Exodul Cap. 12-14 | Conseiderații finale | Itinerar Biblic Episodul 117

Dragi ascultători, oricât de mici, puțini sau rari, pașii ne duc înainte prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin istoria mântuirii temeinic lucrate de Sus, în folosul fiecăruia dintre cei ce vor s-o primească. Sper ca și întâlnirea de azi să ne ajute dacă nu să înaintăm, măcar să ne stabilizăm în câteva dintre evenimentele istorice și sensurile lor spirituale, parcurse în ultimele episoade, alocate secțiunii biblice denumită Exodul, după unul din evenimentele de referință din istoria poporului ales: ieșirea din Egipt.

Vă reamintesc, în citirea comentată a textului biblic, am depășit momentul dramatic al nopții teribile în care Egiptul și-a pierdut toți întâii-născuți din cauza aroganței și încăpățânării lui faraon; am trăit emoția sfârșitului robiei îndelungi și asupritoare la care fusese supus poporul evreu, care iese din Egipt încărcat până la refuz cu bogățiile egiptenilor, plătiți practic ca să plece mai repede; am savurat și momentul incredibilei și decisivei intervenții izbăvitoare a lui Dumnezeu care a despicat Marea Roșie ca să treacă Israel ca pe uscat pe partea cealaltă, prăvălindu-le nimicitor și definitiv peste armata egipteană condusă de însuși faraon.

Înainte de a acompania poporul într-o emoționantă și molipsitoare cântare de laudă la adresa Izbăvitorului Iahweh, vă propun să fixăm recapitulativ câteva dintre semnificațiile momentelor trăite împreună în ultimele capitole și episoade din Exodul...

Când vorbim de Paști ne referim îndeosebi la evenimentul care a concluzionat judecata lui Dumnezeu asupra zeilor Egiptului, desfășurată prin cele plăgi cu care a lovit puternicul imperiu nord-african. Ce s-a întâmplat în acea noapte de pomină fusese anticipat (și-ntr-un fel înglobează apoteotic) urgiile precedente, inclusiv lovitura de grație care urma să fie dată peste câteva zile la Marea Roșie. Însăși semnificația termenului pesah – trecut/trecere pe lângă – ne determină să-i subsumăm Paștelui toate fazele și evenimentele judecății lui Dumnezeu. Deci măcar în acest episod recapitulativ, când rostim Paște/Paști e bine să înțelegem totalitatea evenimentelor ce au marcat înscrierea lui Israel pe făgașul ireversibil al drumului spre Canaanul promis de Dumnezeu. Febra pregătirilor pentru Paște din cap. 12 prevestește apogeul urgiilor lui Dumnezeu, și vom vedea că durerea pierderii întâilor-născuți de pe tot teritoriul țării (a doua parte a cap. 12) îl determină pe faraon să nu mai împiedice plecarea evreilor. După noaptea urgiei a zecea, imediat după ce Faraon a cerut binecuvântarea lui Moise și Aaron și după ce Israel, încărcat de daruri, a ieșit din Egipt – conflictul părea să se stingă, iar acțiunea pare să intre pe un platou moderat. Paranteza introdusă în finalul cap. 12 și-n primele ¾ din cap. 13 este menită să sublinieze atât natura unică a Paștilor, dpdv al semnificațiilor... dar să și ascută dramatismul evenimentului care urma, ajutându-ne să vedem (dincolo de orice altceva) suveranitatea incontestabilă a Celui ce orchestrează istoria popoarelor (și nu doar a lui Israel!)

Unicitatea primelor Paști rezidă atât în mulțimea detaliilor despre așezarea lor de principiu, cât și în desfășurarea spectaculoasă și atipică a celebrării și a pasajului în sine, în condiții absolut speciale – și-n care accentul cade mai degrabă pe contextul primelor paști. Asupra acestor amănunte și condiționări se va reveni repetat, pentru ca asimilarea și respectarea lor să sublinieze importanța pe care o capătă în istoria omenirii.

Ieșirea din Egipt, exodul propriu-zis a rămas ca punct de referință în istoria poporului ales Israel, ai cărui proroci au făcut dese referiri la el, în rugăciunile, mesajele și scrierile lor, prin care Dumnezeu practic S-a adresat și S-a pronunțat în ce-i privește...

