Exodul 21:1-36 | Itinerar Biblic | Episodul 125

Dragi ascultători, e mare lucru că dorim să deschidem regulat Cuvântul lui Dumnezeu, care ne ajută să înţelegem care este voia Lui Dumnezeu cu privire la noi oamenii. Dar la fel de benefic este și faptul că acest Cuvânt ne deschide și el la rândul său pe noi, arătându-ne cum suntem și cum ar trebui să fim, și repoziționându-ne față de Dumnezeu. Și pe măsură ce studiem acest cuvânt, fiecare filă a sa întregește nu numai imaginea a ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, ci și chipul și voia lui Dumnezeu. Și să știți că El nu Se aşteaptă și nu Se mulțumește ca noi să fim mai puţin decât El. El doreşte ca noi să avem un caracter asemănător cu al Lui, și cu asta să ne îndeletnicim.

Continuăm să luăm notă de maniera absolut specială prin care Dumnezeu Se ocupă de poporul Israel, evidentă și în detaliile pe care le stipulează în Legea pe care le-o dă. Trecuți în a doua jumătate a cărții Exodul, vom traversa în capitolele următoare o detaliere aproape scrupuloasă a Decalogului, cu aplicabilitate expresă în ceea ce putem numi „legislaţie socială”. Aici sunt formulate legile pentru ceea ce noi am numi o societate civilizată. Valorile iudeo-creștine cristalizate prin contribuţia standardelor divine au contribuit la formarea unui sistem juridic şi al unei morale deosebite, care constituie o bază a sistemelor juridice din cele mai multe state creştine de astăzi. Aceasta pentru că Dumnezeu este interesat de fiecare aspect al vieţilor noastre şi niciun detaliu nu este trecut cu vederea.

Trăim însă o vreme de relativism... absolut (?!), în care tot mai mulți se îndoiesc sau neagă existența și implicarea lui Dumnezeu în istorie și omenire. Mulți afirmă superficial că nu se știe exact ce este bine şi ce este rău, sau că binele şi răul sunt noţiuni relative – deci nu există absoluturi, nu există nimic imuabil, nu există definiții ferme. Da, este discutabil și poate e ceva adevăr în afirmația că este o anumită doză de relativism în bine şi-n rău, dar aceasta depinde de sistemul de valori, măsuri și etalonare pe baza căruia faci evaluarea. Dacă ne raportăm la Cuvântul lui Dumnezeu, în el nu există relativism în ceea ce priveşte binele şi răul, pentru că Dumnezeu este Cel care ni se adresează prin Cuvânt, și El este foarte clar în ceea ce spune. Apoi, nu poate fi vorba de relativism câtă vreme binele vine din sfinţenia lui Dumnezeu, care este absolută!

Parcurgând Exodul, vom tot privi înapoi, înainte și-n jur, pentru a fixa și înțelege voia și argumentele lui Dumnezeu, și a evalua prin această prismă – singura care contează – persoane, fapte, contexte. Spuneam la un moment dat că tot ce urmează după Decalog, poate fi privit din două perspective: ce înseamnă să-L iubești pe Dumnezeu, și ce înseamnă să-ți iubești semenul (aceasta fiind de fapt sinteza Decalogului, exprimată de Însuși Isus Hristos: Să-L iubești/onorezi constant pe Dumnezeu, și pe aproapele tău ca pe tine însuți!) .

Partea a doua a capitolului 20, după Decalog, a explicat direct și indirect că dragostea de Dumnezeu stă în recunoașterea Lui ca singurul Dumnezeu adevărat, în evitarea oricărei forme de idolatrie sau închinare formală/eronată, în închinarea adecvată și plăcută înaintea Lui, și-n respectarea poruncilor și indicațiilor Lui.

Iar cele ce urmează în cap. 21 și 22 detaliază relația cu semenii, și ce e de făcut pentru a-ți dovedi dragostea față de ei: să le respecți și să le recunoști viața, demnitatea, libertatea și proprietatea.

