Exodul 30:1-21 | Itinerar Biblic | Episodul 135

Dragi ascultători, chiar dacă suntem în cartea Exodul (care ar presupune dinamică, mișcare), parcurgem acum un pasaj mai static, dar doldora de indicații, prescripții și porunci divine, ale căror semnificații și relevanță ar trebui să nu ne lase indiferenți! Viața înseamnă deopotrivă practică și teorie, fiecare cu ponderea și rostul său... și dacă-L lăsăm pe Domnul să le decidă momentul și forma, nu ne rămâne decât să-I urmăm liniștiți călăuzirea!

Între timp, tot ce avem de făcut este să ne-nchinăm neîncetat – în duh și în adevăr, la fel cum în vechimea la care se referă cartea Exodul, Domnul cerea lui Israel jertfa necurmată, despre care a fost vorba și data trecută, când am citit cap. 29. De altfel, e bine de amintit că după ce-i descrisese lui Moise cortul și obiectele din el, în cap. 28 și 29 Domnul l-a instruit pe Moise cu privire la preoții ce vor coordona viața religioasă, închinarea poporului. Ordinul preoţesc, dar și jertfele care trebuiau aduse ne vorbesc despre Domnul Isus şi despre ceea ce a făcut El pentru noi oamenii. Dar asta implică și reponsabilitatea noastră – ce facem cu ce ni s-a vestit – având în vedere că aceste lucruri ne vorbesc şi despre judecata care va veni.

În Noul Testament, autorul epistolei către evrei, călăuzit de Duhul Sfânt, prezintă simplu această perspectivă pe care ar trebui să n-o tratăm simplist; în finalul capitolului 9,  citim clar că”oamenilor le este rînduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata…” Sigur, pentru fiecare dintre noi petrecerea din lumea și viața aceasta este o certitudine. Moartea nu este ceva ce poate că o să se întâmple, ci este un fapt cert! E o problemă de „când”, nu o problemă de „dacă”! Și pe cât suntem de siguri de moarte, pe atât de sigură este şi judecata.

Dragii mei, judecarea păcatelor și răzvrătirii noastre împotriva lui Dumnezeu este o certitudine. Nimeni nu se va putea eschiva. Nimeni nu va putea ocoli această înfățișare înaintea scaunului ceresc, pentru a da socoteală de viața și alegerile sale. Jertfele despre care citim în Vechiul Testament, ca parte a sistemului ceremonial evreiesc dictat de Dumnezeu, amintesc și ele că este o judecata. Mai mult, ele ne atrag atenţia şi asupra sentinţei ce va fi pronunţată. Iar alternativa, deloc complicată, dar foarte serioasă, ne este expusă clar în Romani 6:23 – „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Însă mai este o certitudine cu privire la viaţa noastră, după cum rezultă din cuvintele lui Pavel: Dumnezeu a luat asupra lui această judecată. Nu pentru că noi am fi meritat acest lucru, ci pentru că ne iubeşte. El a făcut omenirii cel mai mare dar posibil, pe cât de nemeritat, pe atât de prețios: Domnul Isus. El a venit în lumea noastră, a trăit ca un miel de jertfă, cu desăvârșire neprihănit, pentru ca să poată lua (o dată pentru totdeauna și pentru toți) pedeapsa judecăţii asupra Lui!

Preoții, fiind oameni, erau pasibili de greșeli, și deci aveau nevoie și ei de jertfe pentru propria curățare, înainte de a mijloci și cere ispășire pentru popor. Înţelegem astfel cât de coruptă și coruptibilă este natura noastră. Doar Domnul Isus a fost fără pată, perfect independent de orice formă de păcătuire. El a fost singurul Mare Preot care pentru care nu trebuia jertfit nimic, de aceea a fost El adus jertfă – pentru noi și-n locul nostru!