Trezeşte-te, trezeşte-te şi îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului! Trezeşte-te, ca în zilele de odinioară şi în veacurile din vechime! Oare n-ai doborât Tu Egiptul şi n-ai străpuns balaurul? Nu eşti Tu Acela care ai uscat marea, apele adâncului celui mare, şi ai croit în adâncimile mării un drum pentru trecerea celor răscumpăraţi?  - întreabă Isaia (51:9-10)

Și în Ieremia (2:4-6) găsim un refren asemănător: Ascultaţi Cuvântul Domnului, casa lui Iacov şi voi, toate familiile casei lui Israel! Aşa vorbeşte Domnul: „Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine şi au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic? Ei n-au întrebat: ‘Unde este Domnul care ne-a scos din ţara Egiptului, care ne-a povăţuit prin pustie, printr-un pământ uscat şi plin de gropi, printr-un pământ unde domnesc seceta şi umbra morţii, printr-un pământ pe unde nimeni nu trece şi unde nu locuieşte niciun om?’ (Ieremia 2:4-6)

Dumnezeu i-a călăuzit pe israeliți în mod precis și deliberat spre locul pe care-l avea în vedere pe malul Mării Roșii, ținându-l la curent pe Moise cu faptul că egiptenii îi vor urmări. La fel și nouă, Dumnezeu ne detaliază viața creștină, ca să știm la ce să ne așteptăm de la mult mai puternicul faraon al vremii și lumii de azi – Satan. Și acesta, nemulțumit că-i scapă din gheare păcătoșii, face toate eforturile cu armatele sale să-i readucă în robie. Să fim conștienți de asta, și să fim atenți în special la cei întorși de curând la Dumnezeu. Înspăimântați de egipteni, evreii au țipat și-apoi au cârtit împotriva conducătorilor – în loc să se încurajeze reciproc. În loc să privească spre Dumnezeu, priveau tot spre Egipt – cu teamă sau cu nostalgie! Dumnezeu îi lovise pe egipteni cu judecăți, și-i eliberase miraculos pe evrei, și iată că ei nu aveau încredere că Domnul îi poate duce până la capăt.

O atenționare merită și „mulțimea de tot soiul” care-i însoțea, și care dădea tonul și forma grosul acestor văicăreli, și care avea să și preia inițiativa mai târziu (vom vedea în cartea Numeri). Mulțimea aceasta pestriță era un soi de alianță imposibilă dictată de luptă pentru supraviețuire. Acest metisaj etnic și religios care e un fel de dâră a Exodului îi reprezintă pe oamenii neconvertiți dar aparent binevoitori, favorabili sau măcar neostili, și poate chiar creștinii firești, sau convertiții conjuncturali, sub impuls emoțional sau din anumite interese imediate – care s-au aflat dintotdeauna printre copiii Domnului. Sigur, Mântuitorul a spus ca neghina să fie lăsată să crească dimpreună cu grâul, dar trebuie să rămânem conștienți, atenți și neinfluențați! Nu e treaba noastră să-i anatemizăm (poate doar să-i conștientizăm sau informăm măcar de pericolul în care se găsesc), și să ne ținem deoparte de ei dacă perseverează sau se adâncesc în compromis, cârtire și fățărnicie.

Odată ce moartea întâilor-născuți a forțat pe Faraon să lase pe Israel să plece, planul lui Dumnezeu mai putea fi zădărnicit fie prin readucerea forțată a poporului în Egipt, fie prin nimicirea poporului, dacă ar fi refuxat. Cu acest gând a pornit faraon și armata sa pe urmele lui Israel. Dar deznodământul a fost cu totul altul! Deși Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci el să se întoarcă de la căile lui și să trăiască (Ezec. 18:23),

„Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui Faraon, care intraseră în mare după copiii lui Israel; niciunul măcar n-a scăpat. Dar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor. În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor, şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării. Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său Moise. (Exodul 14:28-31)

 Toate pedepsele pe care Dumnezeu le-a adus asupra lui Faraon și poporului, au fost atenționări ale îndelungii Lui răbdări. Cel care vrea să nimicească lovește pe la spate și pe neașteptate. Așa face diavolul, dar nu și Dumnezeu! Ce este în inima Lui de Tată, a demonstrat perfect Domnul Isus atunci când Fiul omului a venit (a murit) ca să caute și să mântuiască ce era pierdut (Mat. 18:11) Crucea este apogeul caracterului lui Dumnezeu. Să nu ne pomenim c-o desconsiderăm sau c-o disprețuim! Să nu ne pomenim că ignorăm sau banalizăm atenționările și manifestările lui Dumnezeu! El tot avertizează și dă timp de repliere... care nu este însă nelimitat. De ce oare atât de mulți nu consimt să asculte de El și să se întoarcă la El?

