Exodul 20:18-26 | Itinerar Biblic | Episodul 124

Stimați ascultători, dacă data trecută ne declaram fascinați de maniera plină de îndurare, răbdare și forță prin care Dumnezeu Își conduce poporul Său prin deşert, şi-Și formează (inclusiv prin încercări) poporul ales, putem spune că suntem la fel de uimiți să constatăm că același lucrul este valabil şi pentru noi azi, pentru că şi noi suntem copiii lui Dumnezeu. De unde ştim acest lucru? Din Biblie! Ascultaţi-l numai pe Pavel care ne spune (Romani 8:15):  Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava!” adică: „Tată!”

Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a permis să ne reîntâlnim și azi, semn că mai are de comunicat lucruri importante! El a scos poporul Israel din robie, ca să facă din ei un popor al răscumpăraților și moștenitorilor Săi. Prin Noul Legământ încheiat pe baza jertfei lui Isus Hristos, și noi suntem scoşi din robia păcatului pentru a deveni copii ai lui Dumnezeu. Dar oare la ce se referă această înfiere? Mai mult decât statutul de copii ai lui Dumnezeu, în această calitate noi trebuie să semănăm în caracter Tatălui nostru. Și de la Israel se aştepta același lucru. Și pentru a le spune mai multe despre caracterul său, pentru a fi mai concret și mai detaliat, pentru a le pune la dispoziție un etalon la care să se raporteze și după care să-și rânduiască viața, Dumnezeu dă poporului Legea – o alcătuire complexă, pe măsura măreției lui Dumnezeu, dar avându-i în vedere și pe cei care urmau s-o aplice.

Cineva a descris Legea ca fiind expresia minţii lui Dumnezeu în relaţie cu ceea ce trebuie să fie omul. Legea este expresia voii sfinte a lui Dumnezeu. David, în Psalmul 19:7, declară: „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor.” Legea cere perfecţiune din partea noastră. Dar eu nu am întâlnit pe nimeni care să poată atinge standardul lui Dumnezeu.

Legea nu este alcătuită din idei ambigue şi nu are nicio legătură cu intenţiile bune. Ea este perfectă și cere ascultare desăvârşită.

Legea lui Dumnezeu este, de asemenea, dreaptă. Noţiunile noastre despre bine şi rău sunt influențate de mediul în care am crescut, dar în primul rând de natura noastră păcătoasă. Legea este revelaţia lui Dumnezeu, prin care El trasează o linie de demarcație între bine şi rău. Cum putem ști ce este bine? Dumnezeu ne spune! Această generaţie, care vrea libertate cu orice preţ, pune la îndoială binele. „De ce e greşit să furi?” întreabă ei. Nu îi deranjează furtul. Dar le place porunca „Să nu ucizi”, pentru că astfel argumentează că este greşit ca guvernul să execute infractorii... Câtă inconsecvenţă! Câtă ignoranţă faţă de Dumnezeu și față de Legea Lui! E greşit să minţi sau să furi pentru că Dumnezeu spune aşa! Poate te gândești: „Dar Legea există pentru binele omenirii!” Bineînțeles! Legea ar fi un lucru minunat, dacă omul ar putea s-o respecte. Omul, însă, nu poate respecta Legea, iar închisorile, încuietorile, contractele, procesele – sunt o mărturie a acestui fapt. Era o vreme când omul își respecta cuvântul dat, însă lucrurile nu mai stau așa în zilele noastre. Astfel, Legea este o normă de comportament pentru om. Furtul, minciuna şi adulterul sunt păcate, pentru că Dumnezeu le numește și le consideră aşa.

Legea nu se impune singură, prin urmare Cel care dă Legea trebuie să aibă putere pentru a o impune. Dumnezeu nu Își impune legile abuziv, ci dorind ca prin ele să ne dea posibilitatea să-I cunoaștem și asimilăm caracterul Lui perfect, conferindu-le astfel un impact de proporții. De aceea, înainte să înceapă să enunțe una după alta cele 10 porunci, Dumnezeu ne îndreaptă privirile spre perfecțiunea Sa, Cel care a emis-o și semnat-o Dumnezeu se prezintă, la începutul cap. 20 (vers. 2): „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.”  Legea ne arată în primul rând perfecțiunea lui Dumnezeu, iar apoi incapacitatea noastră de a satisface exigențele desăvârșirii și sfințeniei Lui. Dar El dorește cel mai mult să fie într-o relație apropiată și protectoare și împlinitoare cu omul, cu o sumă de oameni dornici să trăiască la nivelul înalt stabilit de natura și manifestările lui Dumnezeu. Legea vine într-un fel să stabilească și să precizeze cadrul și condițiile relației dintre Creator și creatură, dintre Dumnezeu și poporul Său!

