Stimați ascultători, unul din avantajele de a prezenta alternativ cărți biblice din VT și resp. NT este că putem face comparații între ele, și să ne dăm seama (și poate chiar să ne bucurăm!) de diferențele de abordări, manifestări, mentalități, reacții, scopuri și chiar stiluri ale diverselor secvențe biblice, între care există sute de ani și poate mii de km distanță! De exemplu, dacă ne gândim expozeul monoton din partea a doua a cărții Exodul, și cât de alert și intens a debutat evanghelia după Marcu, diferența este frapantă! În fapt, o continuare a capitolului 1, capitolul 2 al celei de a doua evanghelii din NT este și el un capitol plin de acţiune (care în original începe cu „şi”, acest conector pe care Marcu îl foloseşte atât de frecvent). Această conjuncție este cimentul care ţine laolaltă toată Evanghelia. Întotdeauna uneşte ceea ce a fost înainte de ceea ce urmează.
[Și] după câteva zile, Isus s-a întors în Capernaum. [și] s-a auzit că este în casă (Marcu 2:1).
Am mai spus, Mântuitorul Îşi mutase cartierul general din oraşul lui natal, Nazaret, în Capernaum – și așa a rămas în cei mai bine de trei ani de lucrare pe pământ.
Am văzut data trecută că Isus a trebuit să se retragă în locuri pustii, pentru că leprosul pe care El îl vindecase nu a ascultat de Domnul, ci a spus tuturor ce i se întâmplase. Mulţimile au început să-l îmbulzească, şi Domnul nostru nu mai putea să-şi facă lucrarea. De aceea Domnul Isus nu a venit ca făcător de minuni: El nu voia ca acesta să fie motivul pentru care era căutat. El nu dorea să-I meargă vestea pentru minunile Sale, pentru că El venise pentru o lucrare spirituală: Isus venise să moară pe cruce pentru păcatele lumii, iar acest tip de publicitate obturează Evanghelia.
La modul cel mai onest și direct, unul dintre motivele pentru care sunt foarte reținut față de cei care pun accentul pe vindecări, pe semne, minuni sau daruri extravagante este că, deşi acestea ar putea fi daruri pentru epoca în care trăim, înseamnă să pui căruţa înaintea cailor. Cineva mi-a spus acum câtva timp: „Ei bine, dle McGee, cutare predică Evanghelia aşa cum faci şi tu şi are şi o lucrare de vindecare.” Da, dar este el cunoscut pentru predicarea Evangheliei? Este acesta motivul pentru care vin oamenii la întâlniri? Merg acolo să asculte Evanghelia pentru a fi mântuiţi, sau accentul cade pe vindecări şi experienţe emoţionale? Cred că ar trebui să lămurim și să reglăm asta! Datoria noastră este să predicăm Evanghelia. Îl vedem în Evanghelia după Marcu pe Domnul Isus așa de stingherit de vâlva pe care a provocat-o leprosul, încât a plecat din Capernaum pentru o perioadă (nu ştim cât de lungă)... sigur, mai apoi S-a întors!
...Și când S-a întors, se spune că s-a auzit imediat că era în casă. Cuvântul folosit în originaluvântul grecesc este, de fapt, un determinant pentru cuvântul casă şi precizează că e vorba de o casă anume, bine definită. Deci întrebarea este: la ce casă se referă? În primul capitol ni s-a spus că după ce fusese la sinagogă în dimineaţa aceea, El a intrat în casa lui Simon şi a lui Andrei... Sigur, după asta s-au mai petrecut câteva lucruri, dar cea la care se face referire acum în cap. 2 poate fi înțeleasă și ca fiind ultima casă menționată (1:29,33).
Asta ne face să credem că următoarele secvențe s-ar putea întâmpla în casa lui Simon Petru! Mărturisesc că mi-e greu să mi-l imaginez pe Petru stând deoparte și asistând cum câțiva oameni îi demolau casa! Nu Simon Petru! Mă gândesc că i-ar fi şi ameninţat că va cheama soldaţii. Era casa lui! Așadar, hai să convenim că Domnul nostru se întorsese la Capernaum şi că era în casa lui Simon Petru... lucru care s-a aflat imediat!
…şi s-au adunat îndată aşa de mulţi, că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul (Marcu 2:2).
