Exodul 36:1-38 | Itinerar Biblic | Episodul 141

Vă reamintim, stimați ascultători, suntem în ultima parte a cărții Exodul, și ne mai stau înainte capitolele care descriu realizarea efectivă a Cortului Întâlnirii, etapă ce inaugurează și stabilizează cadrul ceremonial al relației dintre Iahweh și Israel.

Strângerea și pregătirea materialelor pt facerea cortului durau deja de multe zile, pentru că (deși oamenii răspunseseră provocării, se mobilizaseră și contribuiau fără reținere) erau totuși multe de adunat și de făcut.

Am remarcat data trecută nu doar disponibilitatea la generozitate a poporului evreu în acea împrejurare istorică, ci și câteva dintre cerințele unei închinări – inclusiv prin dărnicie – care-L onorează și bucură pe Dumnezeu: să fie de bunăvoie, cu tragere de inimă, abundentă, naturală, și cu bucurie.

Pe fundal, dincolo de toate și-n toate acestea, implicarea lui Dumnezeu a fost și a rămas efectivă, intensă, detaliată, statornică: El este cel care stabilește câmpul, mandatul și limitele lucrării, El asigură resursele, El face planurile, El stârnește resursele, El cheamă și înzestrează oamenii potriviți pentru lucrarea complicată, pretențioasă și prețioasă ce le stătea înainte.

Iar dacă Dumnezeu a fost creierul și inima, poporul a fost mâna și buzunarul care au contribuit la concretizarea acestui măreț proiect. Fiecare evreu a contribuit cu ce a avut și a putut – și vom vedea că au făcut-o cu sârg și cu foarte bune rezultate. Da, Bețaleel, Oholiab și echipa de meșteri au fost în prim-planul realizării și coordonării lucrărilor, dar atât dărnicia majorității, cât și implicarea multor altora (pentru că ni se spune că meșterii au primit de la Dumnezeu inclusiv darul de a recruta și a-i învăța și pe alții ce trebuia făcut) întăresc convingerea că a fost vorba de o mișcare amplă care a scos la iveală ce era mai bun în fiecare. Doar Duhul lui Dumnezeu poate orchestra așa ceva! Să ne bucurăm să constatăm că se poate!

Începem acum să privim în capitolul 36 – care (în principal și cu precădere) pune accentul pe execuția Cortului Întâlnirii, conform instrucţiunilor primite. Urmărirea planului era de mare importanță, pentru că – deși ei nu conștientizau neapărat asta – în perspectiva divină, acest Cort Îl anticipează, Îl descoperă, Îl portretizează pe Domnul Hristos.

Beţaleel, Oholiab şi toţi bărbaţii iscusiţi în care pusese Domnul înţelepciune şi pricepere, ca să ştie să facă lucrările rânduite pentru slujba Sfântului Locaş, au făcut totul după cum poruncise Domnul. (Exodul 36:1)

Echipa implicată în construcţia cortului era probabil destul de numeroasă, fiecare membru al echipei având înţelepciunea şi măiestria date lor de Dumnezeu, și scoase la iveală prin lucrarea dimpreună cu aceia care erau deja meșteri. Căpetenia lor era Beţaleel. Numele înseamnă probabil: „la umbra lui Dumnezeu” sau „sub paza lui Dumnezeu”, iar Oholiab: „cortul tatălui” (sau „tatăl cortului”). Ei erau talentaţi, dar s-au consacrat cu totul în slujba Domnului de care au ascultat. Ei vor lucra împreună sau separat, în funcţie de sarcinile fiecăruia şi de capacităţile individuale, dar întotdeauna în armonie. Scriptura spune despre Oholiab că lucra cu Beţaleel, ceea ce ar putea însemna că era ajutorul lui.