În primele versete din Exodul 21, sunt trecute în revistă legile care reglementează relaţia stăpânilor cu robii lor. Această parte a Legii este un lucru important acum, pentru că israeliţii fuseseră robi în Egipt. De fapt, Dumnezeu nu cere lucruri grele sau extravagante copiilor Săi, ci să încerce să trăiască luând seama la ce și cum lucra și lucrează El – așa cum Dumnezeu a scos din robie poporul, la fel trebuia avut în vedere că libertatea semenului se cuvenea prețuită de fiecare, atât pentru sine cât și pentru semenii săi. Porunca de a elibera pe orice rob în al 7-lea an oferea fiecărui om posibilitatea s-o ia de la capăt de câteva ori în viață... Cam întreaga țară trebuia să se odihnească în al 7-lea an: pământul de truda de a rodi; robii de munca lor grea; datornicii de povara datoriilor etc. Anul sabatic era un an al bucuriei care (alături de anul de veselie) amintea evreilor că țara era darul lui Dumnezeu – n-aveau cu ce să se laude, o primiseră de la Domnul, n-o câștigaseră, nici n-o produseseră niciunul!

Pe de altă parte, Dumnezeu ia în considerare viața așa cum este. Legea nu propunea o egalitate utopică. Omul a fost creat ca agent moral liber, or libertatea implică responsabilitate și responsabilitatea este reală numai atunci când există consecințe reale pt fiecare decizie. Viața îți poate oferi inclusiv șansa de a dispune de semenul tău – dar după șase ani, eliberează-l, dă-i o (altă) șansă! În această perioadă, cel în cauză putea înțelege prețul libertății și responsabilitatea fiecărui act care-l adusese poate în acea stare! Înaintea lui Dumnezeu, fiecare individ este responsabil de propria viață! Trebuie să muncesc ca să mănânc, și să mă lupt ca să-mi mănânc pâinea în libertate!

Iar dacă lucrurile nu prea mai stau așa azi, să știți că nu Dumnezeu ne-a complicat viața, ci noi! Sistemul inclusiv economic pe care-l propune aici are în vedere tocmai simplificarea și eficientizarea lucrurilor. Omul primea în al șaptelea an nu doar libertatea, ci și compensații care să-l încurajeze să-și restarteze existența, să-și refacă viața.

„Iată legile pe care le vei pune înaintea lor. Dacă vei cumpăra un rob evreu, să slujească şase ani ca rob; dar în al şaptelea să iasă slobod, fără să plătească nimic ca despăgubire“ (Exodul 21:1-2)

Din aceste 2 versete reiese în mod clar că israeliţii nu-i puteau face robi pe fraţii lor pentru totdeauna.

„Dacă a intrat singur, să iasă singur; dacă era însurat, să iasă şi nevasta sa împreună cu el. Dacă stăpânul lui i-a dat o nevastă, şi a avut fii şi fiice cu ea, nevasta şi copiii să fie ai stăpânului lui, iar el să iasă singur. Dacă robul va zice: «Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevasta mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies slobod», atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stâlpul uşii, şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămână pentru totdeauna în slujba lui.” (Exodul 21:3-6)

Această lege remarcabilă afirmă că, dacă un israelit devine rob, după 7 ani el este liber. Dacă era căsătorit când a devenit rob, la plecare îşi poate lua soţia cu el. Dacă se căsătorea în timp ce era rob, adică dacă se însura cu o femeie, care era și ea o roabă a stăpânului său, la sfârşitul celor 7 ani, el era liber să plece, însă soţia lui aparţinea stăpânului său. El era liber, însă nu şi soţia lui. El putea, totuşi, dacă-şi iubea soţia şi stăpânul, să decidă să rămână rob de bunăvoie. Dacă se hotăra să rămână, atunci stăpânul trebuia să-i găurească urechea cu o sulă, ceea ce însemna că-şi va servi stăpânul pentru totdeauna.

Aceasta este o imagine frumoasă a Domnului Isus Hristos, care a venit pe acest pământ, şi și-a asumat umanitatea noastră. Noi toţi eram robi ai păcatului. El ar fi putut să plece liber. S-ar fi putut întoarce în cer, la poziţia Lui din Trinitate, fără să trebuiască să calce prin moarte. Nu trebuia să meargă la cruce. Însă Domnul Isus a venit pe pământ de bunăvoie şi și-a asumat umanitatea noastră: „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” (Filip. 2: 8)

Psalmul 40:6-8, de asemenea, spune: „Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: «Iată-mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!» Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” Acest pasaj se referă la Hristos, lucru pe care îl aflăm din Evrei 10:5-9 și care s-a împlinit atunci când Domnul nostru a venit pe pământ. „De aceea, când intră în lume (Hristos), El zice: «Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup (nu doar urechea i-a fost găurită, ci Dumnezeu I-a dat un trup pentru eternitate);  n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”» După ce a zis întâi: «Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinosuri, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat» (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: «Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.» El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua.” Hristos a fost făcut „asemenea fraţilor Săi”. El nu vrea să plece fără noi. Ar fi putut părăsi pământul fără să moară, însă El a spus: „Îmi iubesc Mireasa. Îl iubesc pe păcătos.” Astfel că S-a făcut ascultător până la moarte, chiar moarte de cruce, pentru a ne putea răscumpăra din robia păcatului. Ce imagine a lui Hristos – aşezată aici, la începutul Legii, după cele 10 porunci!