Lucrarea principală a Domnului Isus era să predice Cuvântul lui Dumnezeu, şi acesta trebuie să fie accentul pe care să-l punem şi noi astăzi în lucrarea noastră: accentul pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe integritatea şi infailibilitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Rugăciunea mea pentru mine însumi este: „Doamne, dă-mi mai multă încredere în Cuvântul Tău!” Văd ce face Cuvântul în multe inimi şi vieţi, şi ştiu ce a făcut pentru mine. Ca atare, ar trebui să am mai multă încredere decât am. Trebuie să mărturisesc că uneori mă întreb dacă mesajul Cuvântului va avea vreo influenţă în inima sau viaţa mea... uneori nu am credinţa pe care ar trebui să-o am!... Ajută-ne Doamne să ţinem minte că acesta este Cuvântul Tău, care nu se va întoarce niciodată la Tine fără rod (Isaia 55:11). Aşa că mă bucur să citim aici că Domnul nostru le predica oamenilor Cuvântul.
Deodată atenţia noastră este atrasă înspre un alt grup – o „delegaţie” de cinci persoane, care coboară drumul prăfuit spre Capernaum.
Au venit la El nişte oameni care I-au adus un slăbănog, purtat de patru inşi. Fiindcă nu puteau să ajungă până la El, din pricina norodului, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus şi, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea slăbănogul (Marcu 2:3–4).
Să privim un pic mai atent la acest grup... Unul dintre ei este dus pe o targă de ceilalți patru. Ajunși la casa unde se afla Domnul, își dau seama că nu pot să intre din cauza mulţimii care blocase orice acces. Am descoperit că și în lucrarea bisericească, mai mult decât orice altceva se practică desemnarea de comitete. Pe comitet se bazează cel mai adesea lucrarea sau pastorul unei biserici. Cineva a spus că un comitet este format din cei ce irosesc ore întregi. Altcineva a spus că un comitet este format dintr-un grup de oameni care în mod individual nu pot face nimic, dar care împreună pot să decidă că nu se poate face nimic. Şi cam asta este, în general, ceea ce fac. Ei bine, dacă mulțimea aceea ar fi făcut lucrurile cum le facem noi, am zice că desemnaseră și ei niște responsabili, comișii sau comitete... Aveau un responsabil pentru uşă, care tot venea, se uita, se întorcea şi spunea: „Nu puteţi să intraţi pe uşă!” Apoi, aveau comitetul pentru ferestre; și acesta venea, se uita şi se întorcea spunând: „Nu puteţi să intraţi pe fereastră!” Din fericire, fie n-aveau un comitet pentru acoperiș, fie aceștia au fost mai cooperanți... așa că au ajuns la concluzia că aceea era soluția: „Cred că merge să-l coborâm prin acoperiş.” (Să nu trageți însă de aici concluzia că dacă ai destule comitete, o să se găsească unul care să funcţioneze!)
Odată luată decizia să-l coboare pe acolo, cei patru au făcut o gaură în acoperiş. Când targa ajunge astfel înaintea lui Hristos, cred că s-au ruşinat, pentru că-şi vor fi dat seama că au dat buzna în mijlocul unei întâlniri. Nu ştim ce îi învăţa Domnul atunci, dar acest lucru s-a oprit brusc. Dar sunt sigur că Domnul probabil că s-a uitat la ei şi a zâmbit!
Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” (Marcu 2:5).
Despre a cui credinţă este vorba? Despre credinţa celor patru... Ani la rând, oridecâteori citeam acest verset, am gândit că prin credinţa acestor oameni prietenul lor a ajuns să fie salvat și să i se spună: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!“ Dar, studiind mai bine acest text, mi-am dat seama că nu credinţa lor l-a salvat. Este minunat să ai o mamă evlavioasă, dar nu te vei duce în cer legat de şorţul mamei. Este minunat să ai un tată evlavios, dar tatăl tău credincios nu te va salva. Va trebui să crezi tu însuţi; tu trebuie să fii cel ce crede. Uitându-ne mai atent la text ne dăm seama că nu credinţa acestor patru oameni l-a salvat pe acel bărbat. Credinţa lor l-a adus într-un loc în care el putea să-l audă pe Domnul Isus vorbindu-i într-un mod personal şi individual. „Când le-a văzut Isus credinţa” înseamnă credinţa lor de a-l aduce pe slăbănog la El. Când a văzut asta, i s-a adresat în mod personal acestui om şi i-a zis: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!”
