Exodul 35:1-35 | Itinerar Biblic | Episodul 140

Dragi ascultători, mă gândeam că – dacă după 40 de zile petrecute cu Dumnezeu fața lui Moise strălucea – ar trebui și noi să-l „concurăm” (din punctul de vedere al seninătății feței și-al strălucirii mărturiei), având în vedere că de mult mai multe zile călătorim împreună, fie și numai prin intermediul acestui program, în căutarea și spre cunoașterea lui Dumnezeu. Iar dacă încă nu strălucim, să nu dezarmăm, ci să stăruim în această umblare!

După ce Moise a coborât de pe munte, „toți copiii lui Israel s-au apropiat și el le-a dat toate poruncile pe care le primise de la Domnul pe muntele Sinai.”  (34:32) Interesant este – și nu voi comenta nimic în plus – că din tot ce transmite Moise, textul din Exodul redă doar porunca privitoare la Sabat; sub această poruncă adună Moise practic toate celelalte prescripții divine, subînțelegându-le însă și pe celelalte, nicidecum socotind-o pe aceasta prevalentă sau prioritară. (Exodul 35:1-3)

Moise a strâns toată adunarea copiilor lui Israel şi le-a zis: „Iată lucrurile pe care a poruncit Domnul să le faceţi: șase zile să lucraţi, dar ziua a şaptea să vă fie sfântă; acesta este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua aceea să fie pedepsit cu moartea. Să n-aprinzi foc, în niciuna din locuinţele voastre, în ziua Sabatului.”

În acest capitol, Domnul vorbește pentru a treia oară Israelului despre ziua de Sabat. Domnul spune că primul motiv pentru care trebuie respectat Sabatul este faptul că își are originea la creaţie. Dumnezeu s-a odihnit în ziua de Sabat. Pe măsură ce omenirea se îndepărta de momentul creației, a început să se îndepărteze și de Dumnezeu, astfel că a venit și ziua când omenirea nu L-a mai recunoscut pe Dumnezeu, ci a început să se închine creaturii. Omul a încetat atunci să ţină ziua Sabatului. Dumnezeu a spus că Sabatul era un semn deosebit între El şi copiii lui Israel. Dumnezeu a început să le dea israeliților reguli care se aplică cu precădere poporului Israel în Ţara Promisă. Dacă cineva lucra de Sabat, era omorât cu pietre. Pedeapsa capitală aplicată călcătorilor acestei porunci indică seriozitatea sa în ochii Domnului și-n același timp intensitatea luptei ce trebuia dusă pentru respectarea ei. Să nu uităm însă că această poruncă (repetată în multe alte locuri în VT) se adresa cu precădere lui Israel. Celor ce-L urmează pe Hristos (care a împlinit în Sine toată Legea!) le rămâne o odihnă „ca cea de Sabat”, și imperativul respectării ei ca răstimp de concentrare exclusivă și închinare înaintea lui Dumnezeu.

Am putea concluziona deci că esența Legământului era încrederea în Dumnezeu, iar testul acestei încrederi era păzirea sărbătorilor.

Pregătirea pentru execuția Cortului Întâlnirii cunoaște câteva etape. În primul rând, provocarea poporului la generozitate, pe baza unei liste de materiale necesare, adusă la cunoștința lui Israel. (Exodul 35:4-5)

Moise a vorbit întregii adunări a copiilor lui Israel şi a zis: „Iată ce a poruncit Domnul. Luaţi din ce aveţi şi aduceţi un prinos Domnului. Fiecare să aducă prinos Domnului ce-l lasă inima: aur, argint şi aramă…”

Deși Dumnezeu ar fi avut tot dreptul să le aducă la cunoștință și să le impună participarea la efortul de achiziționare a materiilor și materialelor necesare, porunca transmisă prin Moise lasă un soi de libertate, dar în realitate este un test serios. Aceste daruri pentru construirea cortului trebuiau să fie de bunăvoie. Nu li se cerea acestor oameni să aducă nimic în mod expres. Nu era nicio poruncă. Cum ar fi putut Dumnezeu să se pogoare într-un cort construit prin stoarcere cu sila?! Aceasta ne spune multe despre natura relației pe care Dumnezeu a dorit dintotdeauna s-o întrețină cu poporul Său – libertate deplină în limitele voii Sale sfinte! Nimic de silă, dar aportul trebuia păstrat în marja stabilită deja prin planul dat pe Sinai. Dacă vreți, aceasta nu este zeciuiala, ci erau daruri de bunăvoie. Ei trebuiau să aducă și alte lucruri decât aur, argint, aramă, aşa cum vom vedea.