Dacă un om îşi va vinde fata ca roabă, ea să nu iasă cum ies robii. Dacă nu va plăcea stăpânului ei, care o luase de nevastă, el să-i înlesnească răscumpărarea, dar nu va avea dreptul s-o vândă unor străini, dacă nu-şi va ţine cuvântul. Dacă o dă de nevastă fiului său, să se poarte cu ea după dreptul fiicelor. Dacă-i va lua o altă nevastă, nu va scădea nimic pentru cea dintâi din hrană, din îmbrăcăminte şi din dreptul ei de soţie. Dacă nu-i face aceste trei lucruri, ea va putea ieşi fără nicio despăgubire, fără să dea bani. (Exodul 21:7-11)

Nimeni nu este prea mic sau prea neînsemnat pentru Domnul – El pune preț pe viața și condiția fiecăruia dintre copiii Săi/din poporul Său. Astfel, o tânără dată în căsătorie, dar ajunsă roabă – prin abuz – putea fi recuperată fără nicio plată compensatorie, invocându-se nerespectarea contractului inițial. Ea trebuia tratată ca fiică, sau ca femeie liberă.

Din vers. 12-36 din Exodul 21 reiese grija/călăuzirea lui Dumnezeu ca să ne manifestăm dragostea față de aproapele – respectând darul prețios al vieții. Avem de-a face cu porunci a căror încălcare era pedepsită cu moartea. În lumea noastră în care pedeapsa capitală este atât de controversată, și dreptul la viață este mai degrabă o chestiune de șansă, decât de sistem și de ascultare de lege, ar fi (mai mult decât interesant, ar fi) benefic să medităm și să învățăm din atitudinea divină față de călcările de lege pasibile de pedeapsa capitală așa cum reies din acest pasaj: ofense împotriva sanctității închinării (idolatrie, blasfemie, necinstirea Sabatului, vrăjitoria, ghicitul, necromanția, destrăbălarea din familiile preoților), ofense împotriva sanctității vieții (omorul, intenționat sau accidental, răpirea), ofense împotriva sancității originii vieții (necinstirea/neascultarea părinților, abuzurile și perversiunile sexuale, adulterul etc.)

Pedeapsa capitală pentru așa ceva este explicată de Însuși Domnul: „Astfel să cureți răul din mijlocul tău”. Ne uităm în jur azi, și constatând implicațiile ample, tragice ale acestor fărădelegi, ne dăm seama unde duce tolerarea unor asemenea manifestări. Decadența morală modernă este consecința abordării ușuratice a acestor crase devieri de la normalitatea existenței și-a relațiilor interumane. Ne sperie generalizarea unor maladii intratabile precum SIDA, ne este teamă să ieșim seara pe străzi, vrăjitoria, promiscuitatea și perversiunile sexuale, inclusiv toată nebunia de azi cu identitatea de gen și alteritatea, cu sincretismul și toleranța, plus minciuna și corupția ce domnesc din vârful până-n afundul națiunii – sunt consecința nebuniei omului care se socotește mai înțelept și mai important decât Dumnezeu! Dar cine oare prețuiește viața omului mai mult decât Cel ce-a dat viață omului? De aceeea în Lege își fac loc și prescripții care-i vizează pe cei ce-și rănesc semenii:

„Cine va lovi pe altul cu o lovitură de moarte să fie pedepsit cu moartea.” (Exodul 21:12)

Acest verset pune bazele pedepsei capitale. Unii cred că porunca „Să nu ucizi” înseamnă că statul nu are dreptul de a pune în aplicare pedeapsa cu moartea. Totuşi, Dumnezeu a poruncit naţiunii lui Israel să pedepsească cu moartea pe orice criminal.