Astăzi avem nevoie în biserică de oameni care să poarte patul – bărbaţi şi femei cu acea credinţă de a ieşi şi de a aduce oameni nemântuiţi să audă Evanghelia. Sunt mulţi oameni astăzi paralizaţi de păcat, de indiferenţă, sau de prejudecăţi. Sunt o mulţime de oameni care nu vor intra în biserică, unde se predică Evanghelia, dacă nu apuci unul din colţurile patului şi nu îi aduci înăuntru. Asta au făcut aceşti patru prieteni: au avut credinţa să-l aducă pe prietenul lor sărman ca să-L audă pe Domnul Isus spunându-i personal: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!”
Unii din cărturari, care erau de faţă, se gândeau în inimile lor: „Cum vorbeşte Omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?“ (Marcu 2:6–7).
Iată cum se manifestă adversitatea: oponenții nu vorbesc cu voce tare, ci doar gândesc aceste lucruri. Ei se înşală cu privire la prima problemă, dar au dreptate în ce o priveşte pe cea de-a doua. Acest Om nu hulea, și nu spunea blasfemii. Dar este adevărat că numai Dumnezeu poate ierta păcatele!
Niciun judecător nu are dreptul să-l elibereze pe criminal. Treaba lui este să aplice legea. Dumnezeu este conducătorul moral al acestui univers şi El trebuie să-Și apere propriile legi. Nici nu poate face altfel, pentru că El este perfect drept și sfânt. El a stabilit aceste legi care sunt în acord cu propriul Său cracter! Ele nu s-au schimbat deloc şi, în conformitate cu aceste legi, tu şi eu suntem vinovaţi în faţa lui Dumnezeu. Avem nevoie de iertarea păcatelor noastre, iar Dumnezeu ne iartă. Să nu facem greşeala să credem că El iartă pentru că are o inimă mare; Dumnezeu iartă pentru că Hristos a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre! Domnul Isus nu spunea blasfemii: fiind Dumnezeu, El putea ierta păcatele pentru că a venit pe acest pământ ca să ne ofere mântuirea mie, ţie şi acestui om paralizat!
Îndată, Isus a cunoscut, prin duhul Său, că ei gândeau astfel în ei şi le-a zis: „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre?“ (Marcu 2:8).
Nu știu dacă dintr-o formă de respect, ori din lașitate, oamenii aceștia doar au gândit aceste lucruri în inimile lor... și cred că, pentru n-ar fi socotit nepotrivite întrebările lor, Isus încearcă să-i tragă de limbă... Probabil că mai avuseseră schimburi de vorbe cu El înainte (dacă nu de la Marcu, știm din celelalte Evanghelii) şi de fiecare dată erau reduși la tăcere, nu cu asprime ci prin înțelepciunea Domnului! Aşa că decid că cel mai bun lucru pe care-l pot face este să tacă, şi asta au făcut. Atunci Domnul Isus le-a zis:
Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: „Păcatele îţi sunt iertate“, ori a zice: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă“? (Marcu 2:9).
Și iată că acești cărturari, gata mereu de dispute și cu replica la ei, nu găsesc cu cale să răspundă la această întrebare; și pentru că tac, Isus îi va confrunta. El ştia ce gândesc. Din Ioan 2:25 știm că: „...n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om.” Acum, Domnul Isus chiar îi pune la colţ. Dvs. ce ziceți: e mai uşor să ierţi păcatele unui om, sau să-l vindeci? Parc-aud că-mi spuneți că e la fel de greu (sau imposibil!) să faci şi una, şi alta. Numai Dumnezeu poate face așa ceva! Acesta era răspunsul corect şi, de aceea, Domnul Isus (Dumnezeu!) le face pe amândouă instant:
Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele,
„Ţie îţi poruncesc“, a zis El slăbănogului, „scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă.“ (Marcu 2:10–11).
Un comentator scoţian spunea că Mântuitorul i-a spus omului să-şi ducă patul acasă pentru că nu urma să existe vreo recidivă; bolnavul nu avea să se mai întoarcă pe acel pat, sau targă... va merge pe picioarele lui! Înțelegem și de aici că, atunci când Domnul nostru vindecă, o face pe deplin! Lucru confirmat și de vers. 12:
Şi îndată, slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: „Niciodată n-am văzut aşa ceva!“ (Marcu 2:12).
Iată cât de concis redă, această Evanghelie a acţiunii, o remarcabilă minune a Domnului. Și cât de natural trece, dimpreună cu Mântuitorul, în continuă mișcare, la următoarea acţiune:
Isus a ieşit iarăşi la mare. Toată mulţimea venea la El; şi El învăţa pe toţi.
Când trecea pe acolo, a văzut pe Levi, fiul lui Alfeu, şezând la vamă. Şi i-a zis: „Vino după Mine!“ Levi s-a sculat şi a mers după El (Marcu 2:13–14).
