Exodul 20:1-17 | Itinerar Biblic | Episodul 123

Dragi ascultători, ne-am asumat împreună cu ceva timp în urmă traversarea cu răbdare și folos a Cuvântului lui Dumnezeu. Fiecare întâlnire ne plasează pe câte-o pagină anume a Cărții cărților, și lucrul acesta este reconfortant și ne dă sentimentul acumulării în lucrurile cu adevărat importante, cele care contează și rămân.

De la o vreme, (în această călătorie biblică) suntem  chiar... în călătorie – însoțind poporul evreu în pelerinajul ce a urmat evadării miraculoase din Egiptul îndelungatei lor robii... iar drumul până-n Canaanul făgăduit de Eliberatorul divin era mai scurt și sigur mai facil decât le-a luat până la urmă, din cauza neascultării, cârtirii și inconsecvențelor în care Israel a fost cât se poate de... consecvent/perseverent! În același timp, suntem cu totul fascinați de modul în care Duhul de putere și înțelepciune al lui Dumnezeu conduce poporul Său prin acest deşert, şi la fel de impresionați de modul în care Dumnezeu Îşi formează cu răbdare de bijutier poporul Său. Și pentru a le spune mai multe despre caracterul său, pentru a fi mai concret și mai detaliat, pentru a le pune la dispoziție un etalon la care să se raporteze – Dumnezeu dă poporului o lege.

Legea lui Dumnezeu mai este cunoscută și ca „legea mozaică”, pentru că a fost transmisă prin intermediul lui Moise. Dar Cel din care derivă este infinit mai reprezentativ pentru caracterul și scopurile Legii!... care debutează așadar cu Decalogul. Cele 10 porunci sunt date primele, dar ele reprezintă doar o mică parte (e drept: fundamentală) a Legii. Vom afla în acest capitol 20 din Exodul şi instrucţiuni cu privire la altar, pentru că Legea şi altarul merg împreună. Legea ne arată că omul este păcătos şi are nevoie de iertare; păcatul trebuie plătit prin vărsare de sânge, deci o jertfă trebuie adusă, așa că trebuie să existe un altar pe care să fie adusă jertfa. Ca să înțelegem și mai bine, închipuiți-vă... în baie, unde oglinda poate fi o imagine a Legii, iar sub ea se află o chiuvetă. Ne uităm în oglindă și ne spălăm în chiuvetă – nu ne spălăm în oglindă (ea doar ne  arată murdăria), ci în chiuvetă. Tot așa, Legea este doar oglinda care ne arată păcatul, iar sub oglindă se află chiuveta unde putem fi spălaţi – jertfa. Asta mi-aduce aminte de cuvintele cântării:

Din sfânt izvor mult sânge-a curs / Prin jertfă-a fost vărsat

Izvoru-acesta nesecat / Mă spală de păcat!

Așadar, prima parte din Lege înseamnă codul moral al Decalogului, prezentat în prima parte din cap. 20 al cărții Exodul, al cărei studiu îl continuăm. Legea morală pe care Dumnezeu o dă poporului are în realitate o întindere mult mai mare decât Cele Zece Porunci, care urmează... și se fundamentează pe caracterul și cunoașterea Celui ce le-a elaborat și proclamat: Dumnezeu.

Pentru că știa ce urma să ratifice, și spre deosebire de un contract sau decret obișnuit, semnat la urmă, Dumnezeu Se identifică de la bun început, vrând astfel să sublinieze că așa cum orice lucru care iese din gura lui Dumnezeu este expresia caracterului Său perfect, și Legea ce urma să intre în vigoare este valoroasă și impune având în vedere cine o emite.

Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte şi a zis: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.” (Exodul 20:1-2)

Dumnezeu spune: „Eu, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei, sunt Cel care-a gândit și semnează cele ce urmează!” Israel a cerut Legea, iar Dumnezeu le-a făcut pe plac şi le-o va da, începând cu un prim set de 10 porunci.