Moise a chemat pe Beţaleel, Oholiab şi pe toţi bărbaţii iscusiţi în minteacărora pusese Domnul pricepere, şi anume pe toţi cei cu tragere de inimă la lucrul acesta ca să-l facă. (Exodul 36:2)

Aș vrea să vă rog să observaţi acum ceva ce este esenţial în lucrarea Domnului. Dacă slujiţi Domnului în silă, mai bine nu mai slujiţi deloc, pentru că Dumnezeu nu poate folosi un om cu o astfel de atitudine. Construcţia cortului este realizată de oameni care cioplesc articole de mobilier frumoase, ce vor fi folosite în lucrarea Domnului. Aceasta nu este o simplă „muncă” pentru ei. Nu sunt presaţi de timp și nici nu lucrează pentru o organizaţie. Ei nu lucrează doar câteva ore pe zi şi apoi pleacă și nu construiesc cortul pentru că este de datoria lor s-o facă. Nu o fac pentru că trebuie să muncească. Ei au fost robi în trecut -atunci da, au lucrat din greu și fără chef, dar acum muncesc cu drag și spor. Se vede că pun suflet în ceea ce fac și tot aşa trebuie să facem și noi lucrarea Domnului.

Odată, un tânăr predicator mi-a spus: „Îmi place lucrarea Domnului, dar nu-mi place să predic.” Atunci eu i-am sugerat să renunțe la lucrarea de pastorat, pentru că aceasta nu este potrivită pentru un om căruia nu-i place să studieze şi să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă un predicator nu-şi poate face datoria cu entuziasm şi să predice cu entuziasm, atunci nu ar trebui să fie în lucrare.

Am ascultat odată un fost student de-al meu predicând. Ce chin, câte șabloane, ce lipsă de entuziasm! Dragul meu, dacă nu poţi predica sau sluji pe Domnul plin de vervă, de vigoare şi vitalitate, mai bine nu o mai face! Dumnezeu nu doreşte în lucrarea Sa oameni care ar prefera să facă orice altceva decât să-L slujească pe El!

De câte ori mă gândesc sau privesc la Beţaleel, am senzația că se grăbeşte. O spun nu în sens de pripeală, ci de zel, de avânt... Parcă s-ar duce la un meci de fotbal sau la vreo întâlnire! De fapt, Beţaleel arde de nerăbdare... să muncească – să-și pună în valoare talentul, priceperea, energia pentru Domnul. Cred că dacă oamenii din biserică ar fi plini de entuziasm în timpul săptămânii, duminică tot cartierul ar da buzna la biserică să vadă ce se întâmplă acolo, și ar avea loc o trezire spirituală. Lucrarea Domnului s-ar face cu bucurie. Noi suntem chemați și datori să-L slujim pe Domnul cu bucurie. În Romani 14:5, apostolul Pavel a spus: „Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.” Aşa trebuie să slujim Domnului! Trebuie să fim bine încredinţaţi că-L slujim pe El pentru că dorim asta şi pentru că suntem dornici să-I fim plăcuţi. Iar în 1 Corinteni 9:16, Pavel spune: „...vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia!” De fapt, Pavel nu dorea nimic mai mult decât să predice Evanghelia!

Cei 300 de oameni din ceata lui Ghedeon, care au rămas cu el, când au mers la apă nu s-au aplecat să lipăie, ci şi-au făcut mâinile căuş, au luat apa şi au adus-o la gură, ca și cum ar fi mereu în gardă, ca și cum ar zice: „Unde sunt madianiţii? Hai să-i nimicim!” Găsim această relatare în Judecători 7:5-7. Iată entuziasmul și râvna de care avem nevoie și noi astăzi în biserică. Sunt prea mulţi sfinţi morţi în biserici, care înfrânează lucrarea Domnului, şi vreau să spun: morți cu mult timp înainte de a fi îngropaţi!               (Exodul 36:3-5)

Ei au luat dinaintea lui Moise toate prinoasele pe care le aduseseră copiii lui Israel ca să facă lucrările rânduite pentru slujba Sfântului Locaş. Chiar şi după ce se începuse lucrarea, tot se mai aduceau lui Moise, în fiecare dimineaţă, daruri de bunăvoie. Atunci toţi bărbaţii iscusiţi, prinşi la toate lucrările Sfântului Locaş, şi-au lăsat fiecare lucrul pe care-l făceau şi au venit de au spus lui Moise: „Poporul aduce mult mai mult decât trebuie pentru facerea lucrărilor pe care a poruncit Domnul să le facem.”

