Exodul 29:1-46 | Itinerar Biblic | Episodul 134

Dragi ascultători, fiecare din întâlnirile noastre ne dă prilejul să admirăm cu recunoștință modul în care Dumnezeu Se apropie de creaturile Sale, oameni care nu avem niciun merit, dar cărora dragostea Lui ne acordă atâta atenţie! Și pentru că din pricina păcatelor noastre nu putem suporta prezenţa Lui, Dumnezeu îngăduie o apropiere mediată, prin intermediul preoţilor în vechime, şi prin Domnul Isus în zilele noastre. Mântuitorul Isus Hristos este astăzi Marele Preot, care face legătura dintre noi, poporul şi Domnul Isus.

Suntem onorați să intrăm în prezenţa Celui Preaînalt, și binecuvântați că Acela care ne facilitează intrarea este Domnul Isus Hristos! Dar dacă noi azi avem un așa Mijlocitor slăvit, desăvârșit, să nu uităm că înainte de aceasta, pentru poporul evreu, Dumnezeu a numit preoţi dintre oameni – mai precis din seminția lui Levi, pe Aron şi pe fiii lui.

În capitolele precedente din a doua carte a VT, Dumnezeu a prefigurat în detaliu atât cadrul în care preoții își vor desfășura slujba în cadrul Cortului Întâlnirii, mobilierul și instrumentarul ceremonial, cât și îmbrăcămintea care trebuia să-i distingă pe aceşti slujitori de restul poporului. Cred că ați reținut că nu era vorba totuși atât de o uniformă aparte, cât de piese vestimentare cu simbolistică marcantă, și cu semnificații precise în planul lui Dumnezeu pentru izbăvirea noastră de sub puterea păcatului.

Suntem acum la capitolul 29 din cartea Exodul, în care Dumnezeu se va concentra pe Aaron şi compania, cei învestiţi ca preoţi ai Săi.

Este un capitol destul de lung și poate că nu foarte atractiv pentru unii... Nu conține evenimente spectaculoase, dar este un pasaj prin care Dumnezeu ne comunică din nou informaţii cu privire la viaţa noastră marcată de păcate, şi la nevoia noastră de iertare. Sunt convins că Duhul lui Dumnezeu vrea să folosească și aceste versete pentru noi, deoarece e vorba de abecedarul lui Dumnezeu, care conţine atâtea lecţii spirituale esențiale.

Să vedem așadar ce ne comunică azi Scriptura. Mai întâi Dumnezeu vorbeşte despre consacrarea lui Aron şi a fiilor lui pentru slujba de preoţi ai Săi:

„Iată ce vei face pentru ca să-i sfinţeşti şi să-Mi împlinească slujba de preoţi: Ia un viţel şi doi berbeci fără cusur.” (Exodul 29:1)

În ceea ce-l privește pe credincios, nu el este cel care se sfințește, ci Dumnezeu face acest lucru. Sfinţirea se face pe baza lucrării încheiate a lui Hristos și numai pe baza ei – desigur, cu asentimentul/acceptul, prin ascultarea/dorința credinciosului. (Exodul 29:2-4)

„Fă, cu făină aleasă de grâu, nişte azime, turte nedospite, frământate cu untdelemn, şi plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn. Să le pui într-un coş şi să le aduci împreună cu viţelul şi cei doi berbeci. Să aduci apoi pe Aaron şi pe fiii lui la uşa Cortului întâlnirii şi să-i speli cu apă.”

Spălarea este un lucru specific regenerării, după cum ni se spune și în Tit 3:5: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.” Spălarea menţionată în acest pasaj are loc în contextul naşterii din nou, însă ligheanul era folosit pentru o altfel de spălare.

Iar după igienizarea corespunzătoare, Moise îi va îmbrăca acum pe Aaron și fiii lui.