Dragii mei, dacă poporul evreu avea nevoie în fiecare dimineaţă şi seară de jertfă de ardere de tot pentru păcatul lor, şi noi avem tot timpul nevoie să apelăm la harul de care Dumnezeu ne-a făcut parte prin Domnul Isus Hristos. Închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu, ascultarea noastră de El, rugăciunea și mărturia fără întrerupere – reprezintă forme ale jertfei noastre necurmate, bine primită înaintea scaunului de har al lui Dumnezeu!

Capitolul 30 ne întoarce către slujba din cort, cu alte instrucțiuni privind instrumentarul și utilizarea lui după voia lui Dumnezeu. Dacă șansa noastră azi e să venim înaintea lui Dumnezeu, cu credință, pe baza jertfei Domnului Isus, în închinare și ascultare, în același sens – dar în termeni mult mai exigenți – Dumnezeu statuează poporului Israel imperativul închinării întocmai după rânduiala trasată de El! Închinarea este şi tema capitolului 30 din cartea Exod, prin care ne vom lăsa conduşi astăzi.

Dacă privim la Cortul Întâlnirii pe care Dumnezeu îl impune poporului, mai precis la primul compartiment al Cortului propriu-zis, Locul Sfânt, găsim acolo trei piese de cult. Fiecare din ele ne vorbeşte despre închinare. Am privit mai îndeaproape, la momentul potrivit, sfeşnicul şi masa pentru pâinile puse înaintea Domnului. Acum ajungem la altarul care era prezent în acest loc: altarul tămâierii. Masa cu pâinile pentru punerea înainte şi sfeşnicul de aur îi reprezintă pe cei din poporul lui Dumnezeu, care se întâlnesc şi au părtăşie împreună. (Nu ne întâlnim ca să ne destindem, să socializăm sau mai rău: să bârfim, ci ca să ne hrănim cu persoana lui Isus Hristos, și să avem părtășie cu El și unii cu alții în curăție. Participăm la o masă bogată.) Altarul tămâierii este locul rugăciunii.

„Să faci apoi un altar pentru arderea tămâii, şi anume să-l faci din lemn de salcâm. Lungimea lui să fie de un cot, iar lăţimea tot de un cot; să fie în patru colţuri, şi înălţimea lui să fie de doi coţi. Coarnele altarului să fie dintr-o bucată cu el.” (Exodul 30:1-2)

Din instrucţiunile primite de Moise reiese că acesta era un altar mic (cam un sfert de mp, și aproape 1 m înălțime) și făcut din lemn de salcâm poleit cu aur.

„Să-i poleieşti cu aur curat atât partea de sus, cât şi pereţii lui de jur împrejur şi coarnele; şi să-i faci o cunună de aur de jur împrejur. Dedesubtul cununii să-i faci două verigi de aur de amândouă laturile, în cele două unghiuri, pentru punerea drugilor care vor sluji la ducerea lui. Drugii să-i faci din lemn de salcâm şi să-i poleieşti cu aur.” (Exodul 30:3-5)

Şi această mică piesă de mobilier era prevăzut cu verigi, pentru ca drugii să fie puşi în ele şi să fie dus pe umeri de preoţi. În cartea Numeri ni se spune că, în timpul marşului prin pustie, leviţii duceau articolele de mobilier.

„Să aşezi altarul în faţa perdelei dinăuntru, care este înaintea chivotului mărturiei, în faţa capacului ispăşirii, care este deasupra mărturiei, şi unde Mă voi întâlni cu tine.” (Exodul 30:6)

Drumul înspre Locul Prea sfânt pornea de la altarul arderii de tot, trecea pe lângă ligheanul în care marele preot trebuia să se spele, intra apoi în cort, trecea printre masa (cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului) și sfeșnic, și se oprea o clipă la altarul tămâierii. Acesta era așezat în fața perdelei dinăuntru care desparte Locul sfânt de Locul prea sfânt; altarul pentru tămâiere se afla în Locul Sfânt, locul închinării, aproape de intrarea în Sfânta sfintelor, în care se găsea chivotului mărturiei.

