai Săi, îi va lua pe mamă şi pe tată şi îi va lăsa pe micuţi în urmă?” Acest capitol ne arată clar că Dumnezeu nu va lăsa copilaşii în urmă. Înăuntru e familia care, prin credinţă, are parte de Hristos. Copilaşii nu ştiu ce se petrece. Vor fi ei abandonați, lăsaţi în Egipt, sau pradă morții, când Israel iese din ţară? Dacă un micuţ nu ajunge la vârsta la care poate da socoteală, va fi el înjunghiat? O, nu! Sângele mielului acoperă întreaga familie. Dumnezeu nu va lăsa copilaşii în urmă atunci când va avea loc Răpirea, așa cum nu i-a lăsat nici atunci când israeliţii au fost răscumpăraţi şi au părăsit ţara Egiptului – afirmă răspicat John Vernon McGee.

Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; şi anume s-o mănânce cu azime şi cu verdeţuri amare. (Exodul 12:8)

Orice poruncă în legătură cu acest praznic avea o semnificaţie şi un mesaj specific. Acest verset vorbeşte despre părtăşia în familie. Familia era prezentă in corpore la sărbătoarea Paştelui, erau împreună. Vreau să fac o afirmaţie, care ştiu că va produce reacţii: astăzi, în programele noastre de biserică extrem de  organizate, îi punem pe juniori într-un loc, pe tineri într-un loc şi pe adulţi în alt loc. Dar nu citim că Moise le-ar fi spus să-și ducă bebeluşii în odaia copiilor, sau pe adolescenți în curtea din spate să joace volei, şi aşa mai departe. Cred că dacă ar fi procedat așa ceva, mulţi copii evrei s-ar fi pierdut în noaptea Exodului. Praznicul Paştilor privea întreaga familie, şi mi-e teamă că – alături de societatea înșelătoare – și bisericile noastre se fac vinovate de divizarea familiilor. Familiile ar putea și ar trebui să stea împreună în biserică!

Pe când eram tânăr pastor – continuă John Vernon McGee – obișnuiam să am multe întâlniri în biserici de provincie, din comunități rurale; pot spune că acolo am petrecut cele mai frumoase ore din slujirea mea. Începeam să predic seara în fața unor familii ce aveau copii mici lângă ei... Mama legăna de obicei în braţe un bebeluș neliniştit, iar eu am învăţat să vorbesc mai tare decât acei copii gălăgioși. Dacă nu pot să vorbesc mai tare decât un copil de 6 luni, atunci sigur ceva este în neregulă cu mine! Astfel că am învăţat să predic în ciuda zgomotelor făcute de ei. Apoi copilul adormea, mama se ducea în spatele bisericii şi îl punea într-un pătuţ. Se întorcea şi se aşeza lângă soţul ei şi ceilalţi 2-3 copii... Mamele dădeau năvală în adunare după ce îşi puneau copiii în pătuţuri, întorcându-se să-și petreacă restul serii alături de familiile lor. Și asta se întâmpla în mod regulat, nu erau excepții!

Am auzit o istorie despre un predicator care a spus congregaţiei sale că el era un predicator mai bun decât apostolul Pavel. A făcut o pauză de o clipă, după care a continuat: „Sunt un predicator mai bun decât Pavel pentru că el a predicat până la miezul nopţii şi a reuşit să adoarmă o singură persoană. Eu predic de 30 minute şi-am adormit deja vreo 10-12 persoane.” (Ei bine, dacă așa stau stau lucrurile, să știți că și eu pot să mă consider un mare predicator!) Și pastorul McGee continuă:

Acele biserici de care vă spun nu aveau o organizare ireproșabilă, însă acolo creșteau nişte sfinţi minunaţi ai lui Dumnezeu. Nu am nicio încredere în mulţimea revoluţionară care asediază acum campusurile noastre universitare. Noi am procedat cu totul în mod greșit. Modelul lui Dumnezeu era centrat pe familie, însă noi ne-am îndepărtat mult de acest model, o luăm spre academic și spre ritualistic! Bine-ar fi să mai reflectăm la asta!

