Exodul 17:1-16 | Itinerar Biblic | Episodul 120

Ne grăbim să reluăm observarea și reflecția asupra textului bilbic în care ne aflăm de o vreme: cartea Exodul. Apreciem dorința dvs. de a înainta împreună, și vă reamintesc la finalul episodului precedent i-am lăsat pe copiii lui Israel implementându-și de voie-de nevoie un obicei care le va acoperi o nevoie zilnică timp de 40 de ani. Numai un Dumnezeu credincios și îndeluuuung răbdător Își putea asuma și Se putea achita de o asemenea sarcină: să saturi din cer timp de 40 de ani zi de zi o mulțime de două milioane de oameni aflată în marș – nu doar cu hrană tare, ci și cu apă! Cineva a calculat că pt a oferi un omer (cca 2,5 l) de mană de persoană celor două milioane de oameni – era nevoie de cca 5000 de metri cubi zilnic, adică cca 4 trenuri de cate 25 vagoane! Dar ne poate mira ceva la Dumnezeu? Poate doar lărgimea și adâncimea răbdării, bunătății și îndurării Lui, nicidecum vreo dimensiune sau valoare matematică!

Copiii lui Israel mărşăluiau deci prin pustie, aflându-se pe drumul ce duce către Muntele Sinai. Spuneam și data trecută, pe drum, Israel are parte de șapte experienţe reprezentative pentru viaţa creştină. Aș vrea să vă rog să nu uitaţi că „aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” (1 Cor. 10:11). Toţi creştinii ar trebui să citească şi să ia aminte la aceste lecţii, care ne sunt oferite în imagini grăitoare. Cum am spus și data trecută, mana simbolizează și Cuvântul lui Dumnezeu, din care se hrănește constant poporul lui Dumnezeu aflat în pelerinajul vieții terestre către Canaanul ceresc – cf precizărilor Domnului Isus „Omul nu se hrănește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care vine din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Mana din cer (de unde expresia consacrată „mană cerească”, desemnând o surpriză plăcută miraculoasă și abundentă care acoperă o nevoie) este însă înainte de toate o prefigurare a lui Isus Hristos, Pâinea vie (Pâinea vieții). Dacă ne-am lua timp să ne aplecăm asupra acestei paralele, reflectând am ajunge la concluzia că

• Mana ne explică cine/cum este Domnul Isus: smerit (dimensiunea manei – mică); veșnic (bobițe rotunde – simbolul eternității); sfânt (bobițe albe); savuros și hrănitor (mana era dulce – vers. 31 și sățioasă/persistentă – poporul atrăit aproape 40 de ani cu mană!) Celălalt popor, adunătura corcită care însoțea Israelul voia și altceva, iar mana o măcina/pisa/cocea... Lecție spirituală: nu putem aduce îmbunătățiri nici Cuvântului lui Dumnezeu, nici perfecțiunii (ființei și lucrării) lui Hristos!
• Mana ne arată cum a venit Domnul Isus: din ceruri (precum mana), noaptea (trebuia culeasă dis-de-dimineață), miraculos (odată cu roua, care menținea mana curată), în lumea împotrivitoare (precum pustia față de evrei), accesibil (mana a venit unde se aflau ei, venea după ei... precum Hristos, lucru afirmat de ap. Pavel în 1 Cor 10:4), generos și îndurător (precum mana constant oferită unui popor răzvrătit și nevrednic!).  
• Mana ne arată cum să ne raportăm la Domnul Isus: să-l dorim/simțim nevoia (foamea și setea), să ne plecăm înaintea Lui (mana era culeasă de pe jos – deci să ne smerim înaintea Lui), să-L luăm personal (mana nu avea nicio valoare admirată/apreciată – trebuia culeasă și consumată; așa trebuie să facem cu Domnul Isus și cu Sânta Scriptură!), trebuie să dăm năvală/să acționăm decis și cât mai devreme (mana dispărea când se ridica soarele; Cuvântul Domnului trebuie consumat cât mai matinal, iar Domnul primit cât mai repede/devreme în viață – ACUM! – pt că va veni momentul (ziua judecății) când nu va mai fi posibil!), și să continuăm să ne hrănim constant cu El (El este pâinea cea spre ființă dată pentru fiecare zi – precum mana care nu putea fi stocată; dar Cuvântul pe de altă parte trebuie strâns în inima, pentru a lupta împotriva păcatului și pt a sta în picioare în ziua cea rea!)