„Aaron va arde pe el tămâie mirositoare; va arde tămâie în fiecare dimineaţă, când va pregăti candelele; va arde şi seara când va aşeza candelele. Astfel se va arde necurmat din partea voastră tămâie înaintea Domnului din neam în neam.” (Exodul 30:7-8)

Acesta nu era un altar pentru jertfe. Sau mai bine zis: singura „jertfă” adusă pe el era tâmâia arsă de două ori pe zi, și fabricată după o rețetă specială.

Să nu aduceţi pe altar altfel de tămâie, nici ardere de tot, nici jertfă de mâncare şi să nu turnaţi pe el nicio jertfă de băutură. Numai o dată pe fiecare an, Aaron va face ispăşire pe coarnele altarului. Ispăşirea aceasta o va face o dată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfă pentru ispăşirea păcatului, printre urmaşii voştri. Acesta va fi un lucru preasfânt înaintea Domnului.” (Exodul 30:9-10)

Preoţii care intrau acolo ardeau deci tămâie de fiecare dată când aprindeau candelele sfeşnicului. De Ziua Ispășirii, marele preot trebuia să facă ispășire și pentru altar, curățindu-l și reconsacrându-l prin stropire cu sângele jertfei.

Acest altar, precum și tămâia, vorbesc despre rugăciune. De altfel, Biblia foloseşte de multe ori tămâia ca simbol al rugăciunii şi al laudei. David, de exemplu, în Psalmul 141:2 spune: „Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta.” Și în cartea Apocalipsa regăsim simbolul tămâii: „Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie.” (Apoc. 8:3). În Luca 1:9 ni se spune că Zaharia – tatăl lui Ioan Botezătorul – „după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să intre să tămâieze în Templul Domnului.” Zaharia făcea parte din seminţia lui Levi şi slujea la templu. Conform acestui verset, el slujea la altarul tămâierii şi era vremea rugăciunii. Doctorul Luca deschide – din punct de vedere cronologic – Noul Testament prezentându-ni-l pe Zaharia aflat la altarul și momentul tămâierii. Cu alte cuvinte, după 400 de ani Dumnezeu rupea tăcerea la altarul tămâierii, trimițându-i lui Zaharia un mesaj acolo.

Tămâia Îl prefigurează pe Domnul Isus Hristos, Mijlocitorul nostru. Aaron a slujit ca Mare preot la locul închinării, şi Aaron Îl reprezintă pe Hristos în acest sens, chiar dacă Mântuitorul este de fapt Preot după rânduiala lui Melhisedec (conform cu Evrei 7). În Evrei 9 întâlnim o situație mai ciudată, și anume altarul tămâierii este aşezat în Locul Preasfânt. S-ar părea că autorul cărţii Evrei nu ştie unde este locul altarului tămâierii! De ce l-a aşezat în Locul Preasfânt şi nu în Locul Sfânt, ca în Exodul? Pentru că atunci când a fost scrisă această carte, perdeaua care separa Locul Preasfânt de Locul Sfânt era deja ruptă în două. Hristos S-a oferit pe Sine ca jertfă aici jos pe pământ. Trupul I-a fost frânt şi a murit pe cruce, însă El s-a înălțat din nou la cer şi altarul tămâierii se află acum în cer. Noi venim la Dumnezeu prin Isus Hristos. El este marele nostru Mijlocitor. Hristos este acum în cer, iar altarul vorbeşte despre locul unde stă El. Când venim la Dumnezeu în rugăciune, trebuie să venim prin Domnul Isus Hristos.

