Exodul 12:29-13:22 | Itinerar Biblic | Episodul 115

Stimați ascultători, ne reîntâlnim sub cupola de har a Domnului nostru, și-n ecoul cuvintelor Sale prin care făcuse – în prima parte a cap. 12 din cartea Exodul, unde suntem – precizări atât de clare și ferme privind fixarea uneia dintre cele mai importante celebrări ale lui Israel, și am spune chiar mondiale: Paștile Domnului. Evenimentele din acea noapte și tot ce va urma trebuiau deci să rămână legate exclusiv de Numele Domnului. Izbăvirea era integralmente lucrarea Lui. Din noaptea aceea provine mântuirea prin har pentru toate veacurile și generațiile care vor urma, până la așezarea din nou a tuturor lucrurilor! Tot ce au oamenii de făcut este să accepte oferta de iertare și salvare, și s-o celebreze corespunzător (și nu doar anual)! Urgia a zecea a însemnat nimicire pentru egipteni, și răscumpărare pentru evrei. Moartea întâilor-născuți (care aveau statut preferențial larg răspândit în lumea antică) a reprezentat ultima judecată abătută de Domnul asupra Egiptului și-a zeilor săi. Dumnezeu Își instruise poporul pentru acest moment. Dar de data asta, și-n ținutul Gosen (care fusese privilegiat și ocrotit de ultimele urgii) urmau să se aplicae prescripțiile divine: salvarea era acordată doar celor din casele cu sânge de miel la intrare. Iar dacă egiptenii și-ar fi marcat casele după exemplul israeliţilor, îngerul morţii ar fi cruţat și pe întâiul-născut din respectivele familii.

Vom fi surprinși odată când vom constata că Domnul Isus nu ne va cere detalii denominaționale, și nu va ține cont din ce biserică am făcut parte. Odată ce ți-ai pus încrederea în Hristos ca Mântuitor al tău, Duhul Sfânt te-a botezat în trupul viu al Bisericii adevărate, Mireasa veșnică a lui Hristos... Și pe cât de laborioase fuseseră preparativele, pe atât de succintă este redarea plăgii a 10-a; o citim în (Exodul 12:29-30)

La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor. Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui, şi toţi egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort.

Această ultimă judecată a revendicat vieţile întâilor-născuţi din fiecare casă. Până în acel moment, Dumnezeu nu vizase predilect viaţa, dar acum o face; să nu spuneţi însă că Dumnezeu e un tiran capricios. Încercatul Iov a recunoscut că „Domnul a dat, Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” Cel care dă viaţa are autoritatea s-o și ia înapoi!

În aceeaşi noapte faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă de slujiţi Domnului, cum aţi zis. Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă.” (Exodul 12:31-32)

În cele din urmă, Faraon e nevoit să cedeze. Până acum refuzase să dea curs cererilor lui Moise, dar acum urgia atinsese și familia lui. Dumnezeu începuse judecata nu cu moartea întâilor-născuţi ai egiptenilor, ci prin transformarea toiagului lui Aaron într-un șarpe/crocodil. Dacă Faraon L-ar fi crezut pe Dumnezeu, Israel ar fi putut părăsi ţara şi egiptenii ar fi fost cruţați de judecată. Responsabilitatea pentru cele întâmplate îi aparținea, așadar, lui Faraon.

Egiptenii zoreau poporul şi se grăbeau să-i scoată din ţară, căci ziceau: „Altfel, toţi vom pieri.” (Exodul 12:33)

Egiptenii erau deja terifiați, nu ştiau până unde va merge judecata lui Dumnezeu. Dumnezeu le luase întâii-născuţi; acum ce va mai face? Probabil ne va omorî pe toţi, gândeau egiptenii... așa că practic i-au scos din țară, pentru că se temeau pentru vieţile lor.

Poporul şi-a luat plămădeala (coca), înainte de a se dospi. Şi-au învelit postăvile cu plămădeala în haine şi le-au pus pe umeri. Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise şi au cerut egiptenilor vase de argint, vase de aur şi haine. (Exodul 12:34-35)

Dumnezeu a făcut ca evreii să capete trecere înaintea egiptenilor, aşa că atunci când au cerut, egiptenii le-au dat tot ce doreau. Acesta a fost modul lui Dumnezeu de a jefui Egiptul și de a le oferi evreilor plata pentru sutele de ani de sclavie în Egipt. Egiptenii le datorau israeliţilor atât de mult, încât copiii lui Israel, practic, i-au prădat, luând cu ei o mare parte din bogăţia Egiptului, dată lor de bună-voie!