Istoria lui faraon a rămas pe paginile Scripturii ca o intensă invitație de a lua aminte la cine este Dumnezeu și la ce i se întâmplă oricui I se împotrivește. Pe tronul inimii fiecărui păcătos șade un faraon, de aceea firea păcătoasă se împotrivește avertismentelor divine. Respingând sistematic ofertele și invitațiile Sale, să ne așteptăm la urgii! Iar faptul că supraviețuim pedepselor este dovada că prin ce am trecut a fost doar chemarea/apăsarea iubirii lui Dumnezeu. Fiecare refuz al nostru ne adâncește în împietrire, iar pe El în tristețe! Strânși cu ușa, prinși la colț, recunoaștem „degetul lui Dumnezeu”, poate chiar ne cerem iertare și facem promisiuni, doar pentru ca să le-ncălcăm, odată depășit momentul dificil. Ce dovadă mai clară de împietrire vreți? Nu așa a făcut faraon? Și care i-a fost sfârșitul?! Repet o altă atenționare, de astă dată a ap. Pavel din NT (Galateni 6:7-8): „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea, dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică. Avem doar două opțiuni: de a-L recunoaște pe Dumnezeu ca singurul Izbăvitor posibil și a-L lăsa să ne scoată din casa robiei; sau a-I recunoaște dumnezeirea și atotputernicia în pedeapsa prin care ne trece! Aceasta a doua variantă este riscantă pentru că nu știm cum vom reacționa nici noi în pedeapsă, nici cum va răspunde Dumnezeu la împiterirea naostră! Mântuire este în perioada aceasta de așteptare și răbdare ale lui Dumnezeu; din valurile mâniei Sale, nu mai este mântuire! Alege unde vrei să-L recunoști!

 Trecerea Mării Roșii este o exemplificare a unirii credinciosului cu Hristos, în moarte față de vechea viață/condiție/fire, și în învierea la o viața/zidire nouă. Israel e fost botezat în trecerea prin Marea Roșie, credincioșii creștini sunt identificați/altoiți în Hristos și deci separați de lume/Egipt. Adică „în lume, dar nu ca lumea”! Egiptenii nu au putut trece prin mare, pentru că n-aveau pecetea sângelui Mielului. De aceea e atât de important mereu de invocat și glorificat sângele răscumpărător al lui Hristos, singurul remediu prin care poate căpăta oricine iertarea și mântuirea.

Paștele ilustrează moartea lui Hristos pentru noi, în timp ce trecerea Mării Roșii ilustrează învierea noastră cu El, datorită Lui, la o viață care se va prelungi în veșnicie – în prezența lui Dumnezeu. Sângele ne-a eliberat de sub pedeapsa păcatului și ne-a înviat de sub puterea păcatului. Cum mielul a fost jertfit pentru ca întâii-născuți să nu moară, așa a curs pentru noi sângele lui Isus Mesia, ca să nu mai plătim noi pentru propriile păcate – asta ar fi însemnat moartea veșnică!

Sărbătoarea Paștilor a devenit momentul de maximă anticipare a intervenției lui Dumnezeu prin care se va pune capăt oricărei robii, poporului Israel promițându-i-se un rol privilegiat. Evenimentul primelor Paști a devenit prisma prin care israelitul își privește relația cu Dumnezeu și care i-a modelat în timp și concepția despre lume, viață și istorie. Pentru el, istoria este liniară, și-l determină să privească înainte, cu speranța/așteptarea următoarei intervenții izbăvitoare/miraculoase a Dumnezeului Suveran. E de înțeles deci că momentele cele mai întunecate ale istoriei lui Israel au generat cele mai profunde și vibrante pagini escatologice. Istoria lui Israel înseamnă așteptare mesianică, coborârea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, prin trimisul Său special, ca odinioară în Egipt. Așteptarea vibrantă a unui alt proroc ca Moise (cum i s-a promis în Deuteronom) este încă valoarea supremă a evreilor și azi!