„...materii vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu, in subţire şi păr de capră; piei de berbeci vopsite în roşu şi piei de viţel de mare; lemn de salcâm, untdelemn pentru sfeşnic, mirodenii pentru untdelemnul ungerii şi pentru tămâia mirositoare; pietre de onix şi alte pietre pentru împodobirea efodului şi a pieptarului.” (Exodul 35:6-9)

Acestea sunt lucrurile pe care copiii lui Israel le puteau aduce pentru construirea cortului. Pe atunci nu exista un mijloc de plată oficial. Metoda de plată era schimbul în natură; astfel că poporul Israel dădea mai mult lucruri decât bani pentru lucrarea Domnului.

Aceasta este o modalitate de a sluji Domnului și în zilele noastre. Au fost numeroase cazurile când diverși oameni, din toate colțurile țării și continentului, au ieșit în întâmpinarea unor nevoi reale ale lucrării de vestire a Evangheliei pe unde radio – oferind echipament, consumabile sau diverse alte daruri în natură, care au fost mai mult decât binevenite în acoperirea nevoilor ivite în această lucrare frumoasă și grea. Majoritatea acestor daruri au sosit la momente în care chiar era mare nevoie de ele. Mulţi nici nu se gândesc că această lucrare trebuie susținută – da, în primul rând cu rugăciune, dar nu numai... și iarăși sunt unii care cred că doar banii pot însemna ceva de folos, și de vreme ce ei nu au de prisos... Nu mă înțelegeți greșit, nu critic pe nimeni, și da: este nevoie şi de bani – dar Îl putem sluji pe Domnul și donând anumite lucruri pe care Duhul Său ne inspiră că ar fi de folos în lucrarea Lui.

Toţi cei iscusiţi dintre voi să vină şi să facă tot ce a poruncit Domnul: locaşul, cortul şi acoperişul lui, copcile, scândurile, drugii, stâlpii şi picioarele lui; chivotul şi drugii lui, capacul ispăşirii şi perdeaua dinăuntru pentru acoperirea chivotului; masa şi drugii ei, cu toate uneltele ei, şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului; sfeşnicul cu uneltele lui, candelele lui şi untdelemnul pentru sfeşnic; altarul pentru tămâie şi drugii lui, untdelemnul pentru ungere şi tămâia mirositoare, şi perdeaua uşii de afară, de la intrarea cortului; altarul pentru arderile-de-tot, grătarul lui de aramă, drugii lui şi toate uneltele lui, ligheanul cu piciorul lui, pânzele curţii, stâlpii ei, picioarele ei şi perdeaua de la poarta curţii; ţăruşii cortului, ţăruşii curţii şi funiile lor; veşmintele preoţeşti pentru slujba Sfântului Locaş, veşmintele sfinte ale preotului Aaron şi veşmintele fiilor lui pentru slujbele preoţeşti.” (Exodul 35:10-19)

Alături de lista de materialele necesare, Moise pune și opisul cu lucrările care trebuiau executate. În versetele citite, sunt menționate obiectele din incinta și curtea cortului, în ordinea în care urmau să fie executate. Și dacă enumerearea de mai sus este în cea mai mare parte axată pe lucruri, obiecte, materii, mobilier, operațiuni – îmi place foarte mult să constat că începe cu... oamenii! Ca de obicei, pentru Domnul oamenii rămân principala țintă! Și-n cazul acesta sunt în mod expres mobilizați cei chemați să fie mâna de lucru folosită în această măreață lucrare: „Toţi cei iscusiţi (dintre voi să vină şi să facă tot ce a poruncit Domnul)”