Am auzit pe mulţi oameni spunând: „Acum sunt mântuit, deci pot merge direct la Dumnezeu.” Nu, nu poţi face asta! Noi mergem la Dumnezeu doar prin Hristos. El este singura Cale, Singurul care ne poate înfățișa înaintea lui Dumnezeu. Hristos este în cer, rugându-Se pentru noi. Era minunat pentru copiii lui Israel să ştie că marele lor preot se află în Cort, la altarul tămâierii, rugându-se pentru ei. Îndrăznesc să spun, cu tot respectul pentru Israel, că pentru mine este un lucru și mai grozav să ştiu că Isus Hristos, Marele nostru Preot, se roagă pentru mine, pentru noi.

Hristos nu se roagă pentru lume. Ştiai asta? În  rugăciunea Sa de Mare Preot, El spune: „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi” (Ioan 17:9).

Iar dacă te întrebi: „De ce nu se roagă pentru lume?”, adu-ți aminte că Isus Hristos a murit pentru lume, iar Duhul Sfânt se află pe pământ pentru a face această ofertă să devină o realitate în viața celor care-L primesc. Hristos nu putea face mai mult decât să moară pentru păcatele lumii. El Se află în cer ca să Se roage pentru cei care L-au primit deja ca Mântuitor... iar eu mă bucur că face asta, pentru că altfel, noi nu am reuși mare lucru aici pe pământ. Ce bine este să știm că avem un Mare Preot care Se roagă pentru noi! Dumnezeu ascultă rugăciunile noastre datorită Persoanei lui Isus Hristos şi jertfei Sale de pe cruce pentru noi.

În Efeseni 1:6, ap. Pavel scrie: „spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui…” Datorită jertfei lui Isus Hristos, Dumnezeu Tatăl ne acceptă în Preaiubitul Său. În Matei 17:5, în Marcu 9:7, în Luca 9:35, Dumnezeu Tatăl spune: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi!” Nu trebuie doar să-L ascultăm, ci putem (și trebuie) să ne și rugăm prin El. Isus Hristos ne-a spus în Ioan 14:14: „Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face/veți primi/veți avea.” Asta înseamnă să te rogi în și prin Duhul!

De remarcat, de asemenea, că acest altar al tămâierii era despărţit de alte articole de mobilier. Doar preoţii se puteau închina aici. Niciun alt demnitar, nici măcar împărații nu erau acceptați (amintiți-vă că Ozia a fost lovit cu lepră când a încercat să pătrundă aici, 2 Cron. 26:16-21). Doar preoţii se pot ruga astăzi – şi fiecare credincios adevărat în Hristos este (grație Mraelui lor Preot Isus) un preot. Auzim astăzi tot felul de lucruri sentimentale, cum că un om poate să trăiască în păcat, să-L respingă pe Hristos, iar apoi la necaz, când mama se află în spital, de exemplu, acesta poate să îngenuncheze înaintea lui Dumnezeu şi să primească răspuns la rugăciunea sa. Vedem, auzim, citim despre astfel de scene... şi există și unii predicatori care povestesc astfel de întâmplări emoționante... dar să știți că Dumnezeu spune că El nu răspunde la acest fel de rugăciuni. Trebuie să fim de aceea foarte atenţi! Altarul tămâierii este doar pentru preoţi. Singura rugăciune pe care un păcătos o poate rosti este: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!” Da, Dumnezeu ascultă şi răspunde acestei rugăciuni, atunci când Îi este adresată!

Versetul 8 ne spune că și pe acest altar trebuie să existe o „ardere necurmată... înaintea Domnului din neam în neam”. Trebuie să existe o laudă continuă la adresa lui Dumnezeu. Tămâia trebuia să fie pusă pe altar dimineaţa şi seara. În 1 Tesaloniceni 5:17 suntem îndemnați să ne rugăm „neîncetat”.