Exodul va arăta evreilor că Iahweh este credincios și atotputernic, și-i va plasa pe traiectoria luării în posesie a unei teritoriu geografic care să devină leagănul propriei națiuni, și simbol al moștenirii veșnice pregătite de Dumnezeu aleșilor Săi credincioși. Pentru creștini, exodul confirmă că despărțirea de Egiptul lumii este primul pas pentru strămutarea în Canaanul veșnic, și că viața creștină este o călătorie deloc simplă. Drumul va fi sinuos și aventuros, dar nu-l străbatem de capul nostru, nici singuri – așa că dacă rămânem în parametrii Scripturii, în pofida obstacolelor și luptelor, atingerea țintei nu e niciun moment periclitată! Șansa și rețeta biruinței este încrederea în Dumnezeu. Moise le dă evreilor prinși între mare și armata vrăjmașă câteva îndemnuri-porunci pe care e bine să ni le însușim și noi: „Nu vă temeți” – căci Domnul este tăria noastră; „stați liniștiți”, pentru că nu prin resursele voastre veți birui, ci Domnul se va lupta pentru voi; și „priviți izbăvirea”, căci doar Domnul și voi veți rămâne după lupta de azi – vrăjmașul va dispărea! Este necesar ca și noi „să rămînem pe loc” înainte să pornim mai departe, pentru că dacă nu stăm tari/fermi în credință, nici nu vom putea umbla prin credință! Cum știți, Dumnezeu Și-a protejat poporul și S-a plasat între egipteni și Israel. Probabil că evreii s-au temut și auzind vântul care a bătut toată noaptea – doar tocmai vântul acela care-i îngrozea i-a și salvat, croind/uscând cărarea sub pașii lor. Și aceeași Mare Roșie înspăimântătoare a fost botezul ca națiune al evreilor și mormântul egiptenilor, care-au cules ce-au semănat, cum am citit mai devreme din Galateni. Cu ce mișcare Își consfințește Dumnezeu supremația: apusul unui imperiu (Egiptul, rămas fără întâi-născuți și fără armată, și cu pleiada de zeități dovediți ca incapabili și inerți) și respectiv nașterea unei națiuni care va marca istoria lumii și-a omenirii!

Dar mai mult decât actul de naștere a poporului Israel, evenimentele Exodului (care au culminat cu noaptea de Paște) reprezintă atestarea înființării/nașterii poporului adevărat și complet al lui Dumnezeu – Israel ȘI Biserica! Experiența fondatoare a Exodului i-a determinat pe apostoli să reinterpreteze întreaga istorie a lui Israel în lumina lucrării Domnului Isus. Astfel, ei au ajuns la concluzia – transmisă și nouă în Noul Testament și prin moștenirea învățăturilor apostolice autentice – că atunci când Dumnezeu a inițiat/executat Creația, Exodul și alte mișcări de asemenea amploare, El a avut în vedere crucea, prin care mântuirea devenea mondială, cosmică. Paștile, care marchează ca o paradigmă Exodul, apoi istoria Israelului și-a creștinătății sunt modelate/definite practic de Golgota. Crucea Domnului Isus (Paștele nostru) era înfiptă în punctul zero, de reconstrucție a poporului lui Dumnezeu, înainte ca ea să fi fost în realitate înfiptă pe calvar, acum două mii de ani. Ce s-a întâmplat în noaptea primului Paște ilustrează, anticipează ce urma să se întâmple în noaptea când Hristos avea să împlinească voia lui Iahweh și să dezbrace domniile și stăpânirile, făcându-le de ocară înaintea lumii, după ce va fi ieșit „biruitor asupra lor prin cruce.” (Col. 2.15)

Dragostea lui Hristos s-a făcut evidentă la modul suprem pe crucea – și către Golgota, și către Mielul de-acolo privim cu recunoștință ori de câte ori celebrăm Masa Domnului, în amintirea ultimei cine luată de Mântuitorul împreună cu ceata ucenicilor Săi, în preajma paștelor evreiești, de fapt în cadrul ospățului pascal consfințit prin pecetluirea Noului Legământ. Pâinea și vinul simbolice cu care se împărtășesc credincioșii care au făcut legământ intim și public cu Domnul lor amintesc de prețul răscumpărării lor – trupul zdrobit și sângele scurs al lui Isus Hristos, spre pomenirea Căruia se celebrează Euharistia. Iar dragostea aceasta eliberatoare și sfințitoare a lui Hristos ne și constrânge, cum ne atenționează ap. Pavel în 2 Cor. 5.15: „... fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei. (2 Corinteni 5:14-15)

Și după cum niciun israelit nu putea uita că întâiul născut din copiii sau turmele sale era al Domnului, nici noi nu putem uita că ne apropiem prin credință de „Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, (Evrei 12:23) de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. (Evrei 12:24) De aceea trebuie să înlăturăm „aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat, căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului. (1 Corinteni 5:7-8) Pentru că în mod cert, ceea ce nu ne sfințește ne osândește. Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea. (1 Corinteni 11:30-32)