Vom reveni și-n episoadele viitoare cu alte considerații generale despre această grandioasă construcție legislativă care a marcat și statuează și-n prezent viața și istoria poporului Israel. Și chiar și-n alte locuri și momente ale itinerarului nostru prin Scriptură vom face referiri și mențiuni în ce-o privește... Vă invit acum să trecem în revistă piatra de temelie și introducerea Legii mozaice: Cele 10 porunci!

Termenul Decalog provine din expresia grecească însemnând „zece cuvinte”, adică cele 10 porunci (primele, cele esențiale, fundamentale ale Legii) date de Dumnezeu în mod direct, audibil, lui Moise, și scrise ulterior pe două table de piatră de Însuși Dumnezeu. În Biblie le găsim aici în Exodul cap. 20 (reluate într-o oarecare formă și-n cap. 34), precum și-n ultima carte a Pentateuhului – Deuteronomul (repetarea Legii), cap. 5. Ele pot fi împărţite în 2 părţi majore: primele se ocupă de relaţia omului cu Dumnezeu, iar celelalte de relaţia cu semenii.

„Sănu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Exodul 20:3)

„Pentru că Eu sunt Dumnezeul care M-am dovedit în stare să te scot prin minuni din robia Egiptului, rupe-te și-n mintea și inima ta de orice alți dumnezei – Eu îți sunt de ajuns!” – spune cu alte cuvinte Dumnezeu aici... El care dintotdeauna a condamnat politeismul, adică credinţa în mai mulţi dumnezei. Dar în istoria acelor vremuri, într-un stadiu incomparabil mai nedezvoltat decât azi, nu exista ceva numit ateism – negarea oricărei divinități! Cei mai mulți dintre oameni acceptau existența instanțelor divine, zei sau dumnezeu buni sau răi, adevărați, falși, închipuiți, făuriți de închipuirea omului sau revelați... Nu există însă o poruncă împotriva ateismului, pentru că nu exista așa ceva în acele vremuri, pentru că erau prea aproape de creaţia şi revelaţia lui Dumnezeu. Ateii încep să apară ulterior, și existau deja pe vremea lui David, care-i numește „nebuni” în psalmul 53:1: „Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»” Astăzi, însă, ateul s-a emancipat, se socotește liber și evoluat, poate fi profesor universitar, gânditor, om de știință, intelectual... însă Dumnezeu spune despre el că este nebun. Sunt tot mai mulţi atei astăzi, pentru că ne-am îndepărtat de originea noastră, iar oamenii nu mai sunt dornici sau interesați să accepte revelaţia biblică, pentru că sunt tot mai puțin dispuși să se supună lui Dumnezeu!

Dumnezeu a poruncit poporului Israel: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” Dumnezeu le-a spus-o direct și pentru că în acea vreme era foarte greu pentru un om să fie echilibrat. Pe atunci, oamenii obișnuiau să se închine mai multor dumnezei, de tot felul... așa cum în vremea noastră preferă să nu se mai închine deloc. Cel mai important lucru de observat în acest verset însă este că Dumnezeu condamnă politeismul. Despre asta vorbește și ap. Pavel în Romani 1:21-25, unde scrie: „fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile;căci au schimbat în minciună adevărullui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.”      

Porunca a treia a Decalogului: (Exodul 20:4-6)

„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, carepedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.”

În bazinul mediteranean al vremii, a avea alți dumnezei însemna neapărat a venera chipuri cioplite, idoli, statuete sau reprezentări. În cea mai mare parte, zeii vremii și locului erau reprezentați cumva – pe când Iahweh era Dumnezeul nevăzut, inimaginabil, pe care nu-L poate vedea omul și să trăiască! Și-apoi, nu lucrul cioplit în sine era problema (pentru că mai târziu, când cu cortul, i se va spune lui Moise să facă înfățișări ale lucrurilor din ceruri!), ci utilizarea lui! Aici se spune limpede să nu-ți faci chip cioplit la care să te închini și căruia să-i slujești... și-aici ni se face cunoscut pentru prima oară Dumnezeu cu o trăsătură de caracter taxată negativ cel mai adesea: gelos, un Dumnezeu gelos (atribut exclusiv vechi-testamentar!), care pedepsește pe cel ce-L urăște și răsplătește pe el ce-L iubește... și care nu se lasă batjocorit sau trecut pe planul doi! Chiar dacă sunt unii care cred că acest pasaj nu se mai aplică astăzi, eu cred că nu e deloc indicat să-L punem la încercare pe Dumnezeu ca să-i stârnim gelozia, iubind orice altceva mai mult decât pe El. Și cu toate stea, cred că mai degrabă majoritatea dintre noi – dincolo de ce declarăm – avem persoane sau altele la care ținem mai mult (și pt care suntem gata de orice) decât o facem sau am face-o pentru Dumnezeu!