Dar așa cum poporul n-a mâncat carne goală/prepelițe, ci au primit și pâinea manei, la fel de grijuliu a fost Domnul și-n ce privește adăparea acestui convoi, care cu cât era mai îngrijit, cu atât era mai nemulțumitor și cârtitor! Era inevitabil ca marșul susținut prin pustie să solicite suplimentar acest popor neobișnuit cu lipsurile – așa că ori de câte ori resimt insuficențe, copiii lui Israel nu ezită să cârtească – o fac din nou când... însetează.

Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustiul Sin, după călătoriile zilnice, pe care poruncise Domnul să le facă; şi au tăbărât la Refidim. Acolo poporul n-a găsit apă de băut. Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: „Dă-ne apă să bem!” Moise le-a răspuns: „Pentru ce căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul?” Poporul stătea acolo, chinuit de sete, şi cârtea împotriva lui Moise. El zicea: „Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii şi turmele noastre?” (Exodul 17:1-3)

Copiii lui Israel erau într-o continuă cârtire. Cum aveau o nevoie sau jenă cât de mică, cum începeau să se plângă; cu toate astea, Dumnezeu le împlinește cu bunăvoință nevoile. Apoi apare altceva şi ei încep din nou să strige, să se plângă şi să încerce să găsească un vinovat. Aproape că-mi vine să afirm că această condiţie spirituală caracterizează multe biserici din zilele noastre, care altfel consideră că se află într-o stare excelentă.

Moise a strigat către Domnul şi a zis: „Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin, şi au să mă ucidă cu pietre.” (Exodul 17:4)

În acel moment, Moise era pregătit să paseze slujba sa altuia. Observaţi, vă rog, cum se îngrijește Dumnezeu de nevoile lor.

Domnul a zis lui Moise: „Treci înaintea poporului şi ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul, şi porneşte!” (Exodul 17:5)

Acesta era toiagul dat lui Moise când s-a întors în Egipt și era simbolul şi pecetea autorităţii şi a puterii lui Moise.

„Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea, şi poporul va bea.” Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel. El a numit locul acela „Masa şi Meriba”, căci copiii lui Israel se certaseră şi ispitiseră pe Domnul, zicând: „Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?” (Exodul 17:6-7)

Aceasta este prima menţionare a „stâncii” şi a „apei” care a curs din stâncă. Însă ce reprezintă stânca? Nu suntem lăsaţi să ghicim pe baza speculaţiilor sau a înţelepciunii noastre, ci Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne explică acest lucru în 1 Corinteni 10:1-4, unde se spune: „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos.”

Pâinea pe care a mâncat-o Israel Îl reprezenta pe Hristos, Pâinea Vieţii. Hristos este şi Apa Vieţii, iar stânca este o altă imagine a Lui. Apare aici un contrast între necredinţa poporului (vedeţi, poporul s-a îndoit aici de Dumnezeu) şi stânca de neclintit. Israel se baza pe pânze de păianjen şi pe trestii frânte. Micul nor al îndoielii le ascundea faţa lui Dumnezeu.

Stânca reprezintă un alt portret frumos al Domnului Isus Hristos. Psalmul 61:2 spune: „De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită şi zic: «Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!»” Stânca este Hristos. Psalmistul spune din nou: „Îşi aduceau aminte că Dumnezeu este stânca lor şi că Dumnezeul atotputernic este izbăvitorul lor.” (Psalm 78:35). Apoi Petru ne spune: „Căci este scris în Scriptură: «Iată că pun în Sion o Piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine.» Cinstea aceasta este, dar, pentru voi care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi, «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului», şi «o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere. Eise lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi.»” (1 Pet. 2:6-8). În fine, și apostolul Pavel ne spune în 1 Corinteni 3:11 că: „nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi careeste Isus Hristos.”