„Să iei veşmintele; să îmbraci pe Aaron cu tunica, cu mantia efodului, cu efodul şi cu pieptarul, şi să-l încingi cu brâul efodului. Să-i pui mitra pe cap, şi pe mitră să pui tabla sfinţeniei. Să iei untdelemnul pentru ungere, să i-l torni pe cap, şi să-l ungi. Să aduci apoi pe fiii lui şi să-i îmbraci cu tunicile. Să încingi pe Aaron şi pe fiii lui cu un brâu şi să pui scufiile pe capetele fiilor lui Aaron. Preoţia va fi a lor printr-o lege veşnică. Astfel să închini pe Aaron şi pe fiii lui în slujba Mea.” (Exodul 29:5-9)

Sfinţirea se referă mai degrabă la ceea ce face Dumnezeu decât la ceea ce facem noi. Aud astăzi atât de des vorbindu-se despre „servicii de consacrare”, în care oamenii promit să facă ceva pentru Domnul. Am promis lui Dumnezeu lucruri mari în trecut şi nu am prea făcut mare lucru. Nu vreau să mă gândesc că aceasta ar însemna consacrarea mea. Consacrarea nu se referă la ceea ce Îi promit eu Lui, ci înseamnă mai degrabă să venim la Dumnezeu cu mâinile goale, mărturisindu-ne slăbiciunile şi incapacitatea noastră de a face ceva, lăsându-l apoi pe Dumnezeu să facă restul.

Dacă citești rugăciunile lui Moise, Ilie, David şi Samuel din Vechiul Testament şi pe cele ale lui Pavel din Noul Testament, vei descoperi că ei nu au venit niciodată la Dumnezeu pe baza statutului lor sau pe baza promisiunilor făcute înaintea lui Dumnezeu. Eu am participat adesea la servicii de consacrare și am văzut cum oamenii vorbeau despre lucrurile minunate pe care urmau să le facă pentru Dumnezeu. Am auzit destule promisiuni la aceste slujbe de consacrare despre cum vor întoarce lumea pe dos pentru Dumnezeu, însă, din nefericire, multe din aceste promisiuni nu sunt ţinute niciodată... semn că și când credem că am avea ce să-I oferim lui Dumnezeu, nu ne ținem de promisiune, nu-i aşa? Poate tu ai ceva de oferit lui Dumnezeu, eu însă nu am. Așa că, tot ce trebuie să facem noi este să venim la El, așa cum suntem, poate chiar cu mâinile goale – pentru ca El să le umple!

„Să aduci viţelul înaintea Cortului întâlnirii, şi Aaron şi fiii lui să-şi pună mâinile pe capul viţelului.” (Exodul 29:10)

Marele preot şi familia sa trebuiau să-și pună mâinile pe capul viţelului. Punerea mâinilor pe capul unui animal înseamnă identificare. Când un păcătos venea la altar şi-şi punea mâinile pe capul animalului adus, însemna că acel animal îi lua locul.

Sunt mulţi oameni care cred că punerea mâinilor transmite ceva magic sau spiritual, dar nu așa stau lucrurile. Nu acesta este scopul punerii mâinilor. Singurul lucru pe care îl poţi transmite altui om prin punerea mâinilor sunt germenii, care provoacă diverse boli.

Am slujit timp de mai mulţi ani într-o biserică din care au plecat peste 100 misionari. Când un misionar pleca pe câmpul de misiune, obișnuiam să avem o slujbă de consacrare pentru a pune deoparte pe acel misionare pentru lucrarea sa și ne puneam mâinile peste el. Până acum nu am transferat nimic nici unui misionar. Scopul punerii mâinilor era identificarea. Misionarii aceia se identificau cu noi şi ne reprezentau pe câmpul de misiune. Eu cred că atunci când îmi pun mâinile peste un misionar, el se identifică cu mine în lucrare, iar eu am o oarecare responsabilitate de a mă ruga pentru el şi de a-l susţine.

Punerea mâinilor înseamnă identificare.                                 (Exodul 29:11-14)

Să junghii viţelul înaintea Domnului, la uşa cortului întâlnirii. Să iei cu degetul tău din sângele viţelului, să pui pe coarnele altarului, iar celălalt sânge să-l verşi la picioarele altarului. Să iei toată grăsimea care acoperă măruntaiele şi prapurul ficatului, cei doi rărunchi cu grăsimea care-i acoperă şi să le arzi pe altar. Dar carnea viţelului, pielea şi balega lui să le arzi în foc, afară din tabără: aceasta este o jertfă pentru păcat.