Nu se mai aplică azi? Haida-de! Orice lucru căruia i te dăruiești, pentru care te agiți și te cheltuiești, devine „dumnezeul” tău. Coloseni 3:5 ne spune că: „lăcomia este o închinare la idoli”. Poate că puțini se mai închină astăzi lui Bachus, zeul roman şi grec al vinului şi al desfrâului, cel cu copitele despicate... dar așa de mulți se închină sticlei, mai precis conținutului ei! În prezent există milioane de alcoolici în jurul nostru! Cei care vând băuturi alcoolice se vaită de să ni se rupă inima de cât de greu le merge și ce profituri mici au, când de fapt ei cu siguranță nu plătesc în niciun fel pentru daunele provocate în consumatori de ceea ce vând ei pe piață! (Sigur, asta nu diminuează responsabilitatea celui ce consumă!) La fel producătorii de țigări... ca să nu mai spun de medicamente sau droguri ușoare... Se face foarte multă publicitate în prezent, iar generația noastră se lasă așa de ușor spălată pe creier! Că își dau sau nu seama, fiecare dintre acești consumatori sau dependenți se închină, de fapt, unui idol – tot ce pune stăpânire pe ei!

Alţii se închină Afroditei, zeiţa sexului. Unii oameni se închină banilor. Orice preocupare, plăcere, produs cărora le dedicaţi timpul, resursele, inima, sufletul vostru, devine dumnezeul vostru. Da, și azi (mai ales azi!) Domnul Dumnezeu ne poruncește, la fel de stăruitor și tranșant, să renunțăm degrabă la orice alţi dumnezei în afară de El!

„Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.” (Exodul 20:7)

Folosirea Numelui Domnului în deşert înseamnă blasfemie. Aceasta este des întâlnită în zilele noastre, însă porunca Lui rămâne valabilă și astăzi. Este greşit să foloseşti Numele Domnului în deşert, pentru că El este Dumnezeu şi este sfânt! Şi aceasta indică şi o lacună în ceea ce privește vocabularul. Mulți oameni pronunță automat, mecanic, cu ușurătate numele lui Dumnezeu, fără să se gândească niciun moment la El (și-n niciun caz cu reverență!) Alții nu se pot exprima dacă nu folosesc injurii, în care cuprind sau pe care le adresează inclusiv Numelui lui Dumnezeu! Îmi spunea cineva care s-a convertit în chip miraculos acum câţiva ani: „Când m-am întors la Dumnezeu, mi-am pierdut mai bine de jumătate din vocabular!” La asta se referă această poruncă.

Sau pusă altfel: a nu lua în deșert numele Domnului înseamnă a conștientiza și glorifica permanent pe Dumnezeu, adică a nu gândi și a nu vorbi despre El niciodată altfel/mai prejos decât se cuvine, cu respect și în cunoștință de cauză... or, asta înseamnă să-ți faci timp, să-ți faci obiceiul de a-L contempla! De aceea Decalogul continuă astfel, cu a patra poruncă:

„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” (Exodul 20:8-11)