Domnul Isus Hristos, aşa cum zice un imn creștin, este „O stâncă tare în vreme rea”. Deşi aceasta reprezintă o imagine minunată a Sa, ca temelie – Acela în care ne odihnim şi pe care este zidită biserica – o stâncă este ultimul loc în care te-ai aștepta să găsești apă de băut. Este la fel cum te-ai aștepta să poți extrage sânge dintr-un motor, sau suc de portocale dintr-o betonieră. Poţi admira durabilitatea stâncii, sau stabilitatea, și chiar forma ei. Poţi învăţa multe lecţii de la o stâncă. Poţi să o analizezi şi să o testezi – dar e foarte greu de crezut că poţi bea apă din ea! Isus este o Stâncă, dar viaţa Lui frumoasă şi trăinicia Lui nu vă vor mântui. Învăţăturile Lui nu vă pot răscumpăra. Viaţa şi învăţăturile Sale sunt ca nişte pietricele bine lustruite, gravate şi chiar de le-ai aplica la viaţa ta cu adezivul cel mai performant – ele tot nu te vor mântui. Aplicarea acestor principii predicate de Domnul Isus te pot lustrui un pic, dar El este încă Stânca de care te poţi poticni.

Poţi cădea pe Stânca care este Isus Hristos pentru a fi mântuit, dar niciun efort omenesc nu va putea scoate apă din Stâncă. Doar când stânca a fost lovită, a curs apă dătătoare de viaţă. Isus a fost crucificat şi numai credința în El și în moartea Sa substitutivă și ispășitoare te poate mântui. Stânca lovită este o imagine a morţii a lui Isus Hristos.

În cartea Numeri ni se relatează un al doilea episod în care adunarea lui Israel se plângea că nu avea apă. Prima oară când copiii lui Israel au cârtit că le era sete, Dumnezeu i-a spus lui Moise să lovească stânca şi apa s-a revărsat. În Numeri, însă, Dumnezeu îi dă lui Moise instrucţiuni diferite: „Ia toiagul şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stâncii acesteia în faţa lor, şi ea va da apă. Să le scoţi astfel apă din stâncă şi să adapi adunarea şi vitele lor.” (Num. 20:8). Moise trebuia să vorbească stâncii, pentru că ea fusese deja lovită. Hristos a fost crucificat cu aproape 2000 de ani în urmă, şi când a spus pe cruce: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30), aceasta însemna că, într-adevăr, totul se terminase. Hristos nu trebuie și nu poate fi crucificat a doua oară! Dumnezeu este pe deplin satisfăcut de ceea ce a făcut Isus pentru tine. Întrebarea, însă, este: „Ești tu satisfăcut de lucrarea pe care Hristos a făcut-o pentru tine la cruce?” El a murit ca să te mântuiască și tot ceea ce îți cere Dumnezeu să faci este să crezi în Fiul Său!

Din Stânca, care este Isus Hristos, se revarsă astăzi binecuvântări spirituale. Apele binecuvântării se revarsă pentru a înviora buzele uscate. Efeseni 1:3 spune: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.” Stânca a fost lovită o dată şi din ea curge apă din belşug. Fântâna este plină ochi. Râul este umflat de aproape să dea peste maluri... Lumea poate avea apă din belșug, însă, în ciuda acestui lucru, există mulţi oameni ale căror suflete sunt ofilite şi limbile le sunt uscate. Milioane de oameni mor din lipsă de apă spirituală. Canalul este blocat de îndoieli, ros de păcat şi ascuns de indiferenţă. Canalul acesta este condamnat de cei care declară că-L cunosc pe Isus Hristos, dar care în realitate nu-L cunosc.

Sunt deranjat şi frământat de ceea ce văd în jur. Lumea este însetată, dar fie nu recunoaște, fie nu vrea să primească apa vieții, singura care satură cu-adevărat și care protejează de judecată și pune la adăpost pentru veșnicie! Aș vrea să te întreb cât pot de direct, personal, blând și responsabil: „Ai fost la Stânca lovită pentru a bea din apa vieţii?” Dumnezeu spune că dacă vei bea din ea, nu vei mai înseta niciodată!

