Exodul 19:1-25 | Itinerar Biblic | Episodul 122

Dragi ascultători, ne apropiem de jumătatea parcursului celei de a doua cărți a VT și a Bibliei – Exodul. Scoși din Egipt cu mână tare și braț întins de către Iahweh, izbăviți miraculos la Marea Roșie, israeliții decad și persistă însă incredibil și inexplicabil în cârtire și nemulțumire, în diverse ocazii... Dumnezeu continuă să-i hrănească și să-i protejeze prin minuni repetate, iar ei pică sistematic testele încrederii în Dumnezeu. Din eșecurile lor, să-nvățăm și noi că nu pâinea și apa pe care ni le Domnul trebuie să constituie ținta zbaterilor și căutărilor noastre, ci Domnul Însuși, Cel ce le dă cu îndurare și generozitate!

Intrăm acum într-o fază nouă, în care se va cristaliza, stabiliza și legifera – sub ochii noștri – cadrul relației dintre popor și Dumnezeul său. Partea a doua a cărţii Exodul are de-a face în cea mai mare parte a ei cu Legea pe care Dumnezeu o dă lui Israel.

Până acum, poporul evreu - în formare încă - se confruntase în repetate rânduri cu imaginea sa reală. Dumnezeu îngăduise câteva momente de criză, și poporul îşi arătase adevărata față și atitudine faţă de Dumnezeu. Aceste momente de criză şi de confruntare cu sine sunt foarte importante, pentru că prin ele Dumnezeu doreşte să aducă relaţia lor cu El la niveluri noi, pentru care deocamdată poporul nu era pregătit.

Ne uităm acum în capitolul 19 al cărții Exodul, care marchează începutul unei noi etape în viaţa poporului Israel. După victoria asupra amaleciţilor, peregrinarea continuase o vreme – nu foarte lungă, dar solicitantă, inclusiv pentru Moise, care era zilnic în mijlocul lor, împărțind dreptatea – și iată-i ajungând în cele din urmă într-un punct care va deveni de referință în existența acestui neam: Muntele Sinai, unde ei schimbă harul pe lege.

În luna a treia după ieşirea lor din ţara Egiptului, copiii lui Israel au ajuns în ziua aceea în pustiul Sinai. După ce au plecat de la Refidim, au ajuns în pustiul Sinai şi au tăbărât în pustiu. Israel a tăbărât acolo, în faţa muntelui. (Exodul 19:1-2)

Sudul Peninsulei Sinai, pe unde ajunseseră copiii lui Israel, era predominant muntos, iar de la Refidim până la ceea ce se numește Muntele Sinai, în mod normal nu era foarte mult de mers (în comparație cu ce străbătuseră până atunci). Nu se știe cu maximă precizie care este Muntele Sinai – unde urmau să treacă prin momente de măreție înfricoșătoare – oricum, acesta este punctul cel mai sudic al peregrinării lor. De aici, o vor lua spre nord și spre est, până vor ajunge finalmente în Canaanul promis. Dar aici, Dumnezeu Ăși arată încă o dată bunăvoința, dându-le posibilitatea să aleagă dacă vor ca să fie conduși în continuare prin îndurarea îndelung-răbdătoare a harului lui Dumnezeu – aşa cum o făcuse de când îi scosese din Egipt și până la Sinai – sau mai degrabă vor fi tentați să primească Legea.

Moise s-a suit la Dumnezeu. Şi Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: „Aşa să vorbeşti casei lui Iacov şi să spui copiilor lui Israel: «Aţivăzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine.»” (Exodul 19:3-4)

Asta înseamnă har! De la începuturile umile ale unei familii (a lui Iacov) la actualitatea plină de forță a unei națiuni – Israel, chiar dacă în strămutare – mâna cea puternică și inima bună de Tată a lui Iahweh le asiguraseră izbăvirile, victoriile, protecția și călăuzirea de care aveau nevoie și pe care le implica partea Domnului din legământul care viza adoptarea poporului evreu ca „întâi-născut”, ales, al lui Dumnezeu!

Și Domnul continuă: (Exodul 19:5)

„Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu.”