Am citit în versetul 8 că evreii trebuiau să mănânce carnea mielului friptă pe foc. Focul vorbeşte despre judecată: trebuie să existe o judecată asupra păcatului. Trebuiau de asemenea să mănânce mielul cu pâine nedospită. Drojdia semnifică păcatul, iar pâinea nedospită face referire la Hristos, Acela din care ne hrănim. În plus, nu trebuiau să lipsească ierburile amare. Deşi există mai multe semnificaţii, cred că în context ele ne amintesc că viața și experienţele noastre nu vor fi doar dulci, după ce-l vom fi primit pe Isus Hristos ca Mântuitor. Ierburile amare merg mână în mână cu răscumpărarea.

Să nu-l mâncaţi crud sau fiert în apă; ci să fiefript la foc: atât capul, cât şi picioarele şi măruntaiele. Să nu lăsaţi nimic din el până a doua zi dimineaţa; şi dacă va rămâne ceva din el pe a doua zi dimineaţa, să-l ardeţi în foc. (Exodul 12:9-10)

Carnea mielului nu putea fi consumată crudă, pentru că vorbea despre judecata asupra păcatului din vieţile oamenilor, iar aceasta necesită jertfă şi judecată. Cine vine la Hristos, vine ca păcătos. Jertfa nu trebuia fiartă, ceea ce înseamnă pur şi simplu că trebuie să ne punem încrederea în Hristos şi numai în El. Din nefericire, sunt mulţi care își pun încrederea în apă chioară pentru mântuirea lor. Dar totul trebuia fript – judecata focului!

Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă; căci este PaşteleDomnului. În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul. (Exodul 12:11-12)

Când vii la Hristos, trebuie să ai mijlocul încins, pregătit să ieşi din lume, să te detașezi de ea. Nu poţi să te întorci la Dumnezeu şi să continui să trăiești în păcat. Sigur, vom mai păcătui ocazional, dar nu mai putem alege să trăim deliberat în păcat.

Știu o doamnă care deținea un magazin cu băuturi alcoolice, și care s-a întors la Dumnezeu. M-a sunat şi mi-a spus că vrea să iasă din afacerea cu băuturi alcoolice: „Dacă mi-ai spune să iau un ciocan şi să sparg orice sticlă din magazin, aş face-o.” Însă acea afacere era tot ce mai avea, așa că eu i-am spus să vândă afacerea. Așa a făcut, iar astăzi este o credincioasă de toată isprava!

Putem trage o concluzie: veţi ieşi din Egipt, dacă sângele a fost stropit pe stâlpii uşii casei voastre. Trebuie să mâncaţi mielul de jertfă având mijlocul încins, gata de plecare!

Dar nu încheiem, deocamdată... Până acum, Dumnezeu direcţionase urgiile, una câte una, împotriva zeilor principali ai Egiptului. Dar toţi zeii lor cereau să li se ofere primul născut. Acum deci, Dumnezeu îşi îndreaptă armele împotriva tuturor idolilor Egiptului.

Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului. (Exodul 12:13)

Israeliţii nu au fost mântuiţi pentru că erau sămânţa lui Avraam. Dacă Egiptenii ar fi ascultat de porunca lui Dumnezeu, şi ei ar fi fost mântuiţi. Dumnezeu a spus: „Când voi vedea sângele, voi trece pe alături.” Nimeni n-a scăpat străduindu-se să facă tot ce putea mai bine, sau pentru că era sincer, sau pentru că era o persoană bună. N-au fost mântuiţi pentru că au trecut prin ceremonialul de tăiere împrejur sau pentru că aparţineau vreunei comunități. Dumnezeu le promisese: „Când voi vedea sângele, voi trece pe lângă tine.” Îngerul morţii n-a făcut o inspecţie prin cartier. Evreii nu trebuiau să spună îngerului morţii cât de buni erau şi ce fapte grozave făcuseră. Dumnezeu a spus: „Când voi vedea sângele, voi trece pe lângă tine” – și nu mai e nimic de adăugat la asta! Cine a fost mântuit în acea noapte? Cei care L-au crezut pe Dumnezeu. Cei care au stropit cu sânge uşiorii casei şi s-au încrezut în acel sânge. Nu înţeleg pe deplin, dar cred ce spune Dumnezeu, or El îmi spune că sângele Fiului Său mă va mântui, şi nimic altceva!