Copiii lui Israel au plecat dinRamses spre Sucot, în număr de aproape şase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii. (Exodul 12:37)

Se pare că numărul celor care au ieşit din Egipt se ridică la peste un milion de oameni, poate chiar două milioane. Erau 600.000 doar bărbaţi pedeştri, în afară de femei şi copii. Și mai observăm un lucru interesant, în această amplă mișcare de mase:

O mulţime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei; aveau şi turme însemnate de oi şi boi. (Exodul 12:38)

Când au ieșit israeliţii din Egipt, o mulţime de oameni născuţi din căsătorii mixte au plecat împreună cu ei și aceștia vor fi cauza multor probleme în tabăra lui Israel. Vom afla mai multe despre ei în cartea Numeri. Familiile acestea însemnau egipteni căsătoriți cu evreice sau evrei căsătoriți cu egiptence. Copiii lor trebuiau să decidă – să plece cu israeliţii sau să rămână cu egiptenii? Unii au plecat, alții au rămas. Cei care au plecat s-au întrebat apoi de multe ori dacă nu făcuseră o greşeală, iar când apăreau probleme şi greutăți, ei erau primii care se plângeau. Ei nu erau israeliţi în adevăratul sens al cuvântului. De-a lungul timpului, astfel de cetățeni proveniți dintr-un părinte ne-evreu, au generat destulă bătaie de cap în Israel. Dar și în comunitățile creștine, cei ce frecventează biserica, dar nu sunt întorși la Dumnezeu generează destule probleme. Vom mai vorbi despre asta cu altă ocazie.

Cu plămădeala, pe care o luaseră din Egipt şi care nu se dospise încă, au făcut turte fără aluat; căci fuseseră izgoniţi de egipteni, fără să mai poată zăbovi şi fără să-şi ia merinde cu ei. Şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani. Şi, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului. Noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Domnului, pentru că atunci i-a scos din ţara Egiptului; noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Domnului de toţi copiii lui Israel şi de urmaşii lor. (Exodul 12:39-42)

Pesah/paşte sau Pesahim/paștile s-a sărbătorit pentru prima dată la ieşirea poporului Israel din Egipt. Israeliții nu trebuiau să uite niciodată ce a făcut Domnul Dumnezeu pentru ei, până la revenirea Regelui şi instaurarea Mileniului. Atunci ieșirea lor din Egipt și solicitantul exod vor fi date uitării... și vom vedea mai târziu de ce.    (Exodul 12:43-49)

Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Iată porunca privitoare la Paşti: niciun străin să nu mănânce din ele. Să tai împrejur pe orice rob cumpărat cu bani, şi apoi să mănânce din ele. Veneticul şi simbriaşul să nu mănânce. Să nu le mănânce decât într-o singură casă; să nu luaţi deloc carne afară din casă şi să nu zdrobiţi niciun os. „Toată adunarea lui Israel să facă Paştele. Dacă un străin, care va locui la tine, va vrea să facă Paştele Domnului, orice parte bărbătească din casa lui va trebui tăiată împrejur; apoi se va apropia să le facă, şi va fi ca şi băştinaşul; dar niciun netăiat împrejur să nu mănânce din ele. Aceeaşi lege va fi pentru băştinaş ca şi pentru străinul care va locui în mijlocul vostru.”  

Numai cei ce se identificau prin credinţă cu poporul lui Dumnezeu puteau să ia parte la celebrare. Ne-evreii se puteau alătura și erau bineveniți doar dacă acceptau credinţa poporului Israel, inclusiv semnul legământului mozaic – tăierea împrejur.

Toţi copiii lui Israel au făcut cum poruncise Domnul lui Moise şi lui Aaron; aşa au făcut. Şi chiar în ziua aceea, Domnul a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel, după oştile lor. (Exodul 12:50-51)

Una din puținele ocazii când citim negru pe alb că evreii „au făcut cum poruncise Domnul”. Dar nu se termina totul cu ieșirea din Egipt. Urmărindu-i pe copiii lui Israel în călătoria lor spre Marea Roşie şi, apoi, prin pustie, vom învăţa multe alte lecţii de folos și pentru noi, creştinii contemporani.