„Dacă nu i-a întins laţuri şi dacă Dumnezeu l-a făcut să-i cadă în mână, îţi voi hotărî un loc unde va putea să fugă.” (Exodul 21:13)

Existau șase cetăţi de scăpare pe teritoriul Palestinei, aşezate în locuri ușor accesibile, astfel că, dacă cineva era acuzat de omucidere, putea să se folosească de adăpostul oferit de aceste cetăți, până când situația în care fusese implicat primea o rezolvare. Vom vorbi însă mai târziu despre cetăţile de scăpare.

„Dar dacă lucrează cineva cu răutate împotriva aproapelui său, folosindu-se de viclenie ca să-l omoare, chiar şi de la altarul Meu să-l smulgi, ca să fie omorât.” (Exodul 21:14)

Dacă un om comite o crimă premeditată, acel om trebuie executat. Dacă un om ucide pe cineva în legitimă apărare, fără premeditare, acel om nu trebuie pedepsit cu moartea. În VT, existau trei feluri de pedepse: pedeapsa capitală; excluderea individului din comunitatea legământului; restituirea (pagubelor făcute anterior)

Sigur că azi, într-o societate care pune accentul pe om și nu pe Dumnezeu, pedeapsa capitală este o chestiune controversată. Valurile de crime și de sinucideri, milioanele de avorturi continuă să pună în paranteze sanctitatea vieții – iar un scelerat care seceră vieți se presupune că e probabil să i se acorde șansa s-o mai facă și-n continuare! Asta este realitatea la care ne-a adus neascultarea de a curăța răul de la rădăcină. În VT nu viața era cea care trebuia păstrată cu orice preț (altfel Dumnezeu nu ar fi pronunțat pedeapsa cu moartea!) Dumnezeu atrage sistematic atenția că țara trebuie curățată de rău – care este nu atât fapta în sine, cât vinovăția de a o permite sau lăsa nesancționată. Poruncile VT scot în evidență natura răului și implicațiile necurăției lui prin pedeapsă – care avea atât rol punitiv, cât și preventiv, curativ și de igienizare. Pedeapsa capitală a fost promulgată din cauza implicațiilor grave pe care le avea asupra întregii țări neispășirea călcării de lege. Teama de pedeapsă ar trebui să împiedice perpetuarea răului!

Sigur că nu întotdeauna este posibilă înțelegerea deplină a fiecărei situații în parte, astfel că uneori o pedeapsă sau alta ni se pare dreaptă sau nedreaptă. Dar pe considerentul neînțelegerii situației, n-ar mai exista judecată și condamnare. Sigur, doar Dumnezeu cunoaște perfect inimile și contextele, și doar El are drept de judecată – de aceea e de preferat să greșim mai degrabă iertând decât condamnând... dar să nu ne trezim în felul acesta – prin acumularea vinovăției – că expunem țara mâniei și pedepsei lui Dumnezeu!

„Cine va lovi pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea.”

(Exodul 21:15) Aceasta este protecţia căminului oferită de Dumnezeu.

„Cine va fura un om şi-l va vinde sau îl va ţine în mâinile lui să fie pedepsit cu moartea.” (Exodul 21:16)

Dumnezeu nu aproba sclavia în nici un caz, de fapt, El chiar o condamna. Acesta era însă un sistem foarte înrădăcinat în societatea de atunci, iar Dumnezeu le dă israeliților legi care reglementează acest sistem. În plus, este vizat aici și procedeul răpirii și abuzării unor persoane în scop de profit.

„Cine va blestema pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea. Dacă se vor certa doi oameni, şi unul din ei va lovi pe celălalt cu o piatră sau cu pumnul, fără să-i pricinuiască moartea, dar silindu-l să stea în pat, cel ce l-a lovit să nu fie pedepsit, dacă celălalt se va scula şi se va plimba afară, sprijinit pe un toiag. Numai să-l despăgubească pentru încetarea lucrului lui şi să-l îngrijească până la vindecare.” (Exodul 21:17-19)

Cu alte cuvinte, cel care a rănit pe cineva trebuie să-l despăgubească pe cel rănit, atât pentru timpul de convalescenţă, cât şi pentru cheltuielile medicale.

Uciderea începe în minte/inimă, în sfera motivațiilor, atitudinilor, gândurilor și vorbelor. Legea deci trebuie să prevină faptele grave (precum uciderile) ocupându-se de cele ce le-ar putea genera: certuri, bătăi etc.

