Exodul 33:1-23 | Itinerar Biblic | Episodul 138

Stimați ascultători, cred că sunteți de acord că Dumnezeul căruia ne închinăm este nu doar Singurul Dumnezeu adevărat pentru noi, dar și singura sursă inepuizabilă de bunătate, îndurare și har în baza căreia existăm, acționăm și... înaintăm – inclusiv în parcursul nostru duhovnicesc prin cărțile Bibliei, căreia-i dăm filele una după alta, cu dorința de a cunoaște mai bine Cuvântul vieții. Și pentru că nu dorim doar o cunoaștere care să „dea apă la moară” egoului nostru, credem că vom deprinde pe parcurs și destule învățăminte practice care să ne ajute să trăim și să acționăm pe placul lui Dumnezeu!

Suntem pe ultima turnantă a cărții Exodul, în toiul celui de-al patrulea său sfert... Spuneam data trecută că pasajul cuprins între cap. 32 și 34 sunt o paranteză deloc anostă sau superfluă, ci mai degrabă dramatică – avem aici conflictul major survenit în relația Iahweh-Israel. În cap. 32 am asistat împreună la declanșarea și escaladarea tensiunii, prin neascultarea poporului care-și făurește un idol căruia i se închină – asta, în absența lui Moise care rămăsese pe Sinai să capete de la Dumnezeu detaliile și planurile pentru cortul întâlnirii și mobilierul acestuia. Dumnezeu îi atrage atenția lui Moise și-l trimite în vale, reproșându-i acestuia rătăcirea poporului. În context, am admirat cred împreună mijlocirea mesianică a lui Moise – care L-a înduplecat impresionant pe Dumnezeu să renunțe la nimicirea poporului. Sfărâmând tablele legii, el distruge practic baza legală a revărsării mâniei lui Dumnezeu, iar prin acțiunea punitivă (aparent violentă) a leviților a încercat să apere onoarea lui Dumnezeu, satisfăcând dreptatea Lui în ce privește acoperirea păcatului. Apoi, Moise reia „negocierea”, mijlocind intens pt popor și identificându-se cu acesta. Gestul lui este copleșitor, pentru că – dincolo de faptul că relevă un caracter ales, supus lui Dumnezeu, interesat de onoarea Acestuia dar și plin de compasiune pentru popor – pur și simplu prefigurează jertfa substituționară desăvârșită a Domnului Isus; înțelegem acum de ce Scriptura vorbește despre Hristos ca fiind un proroc ca Moise. Prin această intervenție, Moise încearcă și reușește să apere concomitent Numele și onoarea lui Dumnezeu, dar și să obțină achitarea poporului vinovat de fărădelegea groaznică a idolatriei.

Când citim Exodul 32 ne încearcă un sentiment ciudat. De ce a trebuit să facă Dumnezeu atâta caz de idolul/vițelul respectiv? Putea să tranșeze disputa Lui cu toți idolii lumii cu un simplu zâmbet – pentru că toate atitudinile, cuvintele și acțiunile Lui din Biblie arată clar incompatibilitatea și superioritatea incontestabilă a lui Dumnezeu în raport cu idolii. Atât locul secvența din Exodul în care este plasat incidentul, cât și implicațiile sale asupra relației dintre popor și Dumnezeu ne fac să ne întrebăm dacă există vreo legătură (și care?) între vițelul de aur, cortul întâlnirii și prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său?

Pentru că Domnul urma să coboare/locuiască în mijlocul poporului, în cortul întâlnirii, acesta trebuia executat identic cu planul revelat pe munte lui Moise. Rolul cortului era pe de o parte să-L reveleze pe Dumnezeu, iar pe de alta să definească modul unic acceptabil de apropiere de Dumnezeu, și de închinare înaintea Lui. Deci Dumnezeu nu putea să vină să locuiască în tabără până când cortul nu era executat/ridicat, și-n plus se dovedește că poporul nu-l dorea neapărat pe Iahweh și condițiile puse de El, ci se mulțumea cu orice fel de obiect de închinare. Dintotdeauna, popoarele păgâne au taxat religia lui Israel drept ciudată, pentru că ei se închinau unui Dumnezeu nevăzut și nereprezentat în vreun fel! Cortul întâlnirii, și mai târziu Templul, vorbeau tocmai despre acest Dumnezeu nevăzut – care era însă mai prezent decât orice idol, și care Se revela ca un Dumnezeu personal. Dumnezeu Se dovedește invariabil credincios legământului și făgăduințelor făcute.