Cum am spus (și e bine să repet), copiii lui Israel călătoriseră din Egipt până la Muntele Sinai prin harul lui Dumnezeu. Aici, Dumnezeu îi întreabă dacă le-a plăcut călătoria „pe aripi de vultur” (deși sunt convins că evreii numai ușoare nu socotiseră cele trei luni de marș până aici!), și dacă vor să continue bazându-se pe purtarea Lui de grijă, sau dacă vor să primească Legea şi poruncile... Ne uimesc și ne îngrozesc răspunsul și acceptarea lor nesăbuite... încă o ocazie să constatăm ce imprevizibili suntem!

Și apropo de această expresie („pe aripi de vultur”, brevetată de Dumnezeu Însuși!) poate merită aici spuse câteva cuvinte despre vultur. Vulturul nu este un mijloc de transport, cum s-ar crede, ci o pasăre de pradă, pomenită ca atare în Biblie de Iov 9:26 („ca vulturul care se repede asupra prăzii”) și de Domnul Isus Hristos Însuşi („Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.” – Mat. 24:28). Vulturul este un simbol folosit pentru Dumnezeu şi divinitate în Scriptură. În Ezechiel, în Apocalipsa divinitatea este simbolizată de un vultur în zbor. Vulturul este admirat pentru aripile sale şi pentru abilitatea sa de a se avânta spre înălţimi. Cu alte cuvinte, vulturul este avionul performant din familia păsărilor, iar aripile sale sunt un adevărat simbol al divinităţii. De aceea le spune Dumnezeu israeliţilor în Exodul 19:4: „Aţivăzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine.”

Această afirmație înglobează harul incredibil, infinit și inimaginabil al lui Dumnezeu. Prin har îi adusese Dumnezeu pe israeliţi din Egipt până la muntele Sinai. Îi văzuse neajutoraţi şi lipsiţi de speranţă în sclavie, în Egipt, şi-i eliberase... prin sânge și putere! În aceeaşi noapte când îngerul nopţii decimase Egiptul, prin sângele mielului copiii lui Israel au ieşit de acolo... și au ajuns la Marea Roşie, unde Faraon îi putea măcelări ca pe nişte animale – însă Dumnezeu a intervenit din nou, și i-a trecut prin Marea Roşie cu putere. Vedeţi, El chiar i-a purtat pe aripi de vultur!

Pe drumul spre Muntele Sinai, Israel avusese parte de o serie de experienţe, care prefigurează și ele experienţele noastre creştine. Dumnezeu le-a dat mană și carne când le-a fost foame, şi apă când le-a fost sete, îndulcind chiar apele amare de la Mara. Dumnezeu i-a izbăvit de Amalec. Tot drumul El îi purtase ca pe aripi de vultur... şi aşa ne poartă şi pe noi astăzi. Ne conduce prin har, şi noi umblăm prin credinţă.

Acum, la Muntele Sinai, Dumnezeu le aduce aminte de felul în care i-a condus şi cum a avut grijă de ei, iar apoi îi pune în fața unei alegeri: har sau lege. Dumnezeu îi întreabă dacă vor păzi poruncile pe care li le va da, iar ei renunță la har în schimbul legii. Mulţi oameni fac asta în zilele noastre și este un lucru regretabil, pentru că Dumnezeu mântuieşte prin har, nu prin lege. Există un contrast aşa de mare între lege şi har! Doar gândiți-vă:

Legea cere – harul dă;

Legea spune „fă” – harul spune „crezi”;

Legea este precisă – harul se revarsă: abundent, generos, inepuizabil;

Legea spune „lucrează” – harul spune „odihneşte-te”;

Legea ameninţă, aruncă blesteme – harul se îndură, imploră, oferă binecuvântare;

Legea spune „Fă asta şi vei trăi!” – harul spune „Trăieşte şi vei face!”;

Legea condamnă pe cel mai bun dintre oameni – harul mântuieşte pe cel mai rău dintre oameni.

Legea ne descoperă caracterul lui Dumnezeu, dar ne arată şi slăbiciunea omului. În Romani 3:19, Pavel spune: „Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.”