Orice călătorie, oricât ar fi de scurtă, banală sau complicată, are parte de o sumedenie de potențiale pericole sau încercări. Dacă până acum Israel se confruntase doar cu propriile capricii și cu nemulțumirea și cârtirea pe care le purtau din greu în ei, egoiști și îngrijorați aproape exclusiv de trupuri, ei bine în trupurile acestea vor trebui să se confrunte și cu un prim pericol/primejdie venit(ă) din exterior: o nouă amenințare militară! În timpul marşului lor prin pustie, israeliţii au parte de o primă confruntare cu o națiune ostilă: Amalec. Amaleciţii reprezintă firea pământească în Scriptură, dar putem spune că Israel nu era la prima confruntare cu firea pământească, ci în fața primei confruntări militare.

Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. (Exodul 17:8)

Amalec era un urmaş al lui Esau şi amaleciţii deveniseră duşmani ai lui Israel. De fapt, ei nu au încetat niciodată să fie duşmanii lui Israel. Pentru prima dată, Israel se angajează într-o luptă. (Exodul 17:9-10)

Atunci Moise a zis lui Iosua: „Alege nişte bărbaţi şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.” Iosua a făcut ce-i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron şi Hur s-au suit pe vârful dealului.

Și Esau reprezenta firea. Aşa cum israeliţii nu-i puteau birui pe amaleciţi prin eforturi proprii, nici eu şi nici tu nu ne putem birui firea prin propriile noastre eforturi. Firea luptă împotriva duhului şi duhul împotriva firii (Pavel explică acest lucru în Galateni 5:17), „sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” Acesta este tabloul care ne este prezentat în pustie, când Israel şi Amalec se ciocnesc frontal.

Când îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israel; şi când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec. Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub el, şi el a şezut pe ea. Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul deoparte, iar altul de alta; şi mâinile lui au rămas întinse până la asfinţitul soarelui. (Exodul 17:11-12)

La o privire mai atentă, observăm că bătălia adevărată a fost cea de pe vârful muntelui, lupta dusă în rugăciune. Această bătălie nu a fost câştigată prin abilităţile militare ale lui Israel, pentru că ei nu erau adepţi ai războiului, și nu aveau soldaţi experimentaţi, nici bine înarmați. Această bătălie a fost dusă şi câştigată de Moise. Atunci când Moise nu mai putea să ţină mâinile îndreptate spre cer, copiii lui Israel începeau să piardă teren. Dacă nu era Moise, ei ar fi pierdut bătălia. Lucrul cel mai important de reţinut este că Duhul Sfânt este Singurul care ne poate da victorie asupra firii. Victoria vine pe măsură ce credinciosul umblă în Duhul. Când acţionezi independent de Duhul, Amalec sau firea câştigă uşor. Când mâinile lui Moise erau ridicate, israeliţii câştigau. Nici eu și nici tu nu putem să învingem firea pământească. Doar Duhul lui Dumnezeu poate face asta.          (Exodul 17:13-14)

Şi Iosua a biruit pe Amalec şi poporul lui, cu tăişul sabiei. Domnul a zis lui Moise: „Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri.”

Haideți să ne oprim puțin şi să privim la acest om, pe nume Iosua. El este cel care-l va înlocui la momentul oportun pe Moise, și-l observăm lăsându-se pregătit pentru acea poziție. Iosua era un om obişnuit pe care Dumnezeu îl pregătea pentru sarcina ce-i stătea înainte. Dumnezeu îi spune lui Moise să repete în auzul lui Iosua că Amalec va fi distrus.

Dumnezeu ne va scăpa într-o zi de firea noastră pământească și îi suntem recunoscători pentru asta. Când Dumnezeu va lua Biserica în cer la Sine, El o va schimba. 1 Corinteni 15:52 confirmă acest lucru: „într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.” Dacă Dumnezeu ar lua Biserica aşa cum este ea acum, fără s-o schimbe, în cer ar fi ca pe pământul pervertit, pentru că noi l-am întina cu natura noastră veche. Fiecare ne ducem vechea natură ca pe un cadavru timp de ani de zile. Am vrea să scăpăm de ea, încercăm să scăpăm de ea, dar ea tot îşi face simţită prezenţa. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru promisiunea că, într-o zi, ne va scăpa pe fiecare din aleșii Săi de vechea natură! Cei care aparţin lui Hristos vor fi schimbaţi într-o zi, şi vom fi făcuţi potriviţi pentru cerul cel nou și perfect. (Exodul 17:15-16)

Moise a zidit un altar şi i-a pus numele „Domnul, steagul meu”. El a zis: „Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!”