Dumnezeu administrează la fel de bine și de suveran legile morale, spirituale, fizice sau naturale. El ne sfătuiește și ne avertizează, iar noi am face bine să luăm în considerare atât prescripțiile, cât și avertismentele, dacă vrem să nu suferim, ba dimpotrivă... Un exemplu facil este legea gravitaţiei: ea nu te împiedică să urci cât de sus poți și vrei, dar ar fi bine să ai mare grijă să nu-ți dai drumul de acolo. Legea gravitaţiei este activă şi nu este reversibilă. Poate îți imaginezi că o poți încălca, însă mai devreme sau mai târziu, vei pierde!

Mulţi oameni cred că pot încălca cele 10 porunci, că pot să se abată fie la dreapta, fie la stânga şi să scape nevătămați. Nu pot să nu invoc aici o anecdotă despre un om care a sărit de pe Empire State Building din New York. În vreme ce cădea şi tot cădea, undeva pe la etajul 50, un om care se uita pe fereastră l-a întrebat instinctiv și îngrozit: „Ce faci, omule?!” La care omul nostru supus legii gravitației a apucat să răspundă: „Până acum, bine!” Legea gravitaţiei însă nu este abrogată ca prin farmec, așa că peste vreo 50 de etaje, omul va descoperi că... nu mai este deloc bine!

Lucrul cel mai interesant este că legea trebuie să fie impusă pentru a fi lege, iar Dumnezeu spune în Ezechiel 18:4: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Legea trebuie impusă, iar vinovatul trebuie să plătească pentru vina sa. Nouă ne place să credem că suntem sofisticaţi şi rafinaţi (în păcătoşenia noastră), însă nu suntem – de fapt suntem păcătoşi nepricepuți, păcătoşi fireşti. Decalogul și Legea pun în faţa noastră standardul lui Dumnezeu. Așa că nimeni să nu-și închipuie că poate face șmecherii după bunul plac, și să scape de consecințe!

Pe Insula Blackwell există un cimitir pentru ucigaşi și pe unul din morminte stă scris: „Aici se odihnesc osemintele lui John Smith, care s-a împotrivit Făcătorului Său, a driblat cele 10 porunci, şi a părăsit această viaţă la vârsta de 35 de ani. Soţia şi mama lui îl plâng. Nimeni altcineva nu o face. Odihnească-se în pace!” Un asemenea tragic mesaj de pe o piatră funerară indică un om care a încercat să înfrunte legea lui Dumnezeu. Nimeni nu poate juca fotbal cu cele 10 porunci ori să creadă că poate să apere lovitura de pedeapsă a lui Dumnezeu!

De multe ori, noi cei care predicăm harul lui Dumnezeu suntem acuzaţi că nu apreciem Legea lui Dumnezeu la adevărata sa valoare... că o dispreţuim, că o respingem, şi că susținem faptul că – având în vedere că nu suntem mântuiţi pe baza Legii – aceasta poate fi încălcată fără teamă. Nu este adevărat, și așa ceva nu trebuie să se întâmple! Dimpotrivă, orice predicator care învaţă despre harul lui Dumnezeu şi are o perspectivă sănătoasă asupra naturii mântuirii prin credinţă, înțelege caracterul nobil și utilitar al Legii. Pavel comentează astfel, în legătură cu această problemă (în Romani 6:1-2): „Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?”

Dacă crezi că poţi continua să trăiești în păcat şi să încalci cele 10 porunci după bunul plac, atunci nu ești mântuit prin harul lui Dumnezeu... adică, nu ești mântuit deloc! Când ești mântuit cu adevărat, îți dorești să-I fii pe plac lui Dumnezeu şi vrei să faci voia Lui, care este descoperită în cele 10 porunci. De aceea, eu cred că orice predicator al harului lui Dumnezeu are un respect şi o reverenţă speciale față de Legea lui Dumnezeu. Ne asumăm delarația psalmistului: „Oh, cât de mult iubesc Legea Ta! Mă gândesc la ea toată ziua!”