În lucrarea lui Dumnezeu există chemare și există ordine, există înzestrări speciale și responsabilități pe baza acestor abilități. Așa este și (vedem aici) așa a fost de la-nceput! Iscusit înseamnă îndemânatic, priceput, dar și ingenios, inventiv. Solomon a pus priceperea la loc de cinste în observațiile sale practice: „Dacă vezi un om iscusit în lucrul lui, acela poate sta lângă împăraţi, nu lângă oamenii de rând.” (Proverbele 22:29) Sigur, de cele mai multe ori însă acest atribut desemnează oamnei precum Bețaleel și Hiram, „meşteri pentru lucrările în aur, în argint, în aramă şi în fier, în piatră şi în lemn, în materii vopsite în purpură şi în albastru, în materii de vison şi cârmâz şi pentru orice fel de săpături şi lucruri meşteşugite care i se dau de făcut. El va lucra cu oamenii tăi iscusiţi şi cu oamenii iscusiţi ai... lui David...” (2 Cronici 2:14) Dar oricât ni s-ar părea de curios, iscusit poți fi nu doar cu mâinile, prin experiență și talent, ci și cu inima și mintea – despre Ezra de exemplu Biblia ne spune că era „preot şi cărturar iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor” (Ezra 7:21).

Așadar, orice iscusință este cel mai bine valorificată atunci când se lasă folosită în lucrarea și spre lauda lui Dumnezeu, de la care vine orice înțelepciune și pricepere!

Toată adunarea copiilor lui Israel a ieşit dinaintea lui Moise. Toţi cei cu tragere de inimă şi bunăvoinţă au venit şi au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui şi pentru veşmintele sfinte. (Exodul 35:20-21)

O a doua fază a pregătirii a fost donarea și colectarea acestor materiale necesare în vederea executării cortului și mobilierului său. Aceeași întrebare revine: „De unde au luat copiii lui Israel acele articole pe care le-au dat pentru cort, când ei fuseseră robi în Egipt?” Amintiţi-vă, însă, că Dumnezeu spusese că vor ieşi din Egipt cu mari bogăţii (Gen. 15:14). El a avut grijă ca ei să-şi primească plata pentru munca lor, iar egiptenii erau aşa de bucuroşi că au scăpat de israeliţi, încât le-au dat tot ce au cerut. Astfel, poporul Israel a plecat cu o mare parte din bogăţiile Egiptului.

Au venit îndată bărbaţii şi femeile, toţi cei cu tragere de inimă şi au adus belciuge de nas, inele, cercei, brăţări, salbe şi tot felul de lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de aur, pe care-l închinase Domnului. Toţi cei ce aveau stofe (materii) vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu, din in subţire şi păr de capră, piei de berbec vopsite în roşu şi piei de viţel de mare le-au adus. Toţi cei ce puteau aduce prin ridicare un prinos de argint şi de aramă au adus prinosul Domnului. Toţi cei ce aveau lemn de salcâm bun pentru lucrările rânduite pentru slujbă l-au adus. Toate femeile iscusite au tors cu mâinile lor şi au adus lucrul lor, şi anume: tort vopsit în albastru, în purpuriu, în cărămiziu şi in subţire. Toate femeile cu tragere de inimă şi iscusite au tors păr de capră. Fruntaşii poporului au adus pietre de onix şi alte pietre pentru efod şi pieptar; mirodenii şi untdelemn, pentru sfeşnic, pentru untdelemnul ungerii şi pentru tămâia mirositoare. (Exodul 35:22-28)

Câteva cuvinte și expresii ne atrag atenția în acest pasaj dens, care relatează strângerea efectivă a materialelor necesare Cortului Întâlnirii. Un prim cuvânt este „îndată” – n-au pierdut vremea, n-au dat din colț în colț, n-au obiectat, n-au ezitat. Așa cum de atâtea ori n-am ezitat să-i criticăm, se cuvine acum să și apreciem această spontaneitate în dărnicie a poporului Israel.

O a doua exprimare care atrage atenția și prin repetare și prin semnificație subliniază o altă calitate a contribuabililor de seamă din popor: tragerea de inimă. Toate aceste daruri au fost făcute „cu tragere de inimă” – o caracteristică menționată de Însuși Iahveh: „fiecare să aducă prinos Domnului ce-l lasă inima” (Exodu 35:3). Dispoziţia lor de a dărui le-a dat ocazia de a-şi exprima mulţumirea şi recunoştinţa. Oamenii au oferit de bunăvoie din bunurile lor materiale, din timpul lor, din talentele lor şi din capacităţile lor. Doar Domnul făcuse atât de multe pentru ei! Sigur că Dumnezeu n-avea și n-are nevoie de darurile noastre (pentru că „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el”), dar El primește (pentru lucrarea Sa de pe pământ) doar pe acelea care sunt făcute cu tragere de inimă. Doar astfel de daruri Îi plac Domnului și au valoare în ochii Lui. Este un principiu repetat des în Scriptură: „Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul” (Coloseni 3:23); 2 Corinteni 9:7: „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui, nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu”... iar în 2 Corinteni 8:5: „s-au dat mai întâi pe ei înșiși Domnului...” Numai dăruindu-te pe tine însuți lui Dumnezeu, poți da pentru lucrarea Lui „cu tragere de inimă” – adică generos, entuziast, sincer, cu bucurie... Să nu uităm nicio clipă că Dumnezeu Se uită la inima noastră, nu la cuvinte multe și goale!