Sângele nu reprezenta vreun semn mistic sau magic. În Cuvântul lui Dumnezeu întâlnim un principiu important şi anume că „fără vărsare de sânge, nu există iertare de păcate”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate, generos dar arbitrar, să închidă ochii la păcate şi să nu facă nimic, aşa cum niciun judecător de azi nu poate declara un vinovat, nevinovat. Judecătorul trebuie să dovedească și să pedepsească vinovăția, iar cel în cauză să-şi ispăşească pedeapsa. O parte din problema lumii de azi este corupţia din justiție! Dar Legea implacabilă a Dumnezeului incoruptibil este neschimbată în acest univers, astfel că „Sufletul care păcătuiește, acela va muri.” Pedeapsa morţii planează deasupra noastră a tuturor, însă Dumnezeu este îndurător şi  a acceptat ca o viaţă fără pată să poată înlocui o viaţă vinovată. Până la Hristos, mântuirea venea printr-un miel. Apoi s-a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Primindu-L pe Hristos, suntem izbăviţi de judecata meritată!

Atunci, în acea noapte în Egipt, a murit orice întâi-născut al oricărei familii care nu se afla sub protecţia sângelui. Aplicarea sângelui pe stâlpii casei şi pe pragul de sus al casei era o dovadă a credinţei, înţelegeţi? La fel e și afirmarea unei credinţe personale în Hristos!

Apoi a urmat praznicul Paştelui. Și în cartea Leviticul ne sunt date instrucţiuni pentru Paște şi pentru Praznicul Azimelor, care făcea parte din sărbătoare, dar care avea loc după Praznicul Paştilor. Rămânem însă în Exodul, și citim mai departe:

Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri. Timp de şapte zile veţi mânca azime. Din cea dintâi zi veţi scoate aluatul din casele voastre: căci oricine va mânca pâine dospită, din ziua întâi până în ziua a şaptea, va fi nimicit din Israel. În ziua dintâi veţi avea o adunare de sărbătoaresfântă; şi în ziua a şaptea veţi avea o adunare de sărbătoare sfântă. Să nu faceţi nici o muncă în zilele acelea; veţi putea numai să pregătiţi mâncarea fiecărui ins. (Exodul 12:14-16)

Aceste indicaţii nu aveau legătură cu trecerea îngerului morţii și nici cu mântuirea lor, ci descriu un praznic al părtăşiei în familie. Aceasta era o datorie – fiind poruncită de Dumnezeu – dar şi un privilegiu. Evreii trebuiau să aibă comuniune cu Dumnezeu.

Să ţineţi sărbătoarea Azimelor, căci chiar în ziua aceea voi scoate oştile voastre din ţara Egiptului; să ţineţi ziua aceea ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri. În luna întâi, din a paisprezecea zi a lunii, seara, să mâncaţi azime, până în seara zilei a douăzeci şi una a lunii. (Exodul 12:17-18)

Evreii au mâncat azime în marşul lor prin pustie, deoarece în noaptea de pesah fuseseră izgoniţi în grabă din Egipt. Şi au mâncat din pâinea aceea timp de 7 zile. De observat că este vorba de pâine fără drojdie. Dacă cineva ar fi mâncat pâine dospită, ar fi fost exclus din părtăşia cu ceilalţi.