Mai există o perspectivă greşită care trebuie corectată: confundarea legii cu harul, şi plasarea lor în acelaşi sistem de coordonate. Trebuie să fiu tranșant: aşezarea legii şi a harului în acelaşi sistem înseamnă jefuirea legii de maiestatea şi de semnificaţia ei reală. Nu există dragoste în Lege. Nu există har în lege. Harul este privat de bunătatea şi slava lui, atunci când este amestecat cu Legea. Harul este deposedat de minunăţia și atractivitatea sa. Nevoile păcătosului nu sunt împlinite atunci când harul şi legea sunt amestecate. Legea arată ce trebuie să fie omul, pe când harul arată ce este Dumnezeu. Noi trebuie să recunoaştem măreţia Legii și maiestatea harului, fără să le amestecăm.

Legea ne descoperă marele abis ce-l desparte pe om de Dumnezeu. Pavel a pus o întrebare în Galateni 4:21: „Spuneţi-mi voi, care voiţi să fiţi sub Lege, n-ascultaţi voi Legea?” Ar fi bine să asculţi ce zice Legea, pentru că omul a fost cântărit prin prisma celor 10 porunci şi a fost găsit uşor. Nu te poţi măsura comparându-te cu alţii! Este foarte uşor pentru omul care se află pe un deal să strige spre cel aflat pe o colină pirpirie (sau pe un muşuroi de furnici) şi să se fudulească: „Hei, sunt mai presus decât tine!” Dar omul acesta nu e nici el pe vreun munte, ca să nu mai spun că n-a ajuns pe lună sau în cer, ca să se fălească! Oricât de virtuos te-ai socoti, nu te poți măsura/compara cu standardul lui Dumnezeu!

Legea arată cine este omul şi faptul că este incapabil să treacă prăpastia dintre el şi Dumnezeu. Romani 3:19 ne spune: „Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.” Același apostol Pavel scrie mai încolo în Romani 8:3: „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului.” Nu Legea era vinovată; vina se afla (și este) în om, în noi!

Legea este o oglindă, cum spuneam data trecută, care ne arată omul în condiţia lui de păcătos. Mulţi oameni se privesc în oglindă şi cred că sunt în regulă. Aceasta îmi aminteşte de basmul „Albă ca Zăpada”, în care regina privea în oglinda ei fermecată şi-o iscodea repetat: „Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?” Regina dorea ca oglinda să-i spună că ea era cea mai frumoasă, însă oglinda spunea adevărul şi spunea că nu ea, ci altcineva era cea mai frumoasă din țară! Şi lucrul cel mai interesant astăzi este că mulţi oameni privesc în oglindă (cele 10 porunci ale Cuvântului lui Dumnezeu) şi spun acelaşi lucru: „Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?” Singura diferenţă este că ei își răspund singuri la propria întrebare: „Eu sunt!” Ei consideră că respectă Legea, însă trebuie să privim mai cu luare-aminte în oglindă şi să lăsăm ca oglinda să ne răspundă.

Deci, după ce a dat copiilor lui Israel - în primele 17 versete din Exodul 20 - codul moral cuprins în cele 10 porunci, și pentru că Legea este mai mult decât un cod moral, Dumnezeu are în vedere și le va da în curând şi legislaţia socială, precum și instrucţiuni cu privire la construirea altarului şi a cortului întâlnirii. (Cartea Leviticul ne va oferi cele mai multe detalii cu privire la slujba de la cortul întâlnirii.) Toate acestea formează un tot unitar și fac parte din Lege. Deși copleșitoare, aceste prevederi divine au fost comunicate pe un fond liniștit și reverent, clar și vibrant... marcat însă de manifestările teribile ale dumnezeirii, percepute pe toate căile de un popor terifiat de prezența lui Dumnezeu. Pasajul care redă Decalogul este precedat (v. 18-19 din cap. 19) și succedat (vers. 18-19 din cap. 20) de sunete și imagini copleșitoare: 

Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura şi stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise: „Vorbeşte-netu însuţi şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.” (Exodul 20:18-19)

Când israeliţii s-au pomenit în mijlocul acelor manifestări ale puterii lui Iahweh, s-au temut şi s-au îndepărtat de munte. Desigur, ar fi fost și mai rău să nu se fi temut, pentru că dacă vrem să ne apropiem cum se cuvine de Dumnezeu, trebuie și să credem că El există și să manifestăm teamă sfântă, reverentă, față de sfințenia și atotputernicia Domnului.

Moise a zis poporului: „Nu vă înspăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.” (Exodul 20:20)

Să fi dorit oare Dumnezeu să motiveze poporul la ascultare și dragoste pentru El – prin frică? Frica din acest verset se poate traduce mai bine prin „respect profund” față de Domnul, care duce la ascultare de El, și deci să asigure împlinirea poruncilor, care dă viață. Legea a adus un standard foarte înalt. Legea Domnului este desăvârşită; ea cere perfecţiune. Dacă încerci să fii mântuit prin respectarea Legii, trebuie să fii perfect. Dacă nu ești perfect, nu poți fi mântuit prin Lege. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că, prin har, El poate lua un păcătos ca mine şi să mă mântuiască. Harul ne descoperă ceva din bunătatea şi minunăţia lui Dumnezeu.