Viţelul lua locul lui Aaron și urma să moară în locul lui, pentru că Aaron era păcătos. Aceasta este arderea de tot. În cartea Leviticul vom discuta mai detaliat despre aceste jertfe. Chiar şi în Grădina Eden a existat o ardere de tot. Altarul pomenit aici este altarul de aramă, uneori numit și altarul pentru arderile de tot, pentru că aici se aduceau jertfele principale. Jertfa principală (arderea de tot, care era și prima jertfă adusă) arată spre persoana lui Hristos, în timp ce altarul vorbeşte despre ce a făcut El pentru noi. Cu această jertfă Îl identifică autorul epistolei către evrei pe Domnul Isus: „În adevăr, trupurile dobitoacelor al căror sânge este adus de marele preot în Locul Preasfânt, pentru păcat, „sunt arse de tot afară din tabără”. De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. (Evrei 13:11-12)

În ritualul sfințirii preoților în slujire erau așadar trei pași de făcut. Întâi, Aaron și fiii săi erau închinați Domnului de către popor. Erau aduse la ușa cortului întâlnirii coșul cu azimile, și cele trei vite, împreună cu oamenii, îmbrăcați în veșminte preoțești. Apoi se turna untdelemnul pe capul lui Aaron, care era astfel consacrat în slujbă. Dar era necesară și acceptarea/confirmarea Domnului – posibilă doar pe baza jertfei. După ce Aaron și fiii își punea mâinile pe capul animalului, vițelul era înjunghiat, sângele era stropit pe altar și grăsimea lui arsă; restul animalului era ars afară din tabără, ca jertfă pentru păcat.

Să iei pe unul din cei doi berbeci; iar Aaron şi fiii lui să-şi pună mâinile pe capul berbecului. Să junghii berbecul; să-i iei sângele şi să-l stropeşti pe altar de jur împrejur. Apoi, să tai berbecul în bucăţi şi să-i speli măruntaiele şi picioarele, şi să le pui lângă celelalte bucăţi şi lângă capul lui. Berbecul să-l arzi de tot pe altar; aceasta este o ardere-de-tot pentru Domnul, este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. (Exodul 29:15-18)

Primul berbec era adus ca ardere de tot, o jertfă mistuită, de bun miros – și Domnul Isus este identificat și cu această jerfă (cf. Efes. 5:2: „Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros” lui Dumnezeu.”)

Apoi al doilea berbec era sacrificat, sângele lui fiind stropit peste Aaron și fiii săi, și peste hainele preoțești – în felul acesta ei fiind considerați/acceptați de către Dumnezeu ca închinați în slujba Lui.

Să iei apoi pe celălalt berbec, iar Aaron şi fiii lui să-şi pună mâinile pe capul berbecului. Să junghii berbecul; să iei din sângele lui, să pui pe vârful urechii drepte a lui Aaron şi pe vârful urechii drepte a fiilor lui, pe degetul cel mare al mâinii lor drepte şi pe degetul cel mare al piciorului lor drept, iar celălalt sânge să-l stropeşti pe altar de jur împrejur. Să iei din sângele de pe altar şi din untdelemnul pentru ungere şi să stropeşti pe Aaron şi veşmintele lui, pe fiii lui şi veşmintele lor. Astfel vor fi închinaţi Aaron şi veşmintele lui, fiii şi veşmintele lor în slujba Domnului. Să iei apoi grăsimea berbecului, coada, grăsimea care acoperă măruntaiele, prapurul ficatului, cei doi rărunchi cu grăsimea care-i acoperă şi spata dreaptă, căci acesta este un berbec de închinare în slujba Domnului; din coş să iei, din azimile puse înaintea Domnului, o turtă de pâine, o turtă cu untdelemn şi o plăcintă. Toate acestea să le pui în mâinile lui Aaron şi în mâinile fiilor lui şi să le legeni într-o parte şi într-alta, ca un dar legănat înaintea Domnului. Să le iei apoi din mâinile lor şi să le arzi pe altar, deasupra arderii-de-tot; aceasta este o jertfă mistuită de foc înaintea Domnului, de un miros plăcut Domnului. (Exodul 29:19-25)

Semnul acceptării era dreptul de a participa la masa Domnului (vv. 22-34) Această masă semnifică starea de har în care intră cei aceptați în prezența lui Dumnezeu. Același lucru se întâmplase pe Sinai la încheierea legământului: „Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu şi cu şaptezeci de bătrâni ai lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui. El nu Şi-a întins mâna împotriva aleşilor copiilor lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeu, şi totuşi au mâncat şi au băut.” (Exodul 24:9-11) Numai cel acceptat de Dumnezeu putea mânca și bea fără teamă înaintea lui Dumnezeu. Ce favoare să ne știm acceptați și părtași cu Domnul la masă, prin puterea sângelui vărsat de Însuși Fiul Său, pentru păcatele noastre, „dincolo de poartă”...