Timp de şapte zile, să nu se găsească aluat în casele voastre; căci oricine va mânca pâine dospită va fi nimicit din adunarea lui Israel, fie străin, fie băştinaş. Să nu mâncaţi pâine dospită; ci, în toate locuinţele voastre, să mâncaţi azime. (Exodul 12:19-20)

Drojdia este menţionată indirect de 8 ori în versetele 14-20, și reprezintă un principiu al răului în Biblie, simbolizând tot ce e rău şi dăunător. În Matei 13, Domnul spune o pildă despre o femeie care ascunde drojdie în 3 măsuri de făină. Pentru că ea este un principiu al răului, drojdia n-are cum să reprezinte Evanghelia acolo. Cele 3 măsuri de făină reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu şi drojdia (răul) a fost pusă în el. Este într-adevăr uimitor câte erori de interpretare întâlnim astăzi, şi câţi naivi le dau crezare. „Drojdia” este amestecată în învăţătura Cuvântului. Multe grupări religioase folosesc Biblia, însă amestecată cu doctrina lor falsă. Copiilor lui Israel li se spune să evite exact acest lucru. Să luăm și noi seama!

Domnul nostru vorbește în mod explicit despre drojdie în Evanghelia după Matei. În 16:6: „Isus le-a zis: «Luaţi seama şi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor.»” Apoi în 16:11 continuă: „Cum nu înţelegeţi că nu v-am spus de pâini, ci v-am spus să vă păziţi de aluatul fariseilor şi al saducheilor?” Ucenicii Domnului credeau că se referea la pâinea fizică. Mai târziu, însă, vor înţelege că Domnul Isus vorbea despre doctrina rea a fariseilor.

Pâinea nedospită nu este prea gustoasă. Multora nu le place studierea Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu, pur şi fără aluat. Mulți vin la biserică pentru că petrec timp cu alţii, sau pentru muzică, sau pentru altele – dar nu pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Ei nu vor Cuvântul lui Dumnezeu pentru că nu este plăcut la gust. Am fost odată în Israel în perioada Praznicului Azimelor şi m-am săturat de câtă pâine nedospită am mâncat atunci. Ce masă de pomină a fost când s-a terminat praznicul şi au adus pâinea adevărată! Aceasta are un gust plăcut pentru omul firesc. Pâinea nedospită nu este aşa gustoasă ca pâinea dospită, dar Cuvântul lui Dumnezeu este mâncarea sănătoasă pentru copilul lui Dumnezeu!

Moise a chemat pe toţi bătrânii lui Israel şi le-a zis: „Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre şi înjunghiaţi Paştele. Să luaţi apoi un mănunchi de isop, să-l înmuiaţi în sângele din strachină şi să ungeţi pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii cu sângele din strachină. Nimeni din voi să nu iasă din casă până dimineaţa. Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul, şi va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească. (Exodul 12:21-23)

Isopul este o plantă perenă, ramificată și pufoasă ce creşte în zone stâncoase. Mănunchiuri de isop s-au folosit pentru aplicarea sângelui pe ușile caselor. Isopul, pentru mine, reprezintă credinţa. Sângele lui Hristos este pus pe viaţa şi inima noastră atunci când ne încredem în ceea ce a făcut Hristos pentru noi. Și încheie Moise precizările, și noi ediția de azi, cu aceste cuvinte din (Exodul 12:24-28)

Să păziţi lucrul acesta ca o lege pentru voi şi pentru copiii voştri în veac. Când veţi intra în ţara pe care v-o va da Domnul, după făgăduinţa Lui, să ţineţi acest obicei sfânt. Şi când vă vor întreba copiii voştri: ‘Ce înseamnă obiceiul acesta?’ să răspundeţi: ‘Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul şi ne-a scăpat casele noastre.’” Poporul s-a plecat şi s-a închinat până la pământ. Şi copiii lui Israel au plecat şi au făcut cum poruncise Domnul lui Moise şi lui Aaron; aşa au făcut.

La despărțire, să ne propunem și noi să facem tot ce auzim că ne spune Domnul! Pe curând!