Și odată ce atitudinea față de Lege și față de Dătătorul Legii este clarificată, Domnul începe să detalieze Decalogul. Și după cum acesta poate fi mai ușor acceptat și reținut împărțindu-l în două categorii de porunci, tot așa ceea ce urmează ar putea fi de asemenea împărțit în două pasaje, din care să învățăm ce înseamnă să-L iubești pe Dumnezeu (restul acestui capitol) și ce înseamnă să-ți iubești semenii (în următoarele capitole).

Poporul stătea în depărtare; iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu. Domnul a zis lui Moise: „Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: «Aţi văzut că v-am vorbit din ceruri. Să nu faceţi dumnezei de argint şi dumnezei de aur, ca să-i puneţi alături de Mine; să nu vă faceţi alţi dumnezei.»” (Exodul 20:21-23)

Este important să vedem de ce apare Dumnezeu astfel înaintea copiilor Săi. Cred că este evident că Dumnezeu vrea să le imprime în minte ideea că El este Dumnezeul cel Viu. Amintiţi-vă că generația aceasta de israeliți crescuse în Egipt, înconjurați de idoli – fuseseră și mai erau idolatri, aşa cum vom vedea. Ei se închinau mai degrabă creaturii, deși știau că datorează venerație Creatorului; cel mai aprig concurent la supremația lui Dumnezeu este omul însuși – această dorință sau pretenție la auto-îndumnezeire fiind esența păcatului, și ceea ce determinase căderea primilor oameni. Dacă tot ce spunem și facem este îndreptat spre noi și ne oglindește pe noi, există riscul ca și în cazul în care construim un altar – chipurile lui Dumnezeu – cioplitura și forma altarului să ni se pară mai importante decât altarul însuși, sau – vai! – decât cel căruia îi este închinat!

De aceea Dumnezeu se apropie de evrei aşa cum nu o mai făcuse vreodată. După cele 10 porunci, și după reafirmarea unicității Sale supreme și suverane, Dumnezeu le dă instrucţiuni cu privire la construirea altarului. Altarul trebuia să fie folosit pentru aducerea jertfelor. Altarul simbolizează crucea lui Hristos şi sângele vărsat. Acest altar a fost făcut înainte de construirea cortului întâlnirii. Se pare că pe unde ajungeau, israeliții făceau câte un altar.

„Să-Mi ridici un altar de pământ, pe care să-ţi aduci arderile de tot şi jertfele de mulţumire, oile şi boii. În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine şi te voibinecuvânta.” (Exodul 20:24)

Nu se menţionează aducerea ca jertfă pentru păcat pe acest altar. Jertfele de mulţumire ne arată că omul are nevoie de o jertfă ce-l va împăca cu Dumnezeu şi Hristos ne-a împăcat prin sângele vărsat pe cruce. Arderile de tot reprezintă Persoana lui Hristos, făcând referire la meritele Lui şi la capacitatea de mântui.

Altarul era de pământ şi era locul unde israeliţii aduceau jertfele de mulţumire şi arderile de tot. Jertfele pentru păcat au fost date mai târziu.

„Dacă-Mi vei ridica un altar de piatră, să nu-l zideşti din pietre cioplite; căci cum îţi vei pune dalta în piatră, o vei pângări.” (Exodul 20:25)

Este o lecţie importantă în acest verset. Dumnezeu voia ca ei să construiască un altar de piatră, însă fără pietre cioplite. Probabil un cioplitor de meserie ar fi dorit să-și demonstreze meșteșugul și talentul, autoafirmându-se deci sub pretextul că vrea ca altarul să fie cât mai atractiv, frumos. În momentul în care unealta ar fi atins piatra, aceasta ar fi fost pângărită, iar Dumnezeu respinge acest lucru. Să te mândrești cu lucrarea mâinilor tale atunci când stai în prezența Atotputernicului Dumnezeu și Singurului Creator desăvârșit – era dovada celei mai profunde goliciuni și nebunii.