Dacă după toate astea continuăm să păcătuim cu voia, să ne împotrivim și să nesocotim cu bună știință tot ce a făcut și oferă Dumnezeu pentru noi, călcăm în picioare sângele răscumpărător și batjocorim Duhul harului; pedeapsa va fi cu atât mai aspră cu cât nu desconsiderăm sânge de viței sau berbeci, ci sângele scump și curat al Fiului lui Dumnezeu!

Preoția este un har, un privilegiu și o mare responsabilitate!

„Să iei şi pieptul berbecului care va sluji la închinarea lui Aaron în slujba Domnului şi să-l legeni într-o parte şi în alta, ca un dar legănat înaintea Domnului: aceasta va fi partea ta. Să sfinţeşti pieptul legănat şi spata ridicată din berbecul care va sluji la închinarea lui Aaron şi a fiilor lui în slujba Domnului, pieptul legănându-l într-o parte şi într-alta, spata înfăţişând-o înaintea Domnului prin ridicare.” Ele vor fi ale lui Aaron şi ale fiilor lui, printr-o lege veşnică, pe care o vor ţine copiii lui Israel; căci este o jertfă adusă prin ridicare, şi, în jertfele de mulţumire ale copiilor lui Israel, jertfa adusă prin ridicare va fi a Domnului. (Exodul 29:26-28)

După cum am spus mai sus, în Leviticul vom vedea că o parte din carnea jertfei îi revenea lui Aaron şi celorlalți preoţi, ca parte a lor. Leviţii nu primiseră pământ de cultivat ca moștenire a lor în Țara Promisă şi acesta este modul în care Dumnezeu se îngrijea de nevoile lor. Leviţii slujeau în Cortul întâlnirii şi mai târziu la Templu, astfel că ei primeau o parte din jertfele aduse.

Veşmintele sfinte ale lui Aaron vor fi după el ale fiilor lui, care le vor pune când vor fi unşi şi când vor fi închinaţi în slujbă. Vor fi purtate timp de şapte zile de acela dintre fiii lui, care îi va urma în slujba preoţiei şi care va intra în cortul întâlnirii ca să facă slujba în Sfântul Locaş. (Exodul 29:29-30)

Iată deci că Domnul desemnează aici un soi de recuzită oficială de ordinare/învestire; cel ce-i va succeda lui Aaron ca mare preot va trebui să le poarte și el – pe aceleași! – vreme de șapte zile, probabil ca un simbol al deplinei consacrări!

Să iei apoi berbecul pentru închinarea în slujba Domnului şi să pui să-i fiarbă carnea într-un loc sfânt. Aaron şi fiii lui să mănânce, la uşa cortului întâlnirii, carnea berbecului şi pâinea din coş. Să mănânce astfel tot ce a slujit la facerea ispăşirii, ca să fie închinaţi în slujbă şi sfinţiţi; nimeni altul să nu mănânce din ele, căci sunt lucruri sfinte. Dacă va rămâne ceva din carnea întrebuinţată pentru închinarea în slujbă şi din pâine până dimineaţa, să arzi în foc ce va rămâne; să nu se mănânce, căci este un lucru sfânt. (Exodul 29:31-34)

Berbecul pentru această ceremonie de învestire trebuia gătit într-un loc anume desemnat și considerat sacru, probabil în preajma/curtea Cortului. Apoi cei desemnați pentru slujbă trebuiau să-și împartă porțiile desemnate și să le consume în această masă de împărtășire, într-un cerc închis totuși... Iar tot ce rămânea după masă, trebuia nimicit prin ardere.

Să urmezi, cu privire la Aaron şi la fiii lui, toate poruncile pe care ţi le-am dat. În şapte zile să-i închini în slujbă. În fiecare zi să mai aduci un viţel ca jertfă pentru păcat, pentru ispăşire; să curăţeşti altarul, făcând ispăşirea aceasta, şi să-l ungi ca să-l sfinţeşti. Timp de şapte zile, să faci ispăşire pentru altar şi să-l sfinţeşti, şi astfel altarul va fi preasfânt, şi oricine se va atinge de altar va fi sfinţit. (Exodul 29:35-37)

Din nou este subliniată apăsat ascultarea, conformarea cu cele poruncite. Ispășirea trebuia făcută și-n ce privește altarul, șapte zile la rând câte un vițel – după care și altarul va fi compatibil cu închinarea adecvată, în conformitate cu cerințele și statutul Celui Preasfânt! Deci în consecință și cee ace urma să fie pus pe altar devenea/era considerat sfânt!