Chiar dacă poate v-ați aștepta la o nouă minune, ceea ce urmează nu este așa ceva, ci o chemare la ucenicie, o provocare lansată lui Levi sau Matei. Acesta era din seminţia lui Levi și... vă vine să credeţi? Făcea parte dintr-o seminţie preoţească, dar devenise vameş! Eu văd aici un răspuns la căutarea celor zece seminţii pierdute... iată aici pe cineva care face parte din altă seminţie decât Iuda. Dacă încearcă cineva să spună că ei sunt cele zece seminţii pierdute de astăzi, să ştiţi că se află într-o goană după ouăle de Paşte. Acele seminţii nu s-au pierdut. Iată unul care face parte dintr-una din acestea, un om din seminţia lui Levi, care va deveni unul din ucenicii lui Isus. Nu știu dacă v-ați dat seama, dar, în Evanghelia sa, Matei nu spune nimic despre petrecerea grandioasă pe care a dat-o şi despre faptul că i-a invitat pe unii dintre prietenii lui – singurii prieteni pe care îi avea erau păcătoşi, apropo.
Pe când şedea Isus la masă în casa lui Levi, mulţi vameşi şi păcătoşi au şezut şi ei la masă cu El şi cu ucenicii Lui; căci erau mulţi care mergeau de obicei după El. Cărturarii şi fariseii, când L-au văzut mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii, au zis ucenicilor Lui: „De ce mănâncă El şi bea cu vameşii şi cu păcătoşii?“ (Marcu 2:15–16).
Se pare că niciunul din elita oraşului nu se afla acolo. Aţi observat că se spune de trei ori că invitaţii erau vameşi şi păcătoşi? Nu știu de ce vameşii (colectorii de taxe din acea vreme) sunt menționați înaintea păcătoşilor – poate pt că erau socotiți cei dintâi păcătoși?!
Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi“ (Marcu 2:17).
Să recunoaștem: încă un răspuns extraordinar al Domnului nostru! Nu chemi doctorul când lumea e sănătoasă1 La omul bolnav vine doctorul. La fel, Domnul Isus afirmă că n-a venit să-i cheme pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi. Motivul pentru care a spus asta, de fapt, era că toți cei de față erau păcătoşi. Chiar dacă fariseii credeau că ei erau neprihăniţi, exista un singur tip de oameni acolo în acea zi; nimeni nu era neprihănit!
Și odată cu această sentință hristică, Marcu abordează imediat altă problematică:
Ucenicii lui Ioan şi fariseii obişnuiau să postească. Ei au venit şi I-au zis lui Isus: „Pentru ce ucenicii lui Ioan şi ai fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc?“ (Marcu 2:18).
Trebuie să știți că în Lege nu existau instrucţiuni cu privire la post. Dumnezeu îi dăduse poporului Său şapte sărbători, nu zile de post (prescris doar de Ziua ispășirii).
Isus le-a răspuns: „Oare pot posti nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? Câtă vreme îl au pe mire cu ei, nu pot posti. Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei, şi atunci vor posti în ziua aceea“ (Marcu 2:19–20).
Domnul le spune că e mai important să ai o relaţie cu Hristos, şi părtăşie cu El, decât să posteşti. Şi acelaşi lucru e valabil şi astăzi. Una este să fii religios şi s-o faci pe grozavul, şi cu totul altceva este să te bucuri de părtăşia cu Domnul Isus şi să-L iubeşti.
„Nimeni nu coase un petic de postav nou la o haină veche; altfel, peticul de postav nou rupe o parte din cel vechi, şi mai rea ruptură se face. Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul cel nou sparge burdufurile, şi vinul se varsă, iar burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou este pus în burdufuri noi“ (Marcu 2:21–22).
Domnul adaugă două ilustraţii pentru a explica viaţa nouă de iubire şi părtăşie cu El. Isus spune că nu a venit să îmbunătăţească Legea, El nu a venit să adauge ceva sistemului mozaic. Nu a venit să modifice sau să repare, ci a venit să facă ceva cu totul nou. Isus nu a venit să peticească o haină veche, ci să ne dea o haină nouă. Sub Lege, oamenii aveau de făcut multe lucruri, iar faptele lor erau ca o haină veche, mâncată de molii. Domnul nostru a venit să ofere haina nouă a neprihănirii oricărui păcătos ce se încrede în Hristos. Doar așa va putea să stea în picioare în faţa Dumnezeului cel Atotputernic. Domnul nostru nu a venit să anuleze sau să generalizeze Legea vechi-testamentară, sau religia. El înnoiește totul prin jertfa vieții Sale pentru păcatele lumii. Vinul nou se pune în burdufuri noi, o haină nouă i se dă unui om nou. Haina neprihănirii i se dă celui care, prin credinţă, a devenit un copil al lui Dumnezeu, iar acesta este un lucru extraordinar!