Să nu uităm însă că așa cum unii Îl recunosc pe Domnul în mântuire, mulți alții abia dacă-L recunosc în focul/toiul pedepsei! Încăpățânarea nebunească și orgoliul fatal al lui faraon l-au dus la pierzare, pentru că practic l-a provocat pe Dumnezeu la un duel în care n-avea nicio șansă, în pofida aparentei superiorități (de pregătire și dotare) a egiptenilor față de evrei. Domnul Își demonstrase în mod repetat față de oponentul său și-al evreilor caracterul pe care și-L va expune răsunător pe Sinai (Exodul 34:6-7): „...un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!” (Exodul 34:6-7) Un Dumnezeu îndelung răbdător, însă, nu înseamnă veșnic răbdător! Un atribut al Domnului este și dreptatea, care echilibrează/ponderează dragostea Sa! Degeaba se vor fi recunoscut învinși faraon și egiptenii, degeaba vor fi fost tentați să recunoască superioritatea lui Iahweh – pentru ei a fost prea târziu, n-a mai fost șansă de scăpare! Acesta este motivul pentru care cei ce se opun azi Aceluiași Dumnezeu, să se oprească o clipă și să nu-și refuze șansa pocăinței! Poate fi ultima, nu doar „mâine” nu-i al nostru, dar nici măcar ceasul/minutul următor! Deci alege azi, întoarce-te ACUM din împietrirea inimii și din plăcerile tale de o clipă! Nimic din ce ai sau îți dorești/permiți acum nu-i veșnic, dacă nu e încredințat lui (sau nu provine de la) Dumnezeu, singurul veșnic – și-n compania veșnică a Căruia nimic întinat nu va fi acceptat!

Teama de Dumnezeu și credința în El au umplut inima poporului de satisfacția izbăvirii și de laudă la adresa Salvatorului – ele pot fi o concluzie rezonabilă a narațiunii complexe a judecății la care i-a supus Dumnezeu pe zeii și liderii Egiptului. Odată cu ieșirea egiptenilor din prim-planul acțiunii și scenei, focarul se mută pe poporul care intra în lungul proces al rafinării în vederea devenirii la care îi supune Dumnezeu pe evrei. Concluziile episodului și intrarea lui Israel în prim-plan dovedesc că narațiunea se mută pe relația lui Dumnezeu cu poporul ales. Acum, că răscumpărarea și eliberarea din mâna asupritorului erau realizate, relația evreilor cu Dumnezeul lor nu va mai fi perturbată din afară, pentru o vreme, ci evenimentele ulterioare vor demonstra că robia nu este doar o problemă exterioară. Un dușman cel puțin la fel de feroce precum Faraon ieșise din Egipt odată cu fiecare evreu, și ei îl purtau în ei, cu ei. Puțini s-ar fi gândit că la foarte puține zile după izbăvire conflictul va reizbucni dureros (și neașteptat pe de o parte, dar previzibil pe de alta) – între Dumnezeu și poporul Său, pentru ca să se amplifice cu fiecare răzvrătire și să ajungă la un nou maxim, la Sinai?! Cum bine zicea cineva: Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt, dar n-a scos Egiptul din evrei! Pe parcursul evenimentelor ulterioare din VT, nu doar pe parcursul celor patruzeci de ani prin pustie, o întrebare va reveni mereu, și e o întrebare nu atât despre evrei, cât pentru noi: Cum poate să uite cineva pe Domnul atât de repede?!

Deocamdată, ne stă înainte o acoladă de laudă – vom lua act în ediția viitoare de prima cântare de laudă consemnată detaliat de Biblie, un cântec celebrând eliberarea din robie și mai cu seamă pe Dumnezeul care a lucrat această miraculoasă izbăvire. Exodul începuse cu oftările evreilor, dar datorită răscumpărării, și cu imaginea proaspetei, nesperatei, miraculoasei izbăviri – aceiași, vor cânta. (Atenție: doar credinciosul mântuit poate și are dreptul să glorifice în cântare răscumpărarea pe Dumnezeul i-a dăruit-o, și să se bucure de statutul și perspectivele obținute!) Dar aceiași evrei care mai devreme țipaseră și acum cântă, peste câteva zile vor murmura și țipa din nou, pradă istericalelor provocate de foame, sete și nemulțumire – de parcă Dumnezeu săvârșise minuni după minuni ca să-i lase să moară în pustie?! Mă opresc aici, și pentru că am ajuns la capătul ediției de azi, și ca să las timp de introspecție – să ne cercetăm dacă nu cumva nici noi nu suntem deloc diferiți de acei evrei?! De fapt, doar Dumnezeu este același, și doar El este egal cu Sine, neschimbat și mântuitor. Acest Dumnezeu merită închinători vrednici! Putem fi noi aceia – datorită Fiului Său (prin care ne vede) și prin prisma planului Său de mântuire.                    

La acestea trebuie să revenim mereu și mereu! Sunt singurele noastre argumente!