Dar, poate c-ați observat, narațiunea s-a întrerupt din nou – după un model deja familiar – ca să se repete (era nevoie, era un început, și poporul era mare și eterogen și agitat!) importanța și maniera de celebrare a sărbătorii, atât cu privire la prăznirea de către străini (cum am observat mai devreme), cât și cu privire la noua generație către care Dumnezeu privea deja, și cu care avea planuri mari, cum citim în primele vers. din cap. 13:

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi născut, pe orice întâi născut dintre copiii lui Israel, atât dintre oameni, cât şi dintre dobitoace: este al Meu.” Moise a zis poporului: „Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt, din casa robiei; căci cu mână puternică v-a scos Domnul de acolo. Să nu mâncaţi pâine dospită. Astăzi ieşiţi, în luna spicelor. (Exodul 13:1-4)

Întâii-născuţi ai Egiptului muriseră. Zeii Egiptului dintotdeauna îi revendicaseră pe întâii-născuţi ai egiptenilor, iar acum Dumnezeu legiferează o punere deoparte pentru El a întâilor-născuţi evrei. El vrea ca și credincioşii de astăzi să-L pună pe El pe primul loc în viața lor, însă mulţi n-o fac. Dumnezeu cere să-i închinăm ce avem mai bun, „pârga/întâiul rod al puterii tale”; Dumnezeu Își revendică prioritatea în toate. Că mulţi credincioşi nu țin cont de asta, este altă problemă. Când și dacă avem timp, slujim Domnului, dar în cea mai mare măsură timpul nostru este petrecut în interese personale şi distracție. Iar Domnului îi dăm ce rămâne, firimituri... Lui, care ne-a dat și ne oferă totul!!!

Îmi amintesc o întâmplare povestită de Billy Sunday: călătorea cu trenul, traversând ţara împreună cu William Wrigley, omul care a inventat guma de mestecat. Domnul Wrigley era creştin şi, în timpul călătoriei lor, i-a spus lui Billy Sunday că are obiceiul să dea Domnului a zecea parte din toate veniturile sale, și a subliniat că nu ultima parte din venit o dădea Domnului, ci prima parte, la început, după ce făcea socotelile – și era entuziasmat să constate cum Domnul îl binecuvânta şi-l făcea să prospere. Bineînțeles, Dumnezeu nu garantează prosperitate tuturor; însă este important să observăm că El a binecuvântat pe majoritatea celor ce i-au dat Lui prioritate și prinos! A-L pune pe primul loc pe Dumnezeu înseamnă să facem lucrul acesta fără compromisuri și cu inimă curată.

Copiii lui Israel tocmai ieşiseră din Egipt, unde slujiseră ca robi vreo patru sute de ani. Apoi, Dumnezeu le cere întâii-născuţi. Poate că unii vor fi murmurat: „Doamne, abia ce ne-ai scos din robie, şi-acum îl ceri pe primul meu născut pentru Tine?!” Domnul Isus Hristos face la fel cu noi; ne mântuieşte din robia păcatului, ne eliberează şi ne face liberi. Citim (Ioan 8:36): „Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi”. Domnul spune că El vrea ca noi să ne dăruim Lui. Poate spui: „Eu sunt liber și-așa vreau să rămân!” Dar oare ești cu adevărat liber? Ai fost cumpărat cu un preţ: sângele scump al lui Isus Hristos. Doar când te dăruiești Lui de bunăvoie şi Îl pui pe El pe primul loc în viața ta, primești libertatea!

Când te va duce Domnul în ţara canaaniţilor, hetiţilor, amoriţilor, heviţilor şi iebusiţilor, pe care a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da, ţară unde curge lapte şi miere, să ţii următoarea slujbă în luna aceasta. Timp de şapte zile, să mănânci azime; şi în ziua a şaptea, să fie o sărbătoare în cinstea Domnului. În timpul celor şapte zile, să mâncaţi azime; să nu se vadă la tine nimic dospit, nici aluat, pe toată întinderea ţării tale. Să spui atunci fiului tău: „Aceasta este spre pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, când am ieşit din Egipt.” (Exodul 13:5-8)

Deci, lui Israel i se cerea să ţină Praznicul Paştelui şi Praznicul Azimelor, imediat ulterior. Când israeliţii părăsiseră Egiptul în grabă, luaseră cu ei pe drum covata şi aluatul ce se afla în ea – un aluat nedospit, pentru că Dumnezeu le spusese: „Fără drojdie! Veți mânca pâine nedospită timp de 7 zile, în care nu trebuie să existe la voi aluat dospit.” Această ritual trebuia respectat din generaţie în generaţie, pentru ca oamenii să-şi amintească mereu că Dumnezeu i-a eliberat din ţara Egiptului.

Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochii tăi, pentru ca legea Domnului să fie întotdeauna în gura ta; căci cu mână puternică te-a scos Domnul din Egipt. Să ţii porunca aceasta la vremea hotărâtă, din an în an. Când te va aduce Domnul în ţara canaaniţilor, cum a jurat ţie şi părinţilor tăi, şi când ţi-o va da, să închini Domnului pe orice întâi născut, chiar pe orice întâi născut din vitele pe care le vei avea: orice parte bărbătească este a Domnului. Să răscumperi cu un miel pe orice întâi născutal măgăriţei; iar dacă nu-l vei răscumpăra, să-i frângi gâtul. Să răscumperi de asemenea pe orice întâi născut de parte bărbătească dintre fiii tăi. (Exodul 13:9-13)

Întâii-născuţi din toate turmele copiilor lui Israel aparțineau Domnului. Fiecare întâi-născut al măgăriţei trebuia răscumpărat cu un miel, pentru că Dumnezeu nu dorea să I se aducă jertfă vreunul din aceste animale cu urechi lungi. Animalul de jertfă trebuia să fie un miel. Întâiul-născut al omului trebuia răscumpărat, după cum vom vedea mai târziu, cu arginţi. Arginţii erau banii de răscumpărare (s-a confirmat și-n cazul Domnului Isus!).

Şi când te va întreba fiul tău într-o zi: „Ce înseamnă lucrul acesta?”, să-i răspunzi: „Prin mâna Lui cea atotputernică, Domnul ne-a scos din Egipt, din casa robiei; şi, fiindcă faraon se încăpăţâna şi nu voia să ne lase să plecăm, Domnul a omorât pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâii născuţi ai oamenilor până la întâii născuţi ai dobitoacelor. Iată de ce aduc jertfă Domnului pe orice întâi născut de parte bărbătească şi răscumpăr pe orice întâi născut dintre fiii mei. Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte, între ochi, căci prin mâna Lui atotputernică ne-a scos Domnul din Egipt.” (Exodul 13:14-16)

Acest ritual avea drept scop să le reamintească israeliţilor că Dumnezeu i-a eliberat din Egipt. Întâii-născuţi dintre fiii lor trebuiau răscumpăraţi cu arginţi. În ce ne privește pe noi însă, citim în 1 Petru 1:18-19: „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.”

După ce a lăsat faraon pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus pe drumul care dă în ţara filistenilor, măcar că era mai aproape; căci a zis Dumnezeu: „S-ar putea să-i parărău poporului, văzând războiul, şi să se întoarcă în Egipt.” (Exodul 13:17)

Israeliţii tocmai ieşiseră din robie, erau sleiți și destul de confuzi, prea puțin organizați – și deci nu erau pregătiţi să lupte. Cel mai scurt drum către ţara pe care le-o dăduse Domnul era în susul coastei. În Războiul de 6 zile din 1967, din Palestina, israeliţii s-au mutat în josul coastei şi i-au scos pe egipteni de-acolo... bineînţeles, cu tancuri şi avioane! Deci pregătiţi și înarmați cum se cuvine! Israeliţii care ieşiseră din robia egipteană nu aveau însă nici instruire militară, nici arme de luptă; astfel că Dumnezeu, în mila Lui, i-a îndrumat spre pustie. Drumul prin deșert era mai lung, dar îi cruţa de război, așa că n-ar fi trebuit să se confrunte cu niciun duşman până ce ajungeau în Țara Promisă. Le-a luat 40 de ani evreilor să traverseze pustia şi să intre în Ţara Promisă, iar atunci aveau deja armată şi erau bine echipaţi, după cum vom vedea mai încolo.

Poate că va zice cineva: „Dumnezeu i-ar fi putut scăpa printr-un miracol!” Este adevărat, însă nu-mi place că unii creştini cred că Dumnezeu e dator să facă o minune pentru ei la fiecare minut, și că au dreptul să-I poruncească lui Dumnezeu să intervină pentru ei atunci când sunt bolnavi sau se află în vreun necaz. Aici nu este vorba despre puterea Sa; sigur că El putea să facă o minune! Mai degrabă, este vorba despre când și cum vrea El s-o facă. Dumnezeu are un plan. Şi atunci când va fi nevoie, El va interveni miraculos pentru noi – însă doar pentru a împlini voia şi planul Lui în vieţile noastre!