Acesta este singurul loc, din câte îmi amintesc, în care i se cere poporului să nu mai dăruiască, pentru că aduseseră mai mult decât era necesar pentru construirea şi mobilarea cortului. Personal, nu-mi amintesc să fi văzut vreodată în fapt așa ceva în lucrarea mea! Şi nici nu am auzit de asemenea belşug de daruri nici înainte, nici după.

De cele mai multe ori, în astfel de ocazii, cheltuielile și nevoile reale sunt mai mari decât cele preliminate, așa că se fac apeluri de suplimentare, de continuare a donațiilor și contribuțiilor. De astă dată a fost nevoie de un efort contrar: să convingă oamenii să NU mai aducă, pentru că se strânsese deja peste așteptări și peste nevoi!

Moise a pus să strige în tabără ca nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri pentru Sfântul Locaş. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri. Materialul adus era de ajuns pentru toate lucrările care trebuiau făcute, ba încă mai şi trecea. (Exodul 36:6-7)

Poporul este îndemnat să nu mai aducă daruri şi trebuie opriți, spunându-li-se că au adus destul. Este ceva uimitor, având în vedere că de-abia ieşiseră din robie! Ei nu au avut niciodată un lucru al lor, iar acum aveau multe bogăţii şi ne-am fi gândit că nu ar fi dispuşi să se despartă de ele. Însă ei dăruiesc din toată inima, cu bucurie şi plini de entuziasm pentru Dumnezeul lor. Orice faci pentru Dumnezeu, aşa trebuie făcut! Aşa doreşte şi Dumnezeu să faci tot ceea ce faci pentru El!

Dumnezeu doreşte să dăruim cu bucurie. Era un motto acum câţiva ani care spunea: „Daţi până doare!” Însă Dumnezeu spune: „Dacă doare, mai bine nu daţi!” Închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu trebuie să fie plină de bucurie şi aşa trebuie să fie şi dărnicia noastră.

Mă gândesc ce dezamăgiți trebie să fi fost cei ce au fost întorși din drum și ale căror daruri a trebuit să fie refuzate: dacă i-ai fi întrebat: „Ce vă împinge să insistați să faceți asta?”, probabil că ar fi răspuns: „Odată ce înțelegi importanța și beneficiile prezenței Domnului în tabără, nimic nu-i prea mult pentru asta! Iar noi dăm cu bucurie, pentru că ne pregătim și ne grăbim să-L avem cu noi!” Doamne, dă-ne și nouă gândul și atitudinea asta!

Observăm că în acest capitol citim din nou despre diferite articole şi părţi ale cortului. Aceasta pare să fie o repetiţie, însă mai devreme fusese dat planul cortului, iar acum urma execuţia planului. Nu este suficient să avem doar un plan şi materiale necesare, trebuie să trecem și la treabă. Poporul Israel începe să lucreze, în acest capitol 36 din cartea Exodul. Și practic, de aici și până la finalul cap. 39, despre facerea cortului va fi vorba. Sper să aveți răbdarea să trecem împreună și prin acest pasaj!

Sigur, textul care prezintă realizarea lucrării nu diferă prea mult de cel care prezintă planurile comunicate de Domnul lui Moise pe Sinai, și prezentate în cap. 25-30. De aceea, și comentariile noastre vor fi generale și succinte.