Dumnezeu nu a dat Legea ca mijloc de mântuire. Nimeni nu a fost mântuit vreodată prin respectarea Legii. Nu poţi găsi vreun om care să fi fost mântuit pe baza faptului că a respectat Legea! Moise a fost un ucigaş; şi-a pierdut cumpătul şi nu L-a ascultat pe Dumnezeu. De ce a fost dată Legea atunci? Există un motiv clar exprimat în Galateni 3:19: „Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină «sămânţa» căreia Îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.” Legea a fost dată pentru a ne ajuta să înțelegem faptul că suntem păcătoşi. Ea a avut caracter temporar: până va veni Sămânţa. Sămânţa despre care se vorbeşte în acest verset este Domnul Isus Hristos. Pavel continuă în Galateni 3:24: „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător (sau: pedagog) spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă.”

Pedagogul nu este un învăţător, ci un sclav în casa unui patrician roman care avea grijă de copil. Îl îmbrăca, îl spăla, îl gătea, îi ştergea nasul când era nevoie şi îl disciplina când era necesar. Când copilul era destul de mare pentru a merge la şcoală, pedagogul îi dădea lecții. Termenul grecesc pentru „pedagog” este paidagogos, însemnând „cineva care-l călăuzește/ajută/asistă pe copil”, cineva care ia copilaşul de mână şi-l duce la şcoală. Legea este pedagogul nostru, ea ne ia de mână ca pe nişte copii mici, ne duce la cruce şi spune: „Copile, uite, de asta ai nevoie: de un Mântuitor! Eşti păcătos şi ai nevoie să fii mântuit.”

„Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.” (Exodul 19:6)

De la bun început, Dumnezeu a intenţionat ca Israel să fie o împărăţie de preoţi. Toate semințiile ar fi trebuit să fie preoţi, însă din cauză că au făcut un viţel de aur căruia i s-au închinat, în vreme ce Moise era pe munte primind legea lui Dumnezeu, doar un singur trib a fost ales să fie o seminție de preoţi. Scopul suprem al lui Dumnezeu pentru Împărăție este să facă întreaga naţiune o împărăţie de preoţi. Aceasta se va întâmpla la multă vreme după ce Biserica va fi fost luată de pe pământ şi va fi în cer cu Domnul Isus Hristos în Noul Ierusalim.

Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. (Exodul 19:7)

Iar ei... ascultaţi ce răspunde poporul – cât de încrezători, și cât de inconștienți, erau!

Tot poporul a răspuns: „Vom face tot ce a zis Domnul!” Moise a spus Domnului cuvintele poporului. (Exodul 19:8)

Ratificarea și primirea Legii constituie începutul unei îndelungate perioade de prevalență a Legii. Acest segment istoric începe la Muntele Sinai și se încheie la crucea de la Calvar; se întinde de la ieșirea din Egipt până la Golgota, din cartea Exodul până la Faptele Apostolilor! Această revelație a fost dată unui popor, care trăia într-un context ideal, însă care nu a putut-o respecta. Israel a promis ușuratic: „Vom face tot ce a spus Domnul!” Ei au spus: „Dă-ne-o, o vom respecta!” înainte să ştie despre ce era vorba! Apoi au demonstrat timp de 1.500 de ani că de fapt nimeni nu putea respecta așa ceva! Aceasta este atitudinea multor oameni astăzi, care cred că omul firesc poate să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Natura pământească nu poate păzi Legea şi eşuează în mod teribil încercând s-o păzească. Legea a fost dată pentru a ţine în control firea cea veche... însă nu poate, deoarece vechea natură carnală este un rebel incontrolabil! Apostolul Pavel rezumă acest lucru în Romani 8:6-7 astfel: „Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.”

Toți avem o natură veche și aceasta se află în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Ea nu poate să se supună lui Dumnezeu şi nu-I poate fi plăcută. Ai observat asta în viaţa ta? Ai observat că nu reușești să te ridici la standardul cerut de Dumnezeu? Slavă lui Dumnezeu că El a făcut alt aranjament!

Nu există ipocrit mai mare decât cel care spune: „Eu păzesc Legea!” Nimeni nu se poate ridica la standardul cerut de Dumnezeu. Priviţi la poporul Israel! Dumnezeu are de gând să le dea Legea şi ei spun: „Dă-ne-o, suntem gata s-o respectăm!” Câtă încredere în sine şi câtă aroganţă! Şi totuşi, există și azi o mulţime de bărbaţi şi femei care declară că ţin Legea lui Dumnezeu, chiar şi după ce Dumnezeu a demonstrat în mod clar că nimeni nu poate fi mântuit prin Lege – pentru că nimeni nu poate ţine Legea. Lucrul acesta a fost testat pe poporul Israel care trăia într-un context ideal.