Ultima parte a acestui capitol se petrece pe câmp, într-o zi de Sabat. Iar capitolul 3 va începe cu o zi de Sabat în sinagogă. Vedem aceste două întâmplări și în Matei şi Luca. Subiectul este foarte important, pentru că Sabatul stă la baza ruperii relaţiei dintre Hristos și liderii religioşi. De aici înainte, ei vor căuta să-L omoare. Isus susţine în acest incident supremația Sa asupra Sabatului. În sinagogă, El face o faptă bună în ziua de Sabat și imediat se pune întrebarea: a încălcat Isus Legea în acea situaţie? Când l-a vindecat pe omul cu mâna uscată, a desconsiderat El Sabatul? Bineînţeles că nu. Hristos venise pentru a împlini Legea, dar iată că aici El clarifică aceste lucruri afirmând că este Domnul zilei de Sabat. Așa că, a face bine era lucrul cel mai important. (Marcu 2:23)
S-a întâmplat că într-o zi de Sabat, Isus trecea prin lanurile de grâu. Ucenicii Lui, pe când mergeau, au început să smulgă spice de grâu.
Cuvântul grecesc sporima, folosit aici, desemnează lanuri de cereale semănate. Putea fi grâu, sau putea fi orz... Ucenicii smulgeau boabe şi le mestecau, lucru pe care fariseii l-au interpretat ca fiind cules şi treierat în ziua de Sabat. Legea le permitea oamenilor să smulgă boabele. Citim în Deuteronom 23:24-25: „Dacă intri în via aproapelui tău, vei putea să mănânci struguri, după plac, până te vei sătura; dar în vas să nu iei. Dacă intri în holdele aproapelui tău, vei putea să culegi spice cu mâna, dar secera în holdele aproapelui tău să n-o pui.” Ei, de fapt, respectau Legea. Dacă ar fi folosit secera, ar fi însemnat că recoltau. Excesiv de scrupuloși, fariseii interpretau fapta lor ca fiind o încălcare a Legii.
Fariseii I-au zis: „Vezi, de ce fac ei ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului?“ Isus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit niciodată ce a făcut David, când a fost în nevoie şi când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el?“ (Marcu 2:24–25).
Isus nici nu-i apără pe ucenici, nici nu se lansează în polemici, dimpotrivă: trece la viaţa lui David, şi citează un eveniment din viaţa împăratului, când a încălcat clar Legea mozaică şi totuşi a fost îndreptăţit. Ca să arate că litera Legii nu trebuie impusă atunci când pune greutăţi asupra unuia dintre robii lui Dumnezeu care încearcă să-I slujească, Domnul nostru foloseşte această împrejurare din viața lui David (Marcu 2:26–28):
Cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu este îngăduit să le mănânce decât preoţii? Şi cum a dat din ele chiar şi celor ce erau cu el?“ Apoi le-a zis: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului“
Acesta este marele principiu al zilei de Sabat şi al semnificaţiei sale: Legea a fost făcută de fapt pentru om, şi nu omul pentru Sabat. Iar corolarul său: Domnul Isus este Domnul Sabatului! Ambele sunt foarte importante. Am văzut zilele trecute o broșurică intitulată Ziua de Sabat sau ziua Domnului, care dintre ele? Pare o întrebare importantă a zilelor noastre. Aduceţi-vă aminte că noi nu suntem sub vechiul sistem mozaic, iar Sabatul făcea parte din legământul dintre poporul Israel şi Dumnezeu (Exodul 31:12–17). Această întâmplare din ziua de Sabat, petrecută pe câmp, ar trebui poate abordată împreună cu cea din ziua de Sabat de la începutul capitolului 3... dar pentru că în Biblie sunt plasate în capitole diferite, le vom aborda și noi în episoade diferite. Sper că veţi fi deci pe recepție și data viitoare, ca să continuăm trecerea în revistă a Evangheliei după Marcu, și să ne reamintim și alte lucruri legate de ziua de Sabat... și nu numai! Pe curând, deci!
Create your
podcast in
minutes
It is Free