Dumnezeu îi putea duce pe israeliţi prin ţara Filistenilor şi să facă o minune acolo; iar dacă ar fi fost atacaţi, Dumnezeu i-ar fi putut elibera. Atunci când este necesar, Dumnezeu e pregătit să facă minuni, însă numai pentru a-Şi împlini voia Sa.

...Dumnezeu a pus pe popor să facă un ocol pe drumul care duce spre pustiu, spre Marea Roşie. Copiii lui Israel au ieşit înarmaţi din ţara Egiptului. (Exodul 13:18)

Cuvântul „înarmaţi” este un termen foarte interesant și se referă la faptul că au ieşit din ţara Egiptului în ordine, ca militarii. Nu au ieşit din ţară ca o mulţime de oameni răsfirată, ci într-un mod organizat. Evreii nu aveau armată, dar s-au aliniat ordonat (câte 5 pe-un rând!) Dacă i-am fi văzut mărșăluind prin pustie, am fi văzut un grup foarte disciplinat.

Moise a luat cu el oasele lui Iosif; căci Iosif pusese pe fiii lui Israel să jure, zicând: „Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi cu voi oasele mele de aici.” (Exodul 13:19)

Când israeliţii au părăsit Egiptul, Moise a luat oasele lui Iosif de acolo. La finalul cărții Geneza (50:24), citim că: „Iosif a zis fraţilor săi: «Eu am să mor! Dar Dumnezeu vă va cerceta şi vă va face să vă suiţi din ţara aceasta în ţara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov.»” Geneza 50:25 continuă: „Iosif a pus pe fiii lui Israel să jure, zicând: «Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi şi oasele mele de aici.»” Trecuseră sute de ani de ani de când Iosif spusese acele cuvinte, și iată că venise timpul despre care vorbise. Când a murit, Iosif era un erou naţional şi a trebuit să fie înmormântat în Egipt. Apoi, însă, s-a ridicat un Faraon care nu-l cunoscuse pe Iosif (și probabil că nu recunoștea nici rolul său în salvarea Egiptului). Deci, de vreme ce Iosif nu mai era un erou naţional, rămpșițele sale puteau fi strămutate din Egipt fără să stârnească proteste din partea cuiva.

Iosif dorise să fie înmormântat în Ţara Promisă. De ce oare? Dacă ştia că va fi înviat din morţi odată şi înălţat la cer, ce mai conta dacă locul din care se ridica era ţara Egiptului, sau Israelul? Cred că se aştepta să fie înviat împreună cu poporul său pentru Mileniu şi apoi pentru eternitate. Aceasta a fost nădejdea lui Iosif şi aceasta era şi nădejdea lui Moise. Prin credinţă, deci, Moise ia oasele lui Iosif ca să le ducă în Ţara Promisă.

Au plecatdin Sucot şi au tăbărât la Etam, la marginea pustiului. Domnulmergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopţii. (Exodul 13:20-22)

Copiii lui Israel se îndreptau către deşertul fierbinte, pustia aceea mare şi teribilă – dar nu vor fi arşi de soare, pentru că ziua un stâlp de nor îi va proteja! Era ceea ce nicio altă naţiune nu avusese: Shekinah, slava/prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu. Vorbind despre neamul său (Rom. 9:4), Pavel a spus: „Ei sunt israeliţi, auînfierea, slava…” – la această slavă se referă: shekinah, gloria vizibilă a lui Dumnezeu! Biserica nu are parte de așa ceva, pentru că ea nu a primit nimic vizibil. Ei aveau nevoie de „slavă”, pentru că răscumpărarea nu era realizată încă din punct de vedere istoric, cum este astăzi. Noi nu avem nevoie de prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu pentru a umbla prin credinţă. Efeseni 1:3 ne spune că Dumnezeu, „ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos”. Dumnezeu era pregătit să-Și ducă poporul în siguranţă prin pustie. La fel ne poartă și pe noi azi prin pustia lumii, și va fi cu noi până-n Canaanul ceresc! Îi mulțumim și așteptăm cu bucurie și pace acea zi, dar și întânirea noastră viitoare! Pe curând!