Ziua de odihnă, Sabatul, i s-a dat poporului Israel într-un mod neobişnuit – reprezentând un legământ, o mărturie între Dumnezeu şi copiii lui Israel. Vom vedea asta în Exodul 31:13-17. Ziua exactă, după părerea mea, nu este importantă. La urma urmei, calendarul a fost schimbat de mai multe ori de-a lungul timpului, ceea ce lasă loc de interpretare dacă Sabatul corespunde zilei de sâmbătă sau unei alte zile. Dar și dacă Sabatul era sâmbăta, să nu uităm că a fost dat spre respectare scrupuloasă poporului Israel. În contextul poruncilor precedente, principiul care se desprinde de aici este punerea deoparte pentru închinare a unei zile – măsura în care această zi este cu adevărat consacrată Domnului este o mărturie a iubirii și reverenței noastre față de Dumnezeu, și a ascultprii noastre de El! Închinându-ne exclusiv și cu-adevărat lui Dumnzeu în ziua de închinare și odihnă – care pentru majoritatea creștinilor este ziua întâi sau ziua a opta a evreilor, adică ziua Învierii Mântuitorului Isus Hristos, fundament al credinței și Bisericii creștine. Vom mai reveni asupra acestor considerații și aplicații, atât mai târziu în cartea Exodul, cât și în alte pasaje biblice contextuale, deoarece constituie un aspect esențial al credinței noastre biblice

Acum ajungem la partea unde se reglementează relaţiile dintre oameni, și prima poruncă din această secțiune se referă la relațiile din familie. Iar dintre toate acestea, numai prima, următoarea – adică a cincea – este formulată pozitiv:

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău.” (Exodul 20:12)

Un tată şi o mamă ar trebui să fie demni de cinstea pe care le-o dau copiii lor. Parafrazând versetele mai târzii din epistolele lui Ioan, putem spune: „Cine nu cinstește pe părinții săi, pe care-i vede, cum poate să-L cinstească pe Tatăl din ceruri, pe care nu-L vede?” Deci poruncile privitoare la semeni sunt clădite pe cele referitoare la relația fiecăruia cu Dumnezeu. În plus, cum ni se va atrage atenția în Efeseni, aceasta este cea dintâi poruncă însoțită de o promisiune: „ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ”, adaugă ap. Pavel (Efes. 6:3). Vom mai vorbi despre această poruncă și când ajungem acolo!

Felul succint în care sunt formulate următoarele patru porunci pare să se justifice prin claritatea enunțului și chestiunii în discuție. Mai mult, următoarele trei porunci sunt exprimate fiecare în câte trei cuvinte, părintr-o formulare negativă/interdicție.

Cea de-a şasea poruncă spune:

„Să nu ucizi.” (Exodul 20:13)

Acest verset este folosit de mulţi opozanți ai războiului. De la mulţi tineri pe cale să fie încorporați am auzit următoarele: „Să nu ucizi; deci nu avem voie să devenim soldaţi.” Porunca „să nu ucizi”, însă, nu a fost dată unei naţiuni, ca întreg, ci fiecărui individ în parte. Un om nu ar trebui să ucidă pe un altul. Nimeni nu ar trebui să meargă în altă ţară de unul singur ca să ucidă pe cineva. Porunca „Să nu ucizi”, însă, nu cred că are de-a face cu armata sau cu execuţia unui criminal. Unei administrații i se dă permisiunea să se pronunțe în ce privește a lua viața pentru a proteja viaţa – altui om sau altor oameni. „Să nu ucizi” este o poruncă dată fiecărui individ în parte şi se referă la crimă... care vine din mânie, spune Domnul nostru – iar noi nu avem voie nici măcar să ne mâniem pe fratele nostru.

Cea de-a şaptea poruncă ne comunică la fel de sec și tranșant:

„Să nu preacurveşti.” (Exodul 20:14)

Trăim astăzi într-o epocă marcată, inflamată și infamată de promiscuitate și sexualitate debordantă generatoare de desfrâu! Sigur, subiectul nu e nou, dar nerușinarea și libertinajul de azi au devalorizat scopul divin în ce privește sexualitatea ca sublimare a unirii conjugale – azi se face fără discernământ, fără reținere, pe apucate, cu disperare aproape... Ce mai contează că Dumnezeu interzice sexul în afara căsătoriei, că dezavuează curvia și adulterul – așa cum clar și răspicat statuează porunca a șaptea. Omul ar vrea să creadă că această poruncă s-a abrogat, sau măcar s-a nuanțat – dar din păcate pentru ei nu este adevărat. Această poruncă rămâne, în toată claritatea și franchețea acestor 3 cuvinte!