Şi Domnul a zis lui Moise: „Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca să audă poporul când îţi voi vorbi şi să aibă întotdeauna încredere în tine.” Moise a spus Domnului cuvintele poporului. (Exodul 19:9)

Unii oameni cred că apariția și afirmarea Legii a fost un eveniment frumos. Cu ani în urmă, o doamnă cultivată şi isteață m-a întrebat aproape alintându-se: „Nu credeţi că darea Legii a fost un lucru minunat, extraordinar?” Cred că am şocat-o când i-am răspuns: „Eu nu văd nimic frumos acolo, doamnă! A fost un eveniment teribil și regretabil!”

Şi Domnul a zis lui Moise: „Du-te la popor, sfinţeşte-I, azi şi mâine, şi pune-i să-şi spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi; căci a treia zi Domnul Se va coborî, în faţa întregului popor, pe muntele Sinai.” (Exodul 19:10-11)

Ce scenă fantastică! Cât preț punea (și pune!) Dumnezeu pe o pregătire interioară și exterioară exigentă și detaliată, în vederea accesului și închinării în prezența sfințeniei Lui! O curățare nu doar a hainelor, ci a trupurilor, minții și inimii! Și-n plus:

„Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur şi să spui: «Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui. Oricine se va atinge de munte va fi pedepsit cu moartea.» Nicio mână să nu se atingă de el; ci pe oricine se va atinge să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeţi: dobitoc sau om, nu va trăi. Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.” Moise s-a coborât de pe munte la popor: a sfinţit poporul, şi ei şi-au spălat hainele. Şi a zis poporului: „Fiţi gata în trei zile; să nu vă apropiaţi de vreo femeie.” A treia zi dimineaţa, au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere, şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă. (Exodul 19:13-16)

Vi se pare că asta este o scenă frumoasă? Copiilor lui Israel li s-a spus să nu se apropie de munte şi să nu-l atingă, pentru că altfel vor muri. Acesta nu este un lucru drăguţ! Este cumplit! Aici nu suntem la circ sau la teatru, este momentul grozav în care exigențele sfințeniei lui Dumnezeu generează și comunică Legea conform căreia poporul trebuia să trăiască și să se închine lui Dumnezeu. Și asta într-un cadru intens, dramatic, care face din acest moment o experienţă terifiantă... lucru dovedit de însăși reacția poporului, care tremura de spaimă, pentru că acolo avea loc un eveniment înfricoşător.

Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, şi s-au aşezat la poalele muntelui. Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se coborâse pe el în mijlocul focului. Fumulacesta se înălţa ca fumul unui cuptor, şi tot muntele se cutremura cu putere. Trâmbiţa răsuna tot mai puternic. Moise vorbea, şi Dumnezeu îi răspundea cu glas tare. Domnul S-a coborât pe muntele Sinai, şi anume pe vârful muntelui. Domnul a chemat pe Moise pe vârful muntelui. Şi Moise s-a suit sus. Domnul a zis lui Moise: „Coboară-te şi porunceşte poporului cu tot dinadinsul să nu dea buzna spre Domnul, ca să se uite, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei.” (Exodul 19:17-21)

Ce impresionantă punere în scenă a orchestrat Dumnezeu!... pe măsura importanței evenimentului de magnitudine care avea loc! Trăsnete, fulgere, nor gros, fum, cutremur, zgomot asurzitor de trâmbițe, tunetul glasului vibrant al lui Dumnezeu erau de natură să bage groaza în cei prezenți. Erau în prezența măreției slavei divine! Preasfântul Dumnezeu era pe punctul să-Și reveleze caracterul și voia în Legea pe cale să fie comunicată! Acest eveniment de mare forță și măreție va rămâne neegalat până la rveenirea în slavă a Domnului Isus! Ziua aceea va confirma adevărul celor scrise (Ioan 1:18): „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Exodul 19:22-25)

„Preoţii, care se apropie de Domnul, să se sfinţească şi ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea.” Moise a zis Domnului: „Poporul nu va putea să se suie pe muntele Sinai, căci ne-ai oprit cu tot dinadinsul, zicând: «Hotărăşte anumite margini în jurul muntelui şi sfinţeşte-l.»” Domnul i-a zis: „Du-te, coboară-te şi suie-te apoi iarăşi cu Aaron; dar preoţii şi poporul să nu dea buzna să se suie la Domnul, ca nu cumva să-i lovească cu moartea.” Moise s-a coborât la popor şi i-a spus aceste lucruri.