Nu-l găsim noi prea des pe Moise construind altare. Spre deosebire de Avraam sau Isaac, Moise nu este omul altarelor. Asta nu înseamnă că e mai necredincios ca ei. În această ocazie specială, Moise ridică un altar cu nume deosebit: „Domnul este steagul meu”. Acest nume era probabil și un răspuns la însemnele puterii lui Amalec, un popor războinic, care venise probabil cu steagurile lui, pe când Israel, un popor mult mai paşnic nu avea aceste însemne. Dar ce frumos este că evreii recunosc că Domnul este steagul lor. El era de fapt tăria și singura lor nădejde și apărare. El lupta pentru ei, fără El nu puteau nimic!

Un verset (7) din Psalmul 20 spune cam aşa: „Unii se bizuiesc pe carăle lor, altii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.” Şi în ceea ce priveşte viaţa spirituală este la fel: unii se bizuie pe educaţia lor, alţii se încred în tradiţiile lor sau în lucruri care ţin mai mult de lumea aceasta decât de ceruri. Cred că astea le sunt de ajuns și le vor aduce mântuirea de care au nevoie. Însă în acest război spiritual pe care îl ducem noi toţi, nu noi putem aduce biruinţa prin orice am încerca noi. Singur Domnul Isus este acela care aduce biruinţa pentru noi. Orice încercăm noi este de prisos. El este semnul tăriei noastre. Crucea este steagul sub care trebuie să luptăm, altfel, este o luptă zadarnică şi fără sorţi de izbândă pentru noi.

Dragii prieteni, astfel s-a încheiat prin luptă a poporului evreu. A fost o luptă în care şi ei au fost chemaţi să intervină dar victoria a venit prin rugăciune.

Oare suntem noi conştienţi de puterea rugăciunii? Îi (re)cunoaştem noi puterea și efectele? În momentul în care mâinile lui Moise slăbeau, Israel era covârșit de Amalec. Când mâinile lui Moise se ridicau, Israel contraataca și recâștiga suprioritatea. Este o imagine potrivită a războiului spiritual. Când rugăciunea lipseşte din viaţa noastră, firea, natura păcătoasă este aceea care câştigă teren! În momentul în care venim în rugăciune înaintea Domnului nostru, Duhul lui cel Sfânt începe să îndepărteze natura noastră coruptă. lată de ce viaţa noastră spirituală este atât de strâns legată de rugăciune, care este imperios necesară nu doar în încercări și confruntări severe, dar mai cu seamă atunci!

În final, să reținem trei lucruri importante legate de acest episod din partea a doua a cap. 17 din cartea Exodul:

În primul rând, Dumnezeu promite că se va descotorosi, ne va scăpa de Amalec. Cu alte cuvinte, Dumnezeu va rezolva şi problema vechii naturi.

În al doilea rând, Dumnezeu nu va face niciun compromis cu vechea natură. El promite înlăturarea completă şi definitivă a acesteia. Domnul a luptat cu Amalec și i s-a împotrivit generație după generaţie, până la dispariţia acestui popor trufaș și păgân.

Un alt treilea aspect important aici este acela că acest conflict – cu firea pământească – va continua pe tot parcursul călătoriei și luptei vieții. În tot timpul cât copiii lui Dumnezeu vor mai locui în aceste trupuri, va persista acest conflict dintre dorinţele și manifestările noastre carnale, corupte, şi dorinţa Duhului lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel însuși a fost nu doar conștient, ci și afectat de acest conflict, pe care l-a exprimat atât de bine în Romani 7:19 – „Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac!”

Deci nu ne rămâne decât ca – avizați de iminența acestui conflict dur – să-L declarăm pe Dumneze „Staegul nostru”, și înrolați sub puterea acestui drapel reconfortant, protector, atotbiruitor, să ne ducem curajoși bătăliile – conștienți și convinși că războiul e al Domnului, și că „suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” ! Să-I îngăduim să aducă victoria și pacea Sa care întrece orice pricepere – și în viaţa noastră!