Toţi bărbaţii iscusiţi şi lucrătorii au făcut Cortul din zece covoare de in subţire şi răsucit din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe ele au ţesut heruvimi lucraţi cu măiestrie. (Exodul 36:8)

Putem spune că aici lucrurile stau puțin altfel decât în pasajul de prezentare a planului pentru Cort: acolo, în cap. 25, prescripțiile puneau în prim-plan chivotul și capacul ispășirii, adică ceea ce reprezenta punctul focal unde cobora prezența lui Dumnezeu. Execuția însă, despre care ni se vorbește aici, are în vedere întâi cortul propriu zis. Acest covor de bază era – vă amintiți – o sumă de zece covoare prinse unele de altele. În timpul marşului lor prin pustie, covorul acesta mergea odată cu primele piese de mobilier, acoperindu-le și oferind protecție. Aceste covoare de in subţire răsucit vorbesc despre dreptatea lui Hristos, despre caracterul şi lucrarea Sa, despre dreptatea pe care El ne-o oferă, pentru a putea sta în picioare, îmbrăcaţi în prezenţa lui Dumnezeu. Lucrul cel mai important de observat este că Hristos poate să împlinească toate nevoile noastre. El poate să ne mântuiască. El poate să ne elibereze. El ne poate păstra în harul Său.

Lungimea unui covor era de douăzeci şi opt de coţi; iar lăţimea unui covor era de patru coţi. Toate covoarele aveau aceeaşi măsură. Cinci din aceste covoare au fost prinse la un loc; celelalte cinci, de asemenea, au fost prinse la un loc. Au făcut chiotori albastre la marginea covorului cu care se sfârşea cea dintâi împreunare; tot aşa au făcut şi la marginea covorului cu care se sfârşea a doua împreunare de covoare. Au făcut cincizeci de chiotori la cel dintâi covor şi cincizeci de chiotori la marginea covorului cu care se sfârşea a doua împreunare de covoare; chiotorile acestea erau una în faţa alteia. Au făcut cincizeci de copci de aur şi au prins covoarele unul de altul cu copcile, aşa încât cortul alcătuia un întreg. Au făcut nişte covoare din păr de capră, ca să slujească de acoperiş pentru cort: unsprezece covoare de acestea au făcut. Lungimea unui covor era de treizeci de coţi şi lăţimea unui covor era de patru coţi: cele unsprezece covoare aveau aceeaşi măsură. Au prins împreună deoparte cinci din aceste covoare, iar pe celelalte şase de altă parte. Au făcut cincizeci de chiotori la marginea covorului cu care se sfârşea o împreunare de covoare şi cincizeci de chiotori la marginea covorului cu care se sfârşea a doua împreunare de covoare. Au mai făcut şi cincizeci de copci de aramă, cu care să se împreune acoperişul cortului, ca să alcătuiască un întreg. Au făcut pentru acoperişul cortului o învelitoare de piei de berbec vopsite în roşu şi o învelitoare de piei de viţel de mare, care trebuia pusă pe deasupra. (Exodul 36:9-19)

Și iar o paranteză: din paralela cu partea prescriptivă, lipsesc aici, în cap. 36, doar mențiunile făcute în cap. 26:12-13, despre cum să fie compensate diferențele de dimensiuni, respectiv atârnarea de-o parte și de alta pe lateralele Cortului a supradimensionării covorului acoperitor. În rest, relatările sunt aproape identice. Sunt trecute în vedere (adică executate, nici nu se putea altfel!) toate cele grupele de componente ale structurii Cortului: covoarele ce serveau drept pereți și acoperiș, cum am auzit mai devreme, scândurile și drugii de susținere a acestora, precum și perdelele – cea de la intrare și cea interioară, dintre Locul sfânt și Locul preasfânt.

Scândurile pentru cort le-au făcut din lemn de salcâm, aşezate în picioare. Lungimea unei scânduri era de zece coţi şi lăţimea unei scânduri era de un cot şi jumătate. Fiecare scândură avea două urechi, unite una cu alta; tot aşa au făcut la toate scândurile cortului. Au făcut douăzeci de scânduri pentru cort, înspre partea de miazăzi. Au pus patruzeci de picioare de argint sub cele douăzeci de scânduri, câte două picioare sub fiecare scândură, pentru cele două urechi ale ei. Au făcut apoi douăzeci de scânduri pentru a doua latură a cortului, latura dinspre miazănoapte, cu cele patruzeci de picioare de argint ale lor, câte două picioare sub fiecare scândură. Au făcut apoi şase scânduri pentru fundul cortului, înspre apus. Au făcut două scânduri pentru cele două unghiuri ale cortului în partea din fund; acestea erau făcute din două bucăţi, începând de la partea de jos, şi bine legate la vârf, printr-un cerc; la fel au făcut pentru amândouă scândurile din cele două unghiuri. Erau astfel opt scânduri, cu picioarele lor de argint, adică şaisprezece picioare, câte două picioare sub fiecare scândură. (Exodul 36:20-30)