Versetele 18-36 din Exodul 21 tocmai asta fac. Trecând în revistă diverse împrejurări posibile, Legea hotărăște și pedeapsa care trebuie aplicată. În felul acesta ajungem să estimăm corect valoarea vieții în ochii lui Dumnezeu.

Asasinul dovedit vinovat trebuia să moară, indiferent de starea sau statutul celui ucis – ceea ce arată că valoarea vieții în ochii lui Dumnezeu nu era dată de gen, vîrstă, stare socială etc (chiar și fetusul uman avea valoare! – nenorocire aici se poate referi atât la mamă, cât și la pruncul nenăscut) Deci nu doar viața biologică în mediul natural, ci și viața intrauterină are preț în ochii lui Dumnezeu!

Legile de mai sus, împreună cu legile prezentate în restul capitolului, reprezintă temelia legislației acestei ţări. Chiar dacă prin exprimarea de atunci, sau prin cazuisitica prevăzută, par desuete sau amuzante, să nu uităm că ele formează platforma de bază a legii şi ordinii, necesare pentru construirea unei  naţiuni civilizate. (Exodul 21:20-23)

Dacă un om va lovi cu băţul pe robul său, fie bărbat, fie femeie, şi robul moare sub mâna lui, stăpânul să fie pedepsit. Dar, dacă mai trăieşte o zi sau două, stăpânul să nu fie pedepsit; căci este argintul lui. Dacă se ceartă doi oameni şi lovesc pe o femeie însărcinată şi o fac doar să nască înainte de vreme, fără altă nenorocire, să fie pedepsiţi cu o gloabă pusă de bărbatul femeii şi pe care o vor plăti după hotărârea judecătorilor. Dar, dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă...

Pentru ca versetele 24 şi 25 să rezume totul:

„…ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie.” (Exodul 21:24-25)

Aceasta este așa-numita „lege a talionului”. Legea trebuia pusă în aplicare pentru responsabilizarea fiecăruia cetățean, pentru descurajarea celor tentați să comită infracțiuni, pentru ca în țară să domnească legea şi ordinea, precum şi pentru asigurarea protecţiei vieţii şi a proprietăţii.

Citim, fără să comentăm, și ultima parte a cap. 21, de la vers. 26:

Dacă un om loveşte ochiul robului său, fie bărbat, fie femeie, şi-l face să-şi piardă ochiul, să-i dea drumul ca despăgubire pentru ochiul lui. Şi dacă face să cadă un dinte robului său, fie bărbat, fie femeie, ca despăgubire pentru dintele lui, să-i dea drumul. Dacă un bou va împunge şi va omorî pe un bărbat sau pe o femeie, boul să fie ucis cu pietre, carnea să nu i se mănânce, iar stăpânul boului să nu fie pedepsit. Dar, dacă boul avea obicei mai înainte să împungă şi stăpânul fusese înştiinţat de lucrul acesta şi nu l-a închis, boul să fie ucis cu pietre, dacă va ucide un bărbat sau o femeie, şi stăpânul lui să fie pedepsit cu moartea. Dacă i se pune stăpânului un preţ pentru răscumpărarea vieţii lui, va plăti tot ce i se va cere. Când boul va împunge pe un băiat sau pe o fată, i se va face după legea aceasta, dar, dacă boul împunge pe un rob, fie bărbat, fie femeie, să se dea trei sicli de argint stăpânului robului, şi boul să fie ucis cu pietre. Dacă un om descoperă o groapă sau dacă un om sapă o groapă şi n-o acoperă şi cade în ea un bou sau un măgar, stăpânul gropii să plătească stăpânului lor preţul vitei în argint, iar vita moartă să fie a lui. Dacă boul unui om împunge boul unui alt om şi boul acesta moare, vor vinde boul cel viu şi preţul lui îl vor împărţi; vor împărţi şi boul mort. Dar, dacă se ştia că boul avea obicei mai înainte să împungă, şi stăpânul lui nu l-a închis, stăpânul acesta să dea bou pentru bou, iar boul cel mort să-l ia el. (Exodul 21:26-36)

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că mântuirea noastră nu depinde de respectarea unor asemenea prescripții ale Legii! Este Cineva care este gata să ofere har pentru ca noi să fim mântuiţi, şi anume Domnul Isus Hristos! Cu ajutorul Lui, ne vom reîntâlni data viitoare!