Angajamentul luat în grabă și cu ușurătate de către Israel că va respecta Legea fusese o greşeală, pe care nu ar fi făcut-o dacă ar fi ştiut mai multe despre ei înşişi şi cât de slabi erau... și dacă ar fi așteptat măcar să vadă ce li se cerea prin Lege! Pentru că se va vedea că există un contrast foarte mare între religia legii şi religia harului. Dar ei erau prea speriați și prea nerăbdători (și-aș zice și destul de ușuratici) ca să promită în necunoștință de cauză!

În vremea aceea, pentru ca preoţii să se poată apropia de Dumnezeu ca să mijlocească pentru popor, trebuiau să aducă întâi o jertfă de ispăşire pentru ei şi familiile lor. Era modul în care ei mărturiseau că sunt păcătoşi şi că n-ar fi putut să reziste înaintea sfințeniei absolute a lui Iahweh... ar fi trebuit să moară pentru păcatul lor.

Dragi ascultători, Dumnezeu așteaptă și de la noi şi acum să recunoaştem că suntem păcătoşi. Să recunoaştem că păcatul în care trăim ne separă de Dumnezeu... și că viața aceasta de păcat nu poate avea altă finalitate decât condamnarea la moarte.

Să fim bine înțeleși: nu este alegerea lui Dumnezeu, ci este natura lui Dumnezeu aceea care solicită moartea noastră. Natura Lui sfântă şi dreaptă impune moartea celor ce se complac, nu renunță și se prezintă înaintea Lui cu faptele naturii vechi, păcătoase...

În schimb este dragostea Lui aceea care a ales să-L sacrifice pe Domnul Isus pentru noi, ca El să plătească pentru vinovăția naostră, și să ne izbăvească... În felul acesta, El a fost în locul nostru jertfa de ispăşire.

Cred că e limpede (și va fi tot mai clară) lecţia pe care ne-o dă Dumnezeu aici. El afirmă răspicat că – El fiind prin excelență sfânt, incompatibil cu orice formă de întinare – accesul la El ne este închis atâta timp cât suntem sub puterea păcatului.

Pe de altă parte, poporul evreu ne arată că nici măcar teama nu este suficientă pentru a respecta Legea. Cu toate că se teme de ceea ce vede pe munte, de prezenţa lui Dumnezeu în locul acela, imediat ce Dumnezeu se retrage pe Munte cu Moise poporul păcătuieşte împotriva Domnului. Vom vede ce și cum...

Să ne fie clar un lucru: nimic din ce facem noi nu ne poate apropia de Dumnezeu! Nimic altceva decât dragostea Lui. Și asta trebuie să înţelegem chiar contextul condamnării pe care o aduce legea. Este de fapt vorba despre condamnarea firii și faptelor noastre. Sufletul nostru poate fi salvat doar prin credinţa că ceea ce a făcut Domnul Isus pe crucea de la Golgota a însemnat jertfa pentru răscumpărarea noastră, și că doar încrederea personală în El ne poate transforma mintea, inima și viața, făcându-le plăcute lui Dumnezeu.

Să nu uităm acest exemplu de precipitare și de inconștiență, și să învățăm să alegem înțelept, în cuget/duh și nu prin îndemnurile firii, sau sub imperiul fricii! În dragoste nu este frică, iar noi suntem produsul și instrumentele iubirii lui Dumnezeu! Iar Domnul Isus este cea mai profundă și înaltă dovadă de dragoste divină! El a lucrat și oferă și azi mântuirea, El e Ușa către prezenţa lui Dumnezeu. Intrați – cu îndrăzneală!