Textul curge năvalnic între versetele 8 și 34, și dă impresia unei imptuozități și-a unei frenezii, am zicea aproape un festival al îndemânării și hărniciei în care Iahweh Și-a implicat în bună măsură poporul. Sigur că lucrurile nu s-au făcut cât ai bate din palme, pentru că – deși dimensiunile nu erau colosale, și lucrătorii erau destui – era vorba totuși de multă atenție, migală, meticulozitate, într-un cuvânt: meșteșug responsabil, lucru ca pentru Domnul, ale Cărui planuri au fost aplicate cu maximă scrupulozitate!  

Au făcut cinci drugi din lemn de salcâm pentru scândurile uneia din laturile cortului, cinci drugi pentru scândurile celei de a doua laturi a cortului şi cinci drugi pentru scândurile laturii cortului din fundul dinspre apus; drugul de la mijloc l-au făcut aşa ca să treacă prin mijlocul scândurilor, de la un capăt la celălalt. Au poleit scândurile cu aur şi verigile lor de aur le-au făcut aşa ca să se poată petrece drugii prin ele, şi drugii i-au poleit cu aur. (Exodul 36:31-34)

Covoarele din păr de capră, covorul din piele de berbec, scândurile şi picioarele vorbesc şi ele despre persoana lui Hristos într-un fel sau altul. Cortul avea 30 coţi lungime pe 10 coţi lăţime şi 10 coţi înălţime. Era făcut din lemn de salcâm şi scândurile erau acoperite cu aur de jur împrejur. Scândurile aveau 1 cot şi jumătate lăţime. În marşul israeliților prin pustie, acestea erau grele de dus şi erau astfel cărate cu carele. (Toate articolele de mobilier erau însă duse de către preoţii leviţi pe umeri). Scândurile de aur urmau să fie așezate în poziție verticală, dar aveau picioare care intrau în niște picioare de argint şi întregul cort era așezat astfel pe argint - argintul reprezintă răscumpărarea. Structura Cortului era susţinută de niște drugi. Erau atașate niște verigi la fiecare obiect şi când era montat Cortul, acei drugi intrau prin verigi şi asigurau unitatea Cortului. Astfel, Cortul era o construcţie consolidată. (Exodul 36:35-38)

Perdeaua dinăuntru au făcut-o din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi din in subţire răsucit; au lucrat-o cu măiestrie şi au făcut heruvimi pe ea. Au făcut patru stâlpi de salcâm pentru ea şi i-au poleit cu aur; cârligele lor erau de aur şi au turnat pentru stâlpii aceştia patru picioare de argint. Pentru uşa cortului au făcut o perdea din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi din in subţire răsucit; aceasta era o lucrare făcută la gherghef. Au făcut cei cinci stâlpi ai ei cu cârligele lor, iar căpătâiele şi beţele lor de legătură le-au poleit cu aur; cele cinci picioare ale lor erau de aramă.

Cum am tot repetat (de fapt textul a făcut-o!), Cortul avea o perdea în interior, care îl separa în două compartimente; compartimentul mai mic era numit Locul Preasfânt şi compartimentul mai mare era numit Locul Sfânt. Fiecare lucru din cort înfăţişa un aspect din Persoana sau lucrarea Domnului Isus Hristos. S-au scris multe cărți pe tema aceasta, sper să ne devină și nouă tot mai clară această simbolistică pețioasă, pe parcursul următoarelor episoade din acest program – și nu neapărat cele care se ocupă de cartea Exodul, care-și parcurge ultimele file/capitole! Cu gândul la Domnul nostru, ne despărțim, dar sper să ne reîntâlnim cu bine data viitoare! Deci, pe curând!