Și dacă iscusit să zicem că nu pot fi toți, să fim generoși cu tragere de inimă stă la îndemâna oricui! Toti avem sansa aceasta, toti am beneficiat de acelasi har, avem aceleasi chemari și aceeași (re)sursă: Domnul Însuși!

Suntem poate înclinaţi să credem că închinarea este o activitate a unui grup de oameni care se adună să cânte, să se roage, să asculte un mesaj... Închinarea însă nu se limitează doar la aceasta. Copiii lui Israel s-au închinat atunci când au venit cu darurile lor. Fiecare act de renunţare la sine (fie prin dărnicie, ajutorare, prin aducerea de bunuri materiale, prin alocare de timp sau resurse, de punere a talentelor și înzetsrărilor în slujba lui Dumnezeu și-a semenilor) este un act de închinare. Nu le irosiți, și faceți-le cu maximă tragere de inimă!

Toţi copiii lui Israel, bărbaţi şi femei, pe care-i trăgea inima să ajute la lucrul poruncit de Domnul prin Moise au adus Domnului daruri de bunăvoie. (Exodul 35:29)

Această simplă expresie: „cu tragere de inimă” repetată în acest capitol ne ajută să înțelegem bucuria și atmosfera luminoasă, de emulație și efervescență în care s-a desfășurat strângerea materialelor necesare facerii Cortului Întâlnirii. Deci, poporul înțelegea – măcar în acele clipe – și aprecia importanța prezenței lui Dumnezeu în mijlocul taberei, și putem spune că dăruind îndată, cu tragere de inimă și generos, aștepta și parcă voia să grăbească această prezență!

La fel și noi, credincioșii de azi care spunem că Îl așteptăm pe Domnul Isus să revină, trebuie să nu uităm nicio clupă că suntemdatori nu doar să așteptăm vigilenți și treji această a doua venire, ci și s-o iubim (adică să i ne dedicăm) și s-o grăbim (adică să ne facem partea cu preaplin de măsură în ce privește împlinirea condițiilor necesare)!

Și-aș vrea să nu trecem cu vederea o altă calitate a donatorilor din poporul Israel: bunăvoință = căldură, râvnă, amabilitate, afecțiune, mărinimie. Da, putem spune că este înrudit cu „tragere de inimă”, dar sigur nu e doar atât, pentru că implică și acord deplin (fără nicio reținere) dar și bucurie.

Să nu uităm că în urmă cu nu multe zile, Dumnezeu îi anunțase întristat: „Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc, căci ești un popor încăpățânat”, și ca reacție la această mustrare „nimeni nu și-a pus podoabele pe el” (Exodul 33:4) Ca și cum podoabele erau expresia bucuriei și aprecierii pentru prezența Domnului în mijlocul lor! Acum, în cu totul altă stare de spirit, dăruirea cu generozitate a acelorași podoabe, de către cei „cu tragere de inimă și bunăvoință” (vers. 21), exprima încă o dată același lucru!

Să înțelegem de aici că prezența lui Dumnezeu este cea mai de preț podoabă pe care o poate avea orice grup, comunitate, popor – și-n primul rând: poporul Domnului! Iar bunăvoința Lui față de noi trebuie să primească răspunsul bunăvoinței, generozității și dedicării noastre în slujba Lui, inclusiv în folosul semenilor noștri!

El oricum ne știe pe fiecare, și știe și ce avem, și ce ne rămâne după ce dăruim... La fel au stat lucrurile dintotdeauna – inclusiv în cazul acesta din Exodul, în care Dumnezeu prestabilește totul, pentru că totul să meargă șnur și cu cele mai bune rezultate... deci nu doar lista de materiale și operațiuni, ci și persoanele desemnate să coodoneze și supravegheze execuția Cortului: (Exodul 35:30-31)

Moise a zis copiilor lui Israel: „Să ştiţi că Domnul a ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă, pentru tot felul de lucrări.”