Pe de altă parte, strictețea prevederilor Legii privind apropierea de acest Dumnezeu atrăgea atenția asupra singurei căi de acces către prezența Sa – o cale a sângelui, care pornea de la altar, străbătea curtea, intra în Locul sfânt și (printre piesele de mobilier de aici: masa, sfeșnicul, altarul tămâierii) ajungea la perdeaua dinlăuntru, prin care trecea o dată pe an Marele preot, cu sângele ispășirii, pentru ca să nu moară înaintea sfințeniei desăvârșite a lui Dumnezeu! Intrarea la Dumnezeu era deci mijlocită de sângele ispășitor, iar prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului era prin/datorită jertfei necurmate de pe altar. Cortul întâlnirii revela pe Dumnezeu către popor și definea condițiile în care Dumnezeu Se angaja să locuiască în mijlocul copiilor lui Israel.

Și deși aflase toate astea, poporul vine cu o alternativă: vițelul de aur, care în condițiile absenței lui Moise dintre ei (și implicit – credeau ei – a Dumnezeului care le vorbea prin Moise) avea să fie obiectul închinării și călăuza lor prin pustie.

Dar se dovedește că dumnezeul pe care-l întruchipa vițelul și calea pe care o sugera idolul n-aveau nimic în comun cu Iahweh și cortul întâlnirii cu El; dovadă: poporul s-a așezat să mănânce și să bea... și apoi s-a sculat să joace. Deci practic închinarea înaintea/pe baza propriilor simțuri și plăceri, versus închinarea potrivită, înaintea Singurului Dumnezeu adevărat – aceasta era miza confruntării și subiectul confuziei poporului evreu... și-a omenirii!... tranșată însă rapid, pentru că firea și duhul sunt reciproc ostile, iar carnea nu va alege decât ce poate atinge și măsura!

Miza în întreaga întâmplare este prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Spre deosebire de Israel, Moise înțelege ce este în joc și acționează pentru a preîntâmpina revărsarea nimicitoare a mâniei lui Dumnezeu – pentru că ești al lui Dumnezeu în măsura în care prezența Lui în tine și prin tine este reală. Dac-ar fi să aplicăm asta la vremea noastră, trebuie să acceptăm că nu neapărat prin „omul din față! (pastor, vorbitor, lider de închinare etc.) Se manifestă Dumnezeu, deci nu „omul din față” trebuie cinstit/onorat! Pentru că altfel riști să ajungi să crezi că este poporul cuiva, biserica ta, lucrarea aceluia... dar toate acestea sunt ale lui Dumnezeu!!! Arhitectul și zidarul Bisericii, temelia și piatra din capul unghiului – nu e decât Isus Hristos, deci nimeni altcineva nu poate uzurpa această postură, sau nu poate pretinde onoarea care I se cuvine doar lui Dumnezeu!

În cap. 32, și mai ales în 33, vedem că Moise înțelege că nu prezența sa era vitală în mijlocul poporului, ci prezența lui Dumnezeu! De aceea el sugerează și e gata să fie șters din registrul divin... pentru ca, peste câteva versete (vom vedea imediat, în cap. ce ne stă azi înainte, 33) să spună: „Dacă nu mergi Tu cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici!” Înțelegem cât se poate de clar de aici că lecția divină era deopotrivă pentru popor și pentru Moise, iar acesta din urmă e clar că învață mai repede!

Datorită mijlocirii lui, Dumnezeu a renunțat/S-a lăsat de răul pe care voia să-l facă poporului, ca răspuns la impietatea și insensibilitatea lor duhovnicească... Iahweh îl încurajează pe Moise să continue călăuzirea poporului spre Canaan, cu amendamentul deloc confortabil că „Eu nu mă voi sui în mijlocul tău”! Se pare că și poporul va începe să înțeleagă – chiar dacă nu pentru multă vreme – că prezența lui Dumnezeu în mijlocul lor era infinit mai importantă decât a lui Moise, sau decât accesul lor în Țara făgăduită.