Apoi Moise este instruit de Domnul în ce privește arderea de tot continuă...

„Iată ce să jertfeşti pe altar: doi miei de un an, în fiecare zi, necurmat. Un miel să-l jertfeşti dimineaţa, iar celălalt miel seara. Împreună cu cel dintâi miel, să aduci a zecea parte dintr-o efă de floare de făină frământată într-un sfert de hin de untdelemn de măsline fără drojdii şi o jertfă de băutură de un sfert de hin de vin.” Pe al doilea miel să-l jertfeşti seara şi să aduci împreună cu el o jertfă de mâncare şi o jertfă de băutură ca cele de dimineaţă; aceasta este o jertfă mistuită de foc de un miros plăcut Domnului. (Exodul 29:38-41)

Repet, în cartea Leviticul vom afla mai multe detalii cu privire la jertfa necurmată. Aceasta era o jertfă zilnică; un miel era jertfit dimineața şi un miel seara. Jertfa necurmată indică faptul că omul trebuie să-şi amintească permanent că cineva trebuia să-i ia locul şi că păcatul lui trebuia pedepsit cu moartea. Trebuia să existe vărsare de sânge.

Epistola către Evrei va relua și ea (și nu numai) în NT acest principiu fundamental al ispășirii: fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate! Iar ispășirea perfectă a fost făcută în/de către Domnul Isus Hristos! Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine Însuşi, ca marele preot care intră în fiecare an în Locul Preasfânt cu un sânge care nu este al lui, fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa.” (Ev. 9:24-26). Sângele boilor, ţapilor şi-al mieilor doar acoperea pentru o vreme păcatul, nu-l putea şterge... doar sângele lui Isus Hristos a putut să facă acest lucru! Jertfa Sa este suficientă! Domnul S-a ocupat de problema păcatului aşa cum trebuie. El a murit o singură dată. O singură dată, la sfârşitul vremurilor, a venit pentru a spăla, a şterge, a înlătura efectele păcatului, jertfindu-Se pe Sine!

Și pentru că noi suntem beneficiarii acestei jertfe binecuvântate, se cuvine, suntem datori, e frumos să fim recunoscători! Mulțumirea și lauda noastră constituie o jertfă de bun miros înaintea tronului de Suveran Absolut, din mărire, al Dumnezeului nostru. Să-I aducem deci și noi o jertfă necurmată de recunoștință și reverență, în trăirea și mărturia vieții noastre, și s-o închinăm permanent și natural, cu smerenie și bucurie!   

Capitolul 29 din Exodul se încheie cu promisiunea prezenței lui Dumnezeu, care se transformă într-o explozie de bucurie a lui Dumnezeu, la gândul că vine să locuiască în mijlocul poporului Său.

Aceasta este arderea-de-tot necurmată, care va fi adusă de urmaşii voştri la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului; acolo Mă voi întâlni cu voi şi îţi voi vorbi. Acolo Mă voi întâlni cu copiii lui Israel şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea. Voi sfinţi cortul întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aaron şi pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sunt Domnul Dumnezeul lor. (Exodul 29:42-46)

Aproape că-L auzi și parcă-L vezi pe Dumnezeu cum nu mai poate de bucurie (o imagine redată perfect în Țefania 3:17)! Se împlinește dorința Lui dintotdeauna de a avea un popor în mijlocul căruia să locuiască și prin care să lucreze! Mai trebuia acum să fie realizat Cortul – urmând cu fidelitate modelul prescris. Iar cheia realizării planului de mântuire, răscumpărare, sfințire nu era nici cortul, nici preoții, nici ritualul – ci jertfa necurmată (v. 38) Dumnezeu locuia în mijlocul poporului doar în baza sângelui care acoperea păcatele poporului, zi și noapte... Dacă focul s-ar fi stins, sfințenia lui Dumnezeu ar fi mistuit tabăra (așa cum vom vedea că se va întâmpla în cartea Leviticul).

Vă doresc, îmi doresc ca acest gând și dor al sfințeniei Domnului și-al părtășiei Sale cu ai Săi, să fie și al nostru, și asta să ne stimuleze la închinare și ascultare necurmată!