Când marele preot mergea înăuntru şi aducea tămâia pe altar, petrecea ceva timp în Cort, astfel că mirosul de tămâie intra în hainele sale, iar când ieşea afară, oamenii simţeau mirosul. Am putea spune că marele preot avea parfumul potrivit, iar oamenii simţeau parfumul când acesta trecea pe lângă ei, astfel că puteau exclama: „Ce frumos miroase!” Problema cu cei mai mulţi credincioşi astăzi este că nu au parfumul potrivit. Parfumul potrivit pentru un credincios este rugăciunea. Haideți să lăsăm ca rugăciunile noastre să ajungă înaintea lui Dumnezeu ca un miros plăcut, care îţi va pătrunde și în haine, dacă petreci timp în rugăciune!

Un lucru asupra căruia se insistă este că doar cei răscumpăraţi se pot închina!

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Când vei socoti pe copiii lui Israel şi le vei face numărătoarea, fiecare din ei să dea Domnului un dar în bani, pentru răscumpărarea sufletului lui, ca să nu fie loviţi de nicio urgie, cu prilejul acestei numărători. Iată ce vor da toţi cei ce vor fi cuprinşi în numărătoarea aceasta: o jumătate de siclu, după siclul Sfântului Locaş, care este de douăzeci de ghere; o jumătatede siclu va fi darul ridicat pentru Domnul.” (Exodul 30:11-13)

Aceasta este a doua condiție a închinării. Nu va izbucni nicio urgie printre israeliți, pentru că vor fi răscumpăraţi și trebuiau să fie răscumpăraţi cu argint. Argintul era metalul răscumpărării şi un fel de răscumpărare. Toţi închinătorii trebuiau răscumpăraţi. Se vorbește adesea despre închinarea publică, însă aceasta, de fapt, nu există. Doar cei răscumpăraţi se pot închina, sau mai bine zis doar închinarea lor are efect, ajunge și este primită înaintea lui Dumnezeu! Partea bună și frumoasă este că oricine poate fi răscumpărat!

Orice om cuprins în numărătoare, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, va plăti darul ridicat pentru Domnul. Bogatul să nu plătească mai mult şi săracul să nu plătească mai puţin de o jumătate de siclu ca dar ridicat pentru Domnul, pentru răscumpărarea sufletelor. Să ridici de la copiii lui Israel argintul pentru răscumpărare şi să-l întrebuinţezi pentru slujba cortului întâlnirii; aceasta va fi pentru copiii lui Israel o aducere aminte înaintea Domnului pentru răscumpărarea sufletelor lor.” (Exodul 30:14-16)

Din argintul strâns s-au turnat picioarele scândurilor cortului. Întregul cort era așezat pe prețul răscumpărării sufletelor copiilor lui Israel, dar nu pe argint, ci pe ce s-a făcut cu el! Argintul pt răscumpărraea sufletelor lor prefigura argintul ce va fi plătit pt trădarea Răscumpărătorului nostru – ce urma plătirii celor 3- de arginți avea să fie temelia Bisericii (1 Cor 3:11) Despre acest adevăr vorbesc prorocii și apostolii peste tot în Scriptură.

Valoarea sufletelor copiilor lui Israel era egală. Bogatul nu putea/trebuia să dea mai mult, nici săracul mai puțin de jumătate de siclu. Domnul Isus a atras atenția că mântuirea este plătită de Dumnezeu, nu de oameni. Vă aduceți aminte probabil de întrebarea lui Petru (Matei 19:27), care suna cam așa: „Dar Doamne, noi am plătit mai mult de o jumătate de siclu, ce răsplată vom avea?!” – răspunsul Domnului vine sub forma Pildei lucrătorilor viei, la începutul cap. 20 din Matei... dar poate fi și vers. 15 din Exodul 30 – Bogatul să nu...