Rămânem însă deocamdată în primele versete ale cap. 33, care subliniază punctul maxim al intrigii/conflictului din acest pasaj aferent capitolelor 32-34:

Domnul a zis lui Moise: „Du-te şi porneşte de aici cu poporul pe care l-ai scos din ţara Egiptului; suie-te în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: «Seminţei tale o voi da!» Voi trimite înaintea ta un înger şi voi izgoni pe canaaniţi, amoriţi, hetiţi, fereziţi, heviţi şi iebusiţi. Suie-te înţara aceasta unde curge lapte şi miere. Dar Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci eşti un popor încăpăţânat.” (Exodul 33:1-3)

Dumnezeu pregăteşte poporul Israel să intre în ţară. În cartea Numeri vom vedea continuarea marşului lor prin pustie, iar în cartea Leviticul vom vedea continuarea instrucţiunilor pentru slujba la cortul pe care l-au construit în cartea Exodul. Cum am spus, în aceste cuvinte ale lui Dumnezeu din debutul capitolului 33 intensitatea conflictului devine maximă, pentru că Domnul comunică atât verdictul Lui în ce privește poporul, cât și decizia divină de a nu Se mai manifesta în mijlocul lor, și de a nu mai însoți poporul... Motivul nu e vreun capriciu al lui Dumnezeu, ci perseverența negativă a evreilor. Spuneam și altădată: dacă perseverența este o cerință a caracterului și stilului creștin de viață, încăpățânarea este cea mai nocivă și contraindicată formă de perseverență! Mă gândesc: ce tragic să auzi din gura lui Dumnezeu un asemenea verdict: om (sau popor) încăpățânat!!    

„Când a auzit poporul aceste triste cuvinte, toţi s-au întristat; şi nimeni nu şi-a pus podoabele pe el. (Exodul 33:3-4)

Aceste podoabe (inele, brățări, verigi, lănțișoare, cercei etc.) după cum am văzut, erau păgâne și demonstrau că, în fapt, ei încă se închinau zeilor Egiptului. Cerceii erau un semn al religiilor păgâne, așa cum purtarea unui crucifix astăzi, deşi nu are o semnificaţie reală, ajută la identificarea unui creştin.

Şi Domnul a zis lui Moise: „Spune copiilor lui Israel: «Voi sunteţi un popor încăpăţânat; numai o clipă dacă M-aş sui în mijlocul tău, te-aş prăpădi. Aruncă-ţi acum podoabele de pe tine, şi voi vedea ce-ţi voi face.»” (Exodul 33:5)

Este a treia oară când Dumnezeu îi numeşte un popor încăpăţânat. Dumnezeu arată foarte clar că nu i-a răscumpărat pentru că erau superiori celorlalte popoare.

Dumnezeu le cere să dea jos de pe ei semnele păgânismului şi să ia o decizie clară și fermă pentru Dumnezeu. Eu cred că de aceea era aşa de important botezul (în apă) în biserica primară. Era o dovadă că acea persoană a părăsit lucrurile vechi şi își asumă lucrurile noi. Aceasta ar trebui să fie mărturia noastră astăzi. Fapt dătător de speranță este că măcar pe moment și „de fațadă” cum se spune, poporul nu intră în polemică, ci se supune; astfel:

Copiii lui Israel şi-au scos de pe ei podoabele şi au plecat de la muntele Horeb. (Exodul 33:6)

Gestul lor ne lasă impresia că această renunțare la podoabe este o continuare a întristării, și e un semn al apropiatei pocăințe, determinată de înțelegerea poziției și stării în care se aflau. Chiar dacă atmosfera din tabără era încordată, parcă ne dă speranțe acest moment de suspans, iscat de senzația că poporul se supune și se pocăiește – care-l determină și pe Moise la acțiuni în consecință:

Moise a luat cortul lui şi l-a întins afară din tabără, la o depărtare oarecare; l-a numit Cortul întâlnirii. Şi toţi cei ce întrebau pe Domnul se duceau la Cortul întâlnirii, care era afară din tabără. (Exodul 33:7)

În timp ce se construia Cortul întâlnirii, Moise și-a aşezat cortul lui în afara taberei. Era probabil un cort obişnuit, pe care l-a desemnat să fie loc de întâlnire cu Dumnezeu și l-a numit chiar cortul întâlnirii, parcă pentru a-i obișnui pe evrei cu adevărarul cort al întâlnirii, ce urma să fie ridicat în scurtă vreme. Dovada că era un substitut pentru adevăratul Cort este că acest cort al lui Moise era plasat în afara taberei, nu în mijlocul poporului, cum anunțase Dumnezeu că va fi Cortul Întâlnirii. Plus că Domnul abia ce promisese că nu se va mai sui în mijlocul lor!