Cea de-a opta poruncă este: „Să nu furi.” (Exodul 20:15)

Ceea ce vreau să spun este că dacă ne este permis să comitem adulter, atunci nu-i o problemă să ne permitem să şi furăm şi aşa mai departe. Toate merg împreună. Dacă una este privită cu indulgenţă, atunci toate pot fi privite la fel; dacă una este greşită, atunci toate sunt greşite. Ca să nu mai spun că alții compară între ele aceste porunci, pentru a se scuza sau pentru a-și minimaliza vinovăția: „am luat cutare lucru, dar n-am dat în cap la nimeni!” Sau „decât să preacurvesc mai bine...”, și tot așa... de parcă păcatul poate fi catalogat după cum vrea fiecare!

Cea de-a noua poruncă e puțin mai elaborată, și spune:

„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.” (Exodul 20:16)

Să mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău înseamnă să nu spui adevărul, sau să nu spui tot ce trebuie/știi despre persoane sau situații. Cred că și această prescripție ar putea fi exprimată și ea în trei cuvinte: Să nu minți!

Iar ultima poruncă a Decalogului, cea de-a zecea, specifică:

„Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.” (Exodul 20:17)

Cred că și asta poate fi restrânsă la trei cuvinte: să nu râvnești/invidiezi... Să nu dorești ce nu-ți aparține! Într-un fel, putem spune că toate cele patru porunci precedente succinte pt fi cuprinse în această ultimă dispoziție. Lăcomia, conform lui Pavel și pasajului din Coloseni 3:5, este idolatrie... și reprezintă unul dintre cele mai dezvoltate și generalizate păcate din vremea naostră. Toată lumea vrea să aibă tot mai mult! Dar prin această poruncă parcă-i auzim pe bărbații din Noul testament (Ioan Botezătorul, ap. Pavel) care ne sfătuiesc/poruncesc din partea Domnului, spre binele nostru: „Mulțumiți-vă cu ce aveți!” Nemulțumirea și lăcomia sunt vicii majore ale lumii moderne.

Dumnezeu condamnă deci în partea a doua a Decalogului crima, adulterul, furtul, mărturisirea strâmbă şi lăcomia. Vom mai avea și alte ocazii să analizăm aceste reguli pe îndelete. Și dacă am trecut prin le, și am și convenit să le privim din perspectiva dublă a relației cu Dumnezeu și respectiv cu semenii, înțelegem parcă mai bine și ni se pare pertinent și justificat reducționismul aplicat de Însuși Domnul nostru asupra Decalogului, când a spus: „‘Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta.’ Iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.” (Marcu 12:30-31) Ca să nu mai  vorbim de minimalismul absolut pe care-l practică apostolul Pavel când afirmă curajos (Galateni 5:14) că: „toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

Ce ar mai fi de spus este că nu toate grupările, denominațiile și bisericile creștine socotesc și grupează similar poruncile Decalogului, dar acestea sunt detalii care nu ridică probleme teologice deosebite. Dincolo de ce consideră un crez sau o mărturisire de credință, avem la îndemână Cuvântul imuabil și infailibil al lui Dumnezeu. El să ne fie necurmat sursă și lumină!

Pentru ca viața și raporturile normale să fie posibile în orice societate umană, constituția țării trebuie să fie însoțită de un cod penal. Asta se întâmplă în continuare în cartea Exodul: Decalogul este detaliat prin prevederi specifice (un fel de norme metodologice), sau mai corect spus: Dumnezeu elaborează și stipulează prin Moise o primă serie de prevederi prin care dezvoltă cele spuse în Decalog, la care se vor adăuga în timp alte numeroase pescripții specifice, până-ntr-acolo încât Israel număra la un moment dat vreo 613 porunci specifice.

Ce privilegiu să fim beneficiarii harului! Dar asta nu ne absolvă de respectarea legislației divine perene, menite să reglementeze raporturile omului cu Dumnezeu și cu semenii! Să-L onorăm recunoscători pe Cel ce ne dă și resursele necesare pentru asta!