Astăzi am trecut chiar dincolo de „cioplire” în bisericile noastre. Am ajuns chiar să credem că tot ce are legătură cu închinarea trebuie să fie frumos. Vrem muzică liniştită, eventual și niște, lumini şi multe culori frumoase. Vrem ca predica să fie rostită pe un ton calm, într-o manieră respectabilă, cu cât mai multe floricele și povești posibil. Am trecut prin așa ceva și am văzut cum a golit liberalismul bisericile. Nu este nimic greşit în a avea un loc de închinare atrăgător. Nu am ceva special împotriva luminilor difuze, muzicii frumoase şi vorbirii înflorită... decât atunci când acestea ascund mesajul Crucii şi distrag atenţia de la Domnul Isus Hristos care a murit pe cruce! Atunci și Dumnezeu este ofensat. Dumnezeu nu vrea să se întâmple acest lucru.

Vă amintiţi că atunci când Pavel a mers în biserica din Corint, a descoperit că credincioșii de acolo deveniseră cam filosofi. Mulţi dintre preoţii păgâni din religiile păgâne încercau să se identifice cu păcatele Corintului. Când Pavel a venit, aceşti filosofi de mâna a doua voiau să discute, să argumenteze şi să pară intelectuali. Aceşti corinteni aveau tot felul de păreri. Pavel avusese o experienţă similară cu cei din Atena, iar acum le spune tranșant corintenilor: „n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit.” (1 Cor. 2:2). Dacă „Isus Hristos crucificat” este scos din mesajul transmis, nu-mi pasă cât de înaltă este turla, cât de tare sună clopotniţa, cât de frumos este sanctuarul, cât de liniştită este muzica sau cât de cultivat este predicatorul – aceasta nu este o biserică, iar în ce-L priveşte pe Dumnezeu, acesta este un loc pângărit.

„Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ţi se descopere goliciunea înaintea lui.” (Exodul 20:26)

Mulţi oameni ar dori să construiască nişte trepte neasemuit de frumoase, care să urce spre altar, lucru care ar fi foarte convenabil. Pe atunci, însă, oamenii purtau un fel de robă lungă... şi, ca să urce treptele, probabil că ar fi trebuit să-şi ridice roba şi astfel s-ar fi dezgolit mai mult decât era cuviincios. Dumnezeu spune: „Nu vreau să-ţi văd goliciunea.” Ceea ce vine din fire nu poate fi folosit de Dumnezeu.

Permiteți-mi, vă rog, să devin puțin mai personal! Tot ceea ce Vernon McGee face din fire, Dumnezeu urăşte şi nu poate folosi. Dumnezeu nu vrea ca firea să-şi facă simţită prezenţa în lucrarea Lui, iar noi trebuie să ne păzim de acest lucru. Nu-mi place când oamenii îl văd sau îl aud pe Vernon McGee, şi nu pe Acela pe care încerc să-L prezint. Nu-mi place să mi se spună că am ținut o predică frumoasă, pentru că eu vreau să predic despre un Mântuitor minunat şi când oamenii mă aud predicând, vreau să-i aud spunând: „Nu-i așa că acest Isus este atât de minunat?!”

N-am primit multe complimente de când sunt pastor, însă cu siguranță îmi amintesc de unul dintre ele. Pe perioada studenției, obişnuiam să predic într-o bisericuță de țară... Într-o duminică, după mesaj, toţi au plecat, în afară de un flăcău simpluț, cu haine demodate și încălţăminte galbenă... M-a așteptat timid, apoi a venit spre mine cu lacrimi în ochi, mi-a luat mâna şi mi-a spus: „N-am ştiut cât de minunat este Isus!” A mai vrut să spună ceva, dar era prea gâtuit de emoţie, așa că s-a întors şi a ieşit... Acum, biserica aceea se află în mijlocul unui oraş, însă pe atunci era situată la marginea unui ogor... L-am privit pe acel băieţel mergând prin lanuri, şi mi-am zis: „Oh, Doamne, ajută-mă să predic în aşa fel încât oamenii să vadă cât de minunat este Isus!” Acesta a fost pentru mine un adevărat compliment, dar și o provocare! Nu trebuie să ne afişăm firea în lucrare, la amvon sau în lucrarea din biserică. Noi trebuie să-L predicăm pe Isus Hristos crucificat!

Vedeți, așadar, dragi prieteni, că oriunde-am citi în Cuvântul lui Dumnezeu, totul se leagă și ne întoarce spre Dumnezeul manifestat în Isus Hristos care a plătit dreptății și sfințeniei lui Dumnezeu prețul sângelui Său... ceea ce ascultarea noastră de Lege n-ar fi putut niciodată să facă! Suntem  mântuiți prin har, nu prin Lege – lăudat să fie Dumnezeu!

Cu ajutorul Lui, nădăjduiesc să ne reîntâlnim și data viitoare! Cu bine, deci!