Când se ducea Moise la Cort, tot poporul se scula în picioare; fiecare stătea la uşa cortului său şi urmărea cu ochii pe Moise, până intra el în Cort. Şi când intra Moise în Cort, stâlpul de nor se cobora şi se oprea la uşa Cortului, şi Domnulvorbea cu Moise. (Exodul 33:8-9)

Se pune adesea întrebarea: „L-a văzut cineva pe Dumnezeu?” Ioan 1:18 ne spune că nici un om nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Ioan 14:9 ne descoperă că aceia care L-au văzut pe Isus Hristos, L-au văzut pe Tatăl. Domnul Isus Hristos este revelaţia lui Dumnezeu în trup omenesc. În Vechiul Testament, unul din numele lui Hristos era „Îngerul Domnului”. Era Îngerul Domnului cel care vorbea cu Moise.

Tot poporul vedea stâlpul de nor oprindu-se la uşa cortului; tot poporul se scula şi se arunca cu faţa la pământ la uşa cortului lui. (Exodul 33:10)

Smerirea și conformarea poporului cu rigorile închinării care să fie primite aduce un început de înseninare în raportul lui Israel cu Iahweh.

Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui. Apoi Moise se întorcea în tabără, dar tânărul lui slujitor, Iosua, fiul lui Nun, nu ieşea deloc din mijlocul Cortului. (Exodul 33:11b)

„Față în față” este o expresie figurativă cu sens de „deschidere și prietenie sinceră”. Textul trebuie înțeles astfel: aşa cum vorbesc prietenii faţă în faţă, deschis și clar, aşa vorbea Moise cu Dumnezeu. Pentru că nu trebuie uitat: Moise (nimeni!) nu L-a văzut pe Dumnezeu!

Încă o dată este menţionat Iosua, care era ucenicul, slujitorul și aghiotantul credincios al lui Moise. Era omul pregătit de Dumnezeu pentru a-i urma lui Moise. Nu cred că bănuia cineva asta pe atunci, dar când vom ajunge la cartea Iosua, vom vedea că el era probabil cea mai nepotrivită persoană pentru a fi succesorul lui Moise.

Și a trecut astfel ceva timp... până când Moise îndrăznește să spargă tăcerea: (Exodul 33:12-13)

Moise a zis Domnului: „Iată, Tu îmi zici: «Du pe poporul acesta!» Şi nu-mi arăţi pe cine vei trimite cu mine. Însă, Tu ai zis: «Eu te cunosc pe nume şi ai căpătat trecere înaintea Mea!» Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaşte şi voi avea trecere înaintea Ta. Şi gândeşte-Te că neamul aceasta este poporul Tău!”

Moise cerea acelaşi lucru pe care-l va cere şi Pavel în Filipeni 3:10: „să-L cunosc pe El...” Este acelaşi lucru la care se gândea Filip când a spus în Ioan 14:8: „arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.” Cred că orice copil al lui Dumnezeu are dorinţa de a-Și cunoaşte Tatăl! Mai mult decât, Moise Îl citează pe Dumnezeu atunci când își justifică cererea îndrăzneață, și reiterează înaintea lui Yahweh că Israel nu este poporul lui Moise, ci poporul Domnului – implicându-L/obligându-L astfel pe Dumnezeu să nu Se sustragă de la călăuzirea Lui vitală. Și ce frumos că Prietenul glorios al lui Moise, Yahweh, răspunde cu bunăvoință:

Domnul a răspuns: „Voi merge Eu Însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.” Moise i-a zis: „Dacă nu mergi Tu Însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” (Exodul 33:14-15)

Moise ştia că are nevoie de prezenţa lui Dumnezeu cu el. Ştia că nu se descurcă singur. Și știa că Domnul nu-i va abandona! În plus, această frază a lui Moise din Exodul 33:15 candidează la titlul de cea mai frumoasă declarație din Biblie!

„Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi şi când prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?” (Exodul 33:16)

Este important de observat că Dumnezeu a ales poporul Israel să fie un popor deosebit de celelalte pentru un motiv clar. Tot așa, Biserica trebuie să fie şi ea un popor deosebit astăzi. Iar aceasta înseamnă că trebuie să fim diferiți, dar nu excentrici, și că trebuie să fim un popor care ia fără ezitare poziție de partea lui Dumnezeu.

Domnul a zis lui Moise: „Voi face şi ceea ce-Mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume!” (Exodul 33:17)

Este încurajator pentru oricine – inclusiv pentru noi azi – că Dumnezeu intră în acest dialog al îndrăznelii în mijlocirea și cererea după voia și plăcerea Lui! Faptul că Yahweh este sensibil la cererile lui Moise și-i răspunde favorabil, demonstrează nu doar că Moise devenise foarte apropiat de Dumnezeu, ci și că oricine îndrăznește la fel – spre binele poporului Domnului – capătă de asemenea răspuns. Mai cu seamă noi azi, care știm că orice vom cere în Numele Domnului Isus vom căpăta!

Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!” (Exodul 33:18)

„Arată-mi căile Tale! Mergi cu noi! Arată-mi slava Ta!” Sunt cele trei cereri pe care Moise I le adresează pe nerăsuflate și cu îndrăzneală lui Dumnezeu... deși știa că nu-L putea vedea pe Dumnezeu chiar faţă în faţă! Repet: ne saltă inima de bucurie văzându-L pe Dumnezeul cel Viu și adevărat reacționând favorabil și fără să Se dezică de Sine la solicitările – am zice exaltate, ale – lui Moise:

Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă!” (Exodul 33:19)

Pavel va cita aceste cuvinte în Romani 9:15, când spune: „Căci El a zis lui Moise: «Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.»”

Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exodul 33:20)

Și oare despre ce fel de frumusețe vorbește Domnul aici, devreme ce fața nu I se poate vedea?! Pentru că este un lucru clar și repetat răspicat că Dumnezeu nu poate fi văzut faţă în faţă, la modul propriu.

Domnul a zis: „Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea, până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar faţa Mea nu se poate vedea.” (Exodul 33:21-23)

Lui Moise Domnul continuă să i se adreseze prietenește, astfel încât omul lui Dumnezeu să beneficieze la maximum de arătarea Domnului. Yahweh uzează încă o dată de antropomorfisme gen: mâna Mea, fața Mea, spatele Meu (dinapoia)... în egală măsură expresive și neconcludente! Dar e reconfortant că El nu este aspru cu Moise, Se bucură că prorocul/slujitorul Lui dorește să-L cunoască tot mai bine... Și cred dragi ascultători că putem lua și pentru noi asemenea promisiuni... pentru că la răstimpuri Dumnezeu face câte unora din poporul Lui favoarea de a i Se arăta, în fel și chip! Glorie Domnului nostru!

Acest pasaj vorbeşte despre slava Lui, ca fiind o reprezentare a lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus că atunci când va veni a doua oară, se va vedea semnul Fiului omului în cer. Matei 24:30 afirmă: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.” Cred că acel semn este shekinah (slava) despre care se vorbeşte în Exodul 33:21-23. Când Hristos a luat trup de om, nu avea slavă. Şi-a luat un loc smerit şi a renunțat la slava Sa, dar încă era Dumnezeu. De aceea putea spune: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.”

În ceruri Îl vom vedea pe Domnul Isus Hristos şi El va avea formă omenească, deoarece El este Dumnezeu și Om, în același timp. Astăzi El are un trup glorificat, şi odată vom fi și noi ca El, și cu El! Aşa ni se spune în 1 Ioan 3:2: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” Aceasta este anticiparea şi nădejdea credincioşilor care trăiesc prin credinţă. Aceasta este calea aleasă de Moise. El știa că prezenţa lui Dumnezeu trebuie să meargă cu el, pentru că altfel rezultatul ar fi fost un dezastru total. Avem nevoie şi noi astăzi de prezenţa Sa pentru a face faţă problemelor zilnice. Căutați-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi, vorbiți-I câtă vreme vă mai poate răspunde! Asigurați-vă veșnicia câtă vreme se zice „astăzi, dacă auziți glasul Domnului, nu vă împietriți inimile!”

Să ne reauzim sănătoși data viitoare, dacă Domnul ne va permite!