Iată deci că și în VT Cel care alege este Dumnezeu, iar Cel care echipează sfinții pentru lucrarea de slujire este tot Duhul lui Dumnezeu! Beţaleel din seminția lui Iuda este înzestrat cu toate abilitățile necesare de către Dumnezeu, ca să fie în stare să execute și coordoneze toate luvrările pentru cort și mobilierul aferent.

Înainte de a invidia un meseriaș precum Bețaleel, să reținem din acest pasaj câteva învățăminte clare și importante:

-Chemarea și trimiterea în lucrare o face Dumnezeu – în conformitate cu darurile și înzestrările pe care El le știe cel mai bine.

-Abilitățile personale trebuie nu doar (re)cunoscute, ci și puse în valoare, prin disponibilitate și răspuns favorabil la chemarea/trimiterea divină. Vom avea surpriza frumoasă de a le vedea dezvoltate pe măsura exersării lor, așa cum vom fi surprinși să vedem cum Domnul adaugă altele și altele; nu există limite pentru un om ce răspunde cu credință și lepădare de sine chemării și învestirii Duhului.  

-Dumnezeu are grijă să adauge pe parcurs înțelepciune, pricepere și știință celor ce I se consacră!

I-a dat putere să născocească planuri, să lucreze în aur, în argint şi în aramă, să sape în pietre şi să le lege, să lucreze lemnul cu meşteşug şi să facă tot felul de lucrări meşteşugite. I-a dat şi darul să înveţe pe alţii, atât lui, cât şi lui Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan.” (Exodul 35:32-34)

Mai este un lucru foarte important pe care i l-a dat Dumnezeu lui Beţaleel, pe lângă îndemânare, entuziasm, ingeniozitate, atenție, inventivitate, simț estetic și prospețime, și anume: abilitatea de a transmite şi altora din darul său. Ce bucurie să vezi „pe teren” altruismul, capacitatea și dorința de a-i învăța și pe alții, de a se investi în alții, de a-i crește și pe ei, de a-i forma înspre măiestrie, pentru lucruri și lucrări mari spre lauda lui Dumnezeu! Asta a fost o realitate în viața și lucrarea lui Bețaleel – și de aici trebuie să învățăm și noi că avem datoria să urmărim nu doar creșterea/sfințirea naostră, ci și a cât mai multora din preajma noastră! Din păcate, ucenicizarea, și ideea de mentor – deși biblice și esențiale – nu sunt la loc de cinste în preocupările unei majorități a creștinilor. Și asta este o piedică în calea proclamării Evangheliei și-a mărturiei creștine. Marea însărcinare, ultimul/supremul mandat lăsat de Isus Hristos ucenicilor, are în vedere, să nu uităm, tocmai facerea de ucenici și asistarea lor întru maturizare! Nu neapărat de performeri și prestatori de servicii liturgice are nevoie Biserica azi, ci de sarea și lumina și transparența solidă a mărturiei corecte și curate a cât mai multor credincioși autentici!

Despre Bețaleel, Oholiab și restul echipei de „meșteșugari divini” e vorba și-n ultimul verset al cap. 35:

„I-a umplut cu pricepere ca să facă toate lucrările de săpătură în piatră, de cioplitură meşteşugită, de lucrat la gherghef şi de ţesut materii vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu şi in subţire, să facă tot felul de lucrări şi născociri de planuri.” (Exodul 35:35)

Iar ei nu doar că au căpătat abilitățile, ci le-au și pus la treabă – până când Cortul a fost finalizat, întocmai după cum modelul transmis pe Sinai. Era foarte frumos, ca o nestemată în mijlocul deşertului. Nu era măreț, dimpotrivă: era o construcţie mică. După calcule, estimări și actualizări, s-a afirmat că s-au investit în construcţia cortului – materiale și manoperă, cum se spune – cca 5.000.000 de dolari, la cursul zilei. Nu e o sumă exorbitantă, dar nici mică...

Să nu uităm însă că era considerat o adevărată piatră preţioasă a închinării după voa și plăcerea lui Dumnezeu, o imagine a Însuși Fiului Său, Isus Hristos. Și cine și ce poate fi mai prețios decât Acesta?! Vă las cu El, sper să vă găsesc tot cu El data viitoare!