Așadar, închinătorii trebuie să fie răscumpăraţi, dar şi curăţaţi... astfel că ajungem acum la lighean. Spălarea mâinilor și picioarelor preoților înainte de intrarea în cort pt slujire era obligatorie, de aceea li se pune la dispozție ligheanul de aramă. Preoții trebuiau să fie curați pentru toate slujbele pe care le făceau în cort sau în altar, neascultarea fiind pedepsită cu moartea. Ligheanul este aşezat în curtea de afară şi este făcut din aramă, la fel ca altarul pentru jertfe. Aici se ocupă Dumnezeu de problema păcatului. Ligheanul de aramă este locul unde Dumnezeu se ocupă de păcatele sfinţilor. Și sfinţii păcătuiesc uneori. Ideea că sfinţii sunt perfecți nu este adevărată, și cred că suntem cu toții de acord cu asta!

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Să faci un lighean de aramă, cu piciorul lui de aramă, pentru spălat; să-l aşezi între Cortul întâlnirii şi altar şi să torni apă în el, ca să-şi spele în el Aaron şi fiii lui mâinile şi picioarele. Când vor intra în Cortul întâlnirii, se vor spăla cu apa aceasta ca să nu moară; şi se vor spăla şi când se vor apropia de altar ca să facă slujba şi ca să aducă Domnului jertfe arse de foc. Îşi vor spăla mâinile şi picioarele ca să nu moară. Aceasta va fi o lege necurmată pentru Aaron, pentru fiii lui şi pentru urmaşii lor.” (Exodul 30:17-21)

Preotul nu putea intra în cort să slujească până când nu se spăla mai întâi. Preotul era pasibil să se contamineze când se afla afară. Când mergi la biserică şi nu te bucuri de slujbă, poate asta nu înseamnă neapărat că predicatorul este plictisitor, ci poate că ești un sfânt murdar. Iar când în biserică apare sau se manifestă – fie și sporadic – combinaţia „predicator plictisitor/sfânt murdar”, atunci slujba, cu siguranță, nu este deloc captivantă, pentru că prezența Domnului nu poate fi asigurată!

Chiar credincioși fiind, ne murdărim adesea în această lume supusă stricăciunii, degradării, principiului păcatului... și nu ne putem închina până nu suntem curăţaţi. De aceea Domnul a lăsat exemplul spălării picioarelor ucenicilor – ca necesitate a permanenței curățării, smeririi și slujirii. El face asta şi astăzi, prin sfinții Săi. O teologie care nu se predă în școli azi, și care-ar trebui să ne includă pe toți, este „teologia ligheanului” predată de Mântuitorul! „Toți, în legăturile voastre, să fiți împodobiți cu smerenie” – ne învață ap. (1 Petru 5:5).

Și noi trebuie să mergem la lighean. Acesta era primul lucru pe care îl făceau preoţii. Dacă trebuiau să meargă la altarul de aramă, se spălau și înainte şi după... Dacă intrau în Locul Sfânt, se spălau înainte de a intra şi după ce ieșeau. Cred că problema spălatului era foarte importantă. Era atât de importantă, de fapt, încât îmi închipui cum un preot, aflat în faţa ligheanului, îl întreba pe celălalt: „De câte ori ai fost azi aici?” Celălalt preot îi răspundea: „De vreo 12 ori.” Şi primul preot ar spune: „Eu am fost de și mai multe ori! Ia uite la mâinile mele! Mi s-a asprit pielea de cât de des m-am spălat! Mă-ntreb de ce-o vrea Dumnezeu să facem asta aşa de des?!” Iar Aaron, de undeva din preajmă, le-ar spune: „Domnul vrea să te speli din nou şi din nou, pentru ca să-ți amintești că trebuie să fii sfânt, dacă te-nfățișezi înaintea Lui. Nu I te poţi închina, nu-L poți sluji sau să fii folosit de El, dacă nu eşti curat!” Ligheanul ne-nvață deci smerenie și curățenie! De luat aminte!

E momentul să ne luăm rămas bun... Mulțumim Domnului pentru accentele pe care le pune, de folos și nouă azi, chiar dacă inspirate din realități și ceremonialuri străvechi. Pentru a continua să învățăm din Exodul, vă aștept și data viitoare! Pe curând!