Dragi ascultători, încercăm să ținem și noi pasul cu Marcu, un autor care pare tânăr și frenetic, după cât de hotărât a plecat (ca din pușcă) și după cât de vertiginos avansează în redarea evenimentelor care-L au ca protagonist pe Mântuitorul... Marcu este autorul celei mai timpurii Evanghelii, și era într-adevăr unul dintre cei mai tineri participanți la evenimentele incluse în relatările evangheliștilor, dar nu mai era deloc tânăr când a așternut în scris varianta sa de Evanghelie... Ne face bine însă dinamismul și concizia stilului său, care nu doar că schimbă registrul dar are și marca proprie, care contribuie la atractivitatea dar și la credibilitatea Scripturii ca oracol divin.
Capitolul 3 care ne stă înainte acum continuă în aceeași notă intensă – atât în plan conceptual, doctrinar, cât și în cazuistica și relațiile surprinse. Într-o primă instanță, capitolul continuă controversa pe tema Sabatului, care va cauza conflictul definitiv cu liderii religioşi.
Reiese și din acest capitol că Isus i-a vindecat pe mulţi, a căror poveste ar fi putut fi consemnată separat, precum cea despre omul coborât prin acoperiş, despre care a fost vorba data trecută... Marcu însă impresionează în acest capitol nu prin faptul că ne face să privim ca printr-un microscop anumite detalii, ci prin faptul că ne lasă să vedem ca printr-un telescop mulţimile pe care le-a vindecat Domnul Isus. Astfel se ridică întrebarea cu privire la numărul de oameni cu care Mântuitorul a avut personal de-a face, și pe care i-a vindecat prin contact personal. Dar orice încercare de a avansa o cifră în acest sens ar fi hazardată! Marcu însă ne lasă impresia că acesta ar fi un număr mare.
Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna uscată. Ei Îl pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să-L poată învinui. (Marcu 3:1–2)
Sunt dator să reamintesc succint câteva lucruri esențiale despre Sabat – care se înscrie între sărbătorile simbolice date de Dumnezeu evreilor (și dintre care Paștile, Cincizecimea și Corturile se distingeau ca sarbători ce impunea pelerinaje la Ierusalim). Cea de-a șaptea zi a săptămânii, Sabatul amintește de cea de-a șaptea zi a creației, pusă deoparte de Dumnezeu ca zi de odihnă, dar nesărbătorită până în perioada Exodului. Ziua celebra atât odihna Domnului cât și scoaterea din robia egipteană, și era un semn între Iahweh și Israel. Exigențele acestei sărbători săptămânale erau însemnate: orice lucrare trebuia evitată între cele două apusuri de soare (când începea și se termina ziua la evrei); Tradiția iudaică menționează vreo 39 de lucrări/fapte care nu trebuiau făcute în ziua de Sabat – era interzisă spre exemplu strângerea vreascurilor și chiar și aprinderea unui foc... de asemenea, culesul și treieratul erau ilegale... dar era admis în schimb să mesteci boabe de grâu, chiar luate dintr-un ogor care nu-ți aparținea (aduceți-vă amintea împrejurarea din finalul capitolului precedent)! Fiecare trebuia să rămână acasă, deplasările fiind reduse la minimum. Nerespectarea Sabatului era pedepsită cu moartea de către Iahweh!
Acum, revenind la întâmplarea care deschide cap. 3 al Evangheliei lui Marcu, cred că are sens o întrebare: oare acel om infirm, să se fi aflat acolo cu un scop? Poate chiar adus aici în mod expres?! Personal înclin să răspund afirmativ – declară JVMcGee. Cealaltă împrejurare se produsese pe câmp, poate chiar în aceeași zi (de Sabat)... Lanurile acelea de grâu pot fi considerate un loc neutru, de interes general aș spune... laic să zic, ca să marchez diferența față de Sabatul acesta din sinagogă, care este un loc sacru. Domnul Isus vindecase între timp o mulţime de oameni, iar liderii religioși ai lui Israel știau că Domnul nu putea trece nepăsător pe lângă cei ce suferă... erau aproape siguri că dacă-l scoteau pe omul acesta cu o dizabilitate evidentă chiar în calea Domnului nostru, Isus l-ar vindeca atunci când ar veni la sinagogă. De fapt, aș spune că aici este o combinație de complot și compliment, care denotă că ei ştiau că Mântuitorul are compasiune pentru oameni. Dar, bineînţeles, scopul urmărit de ei era să poată avea dovezi și martori că Domnul Isus a încălcat Sabatul, vindecându-l pe acest om în ziua de Sabat. De aceea cred că omul cu mâna uscată a fost intenționat adus aici, unde – ni se spune – duşmanul pândea și urzea... Adversarii Domnului nostru începuseră să caute orice pretext, cât de mic, pe baza căruia să-L poată acuza.
Şi nu vor avea mult de aşteptat, pentru că El procedează exact așa cum se așteptaseră și ei (Marcu 3:3):
Şi Isus i-a zis omului care avea mâna uscată: „Scoală-te şi stai la mijloc!”
Domnul era pe cale să facă ceva... și cred că traducerea Wycliffe surprinde mai bine această idee: „Scoală-te, vino la mijloc şi stai în picioare acolo.” Cu alte cuvinte, El I-a cerut acestui om să vină şi să stea la mijloc, în picioare – ca toți să-i vadă condiția... și pentru că Isus avea ceva de spus.
Apoi le-a zis: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi?” Dar ei tăceau. (Marcu 3:4)
Răspunsul elementar era desigur: „să faci bine” și „să scapi viața”... De fapt, a invoca Sabatul ca să NU faci bine semenului în nevoie însemna să faci rău! Dar ei învăţaseră să nu-I răspundă, pentru că de fiecare dată când o făceau aveau probleme... Deci, tăcere...
Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă. (Marcu 3:5)
Domnul Isus a trecut bariera formalismului tradiţiilor lor şi a arătat adevăratul motiv pentru care Dumnezeu le-a dat israeliţilor ziua de Sabat. Ei nu voiau să-I răspundă pentru că ştiau că s-ar acuza singuri. Observaţi, vă rog, că aici Domnul Isus privește de jur împrejur cu mânie. Ar trebui să ţii minte, dragul meu, că Isus poate să se mânie – chiar dacă Marcu este singurul care pomenește (aici în cap. 3 și-ncă o dată în cap. 10) despre mânia Omului Isus Hristos!
Dr. Graham Scroggie ne atrage atenţia că termenul pentru „mânie” este folosit aici la timpul aorist în limba greacă, având sensul de „mânie temporară”. Termenul grecesc pentru „a se mâhni”, însă, este folosit aici la timpul prezent, având astfel sensul de „întristare continuă”. Iată, așadar, ce avem aici: „rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei” – desemnează doar un moment de mânie, nu duşmănie sau o răutate premeditată; dar dacă mânia a fost conjuncturală și de scurtă durată, mâhnirea cauzată de împietrirea inimii lor era ceva ce Domnul avea tot timpul în inimă. El era permanent trist și mâhnit de împotrivirea și orbirea inimilor lor.
Isus îl vindecă pe acest om cu mâna uscată. Era în ziua de Sabat; dar pentru că Sabatul este făcut pentru om şi pentru că El este Domnul Sabatului, Isus l-a vindecat pe acest om – nu intenționat în ziua de Sabat, ci fără să țină cont de exigențele acestei zile, în ciuda lor... SAU: chiar dacă era ziua de Sabat!...
Întâmplarea aceasta, alături de cea care încheie capitolul 2, ar trebui luate împreună, deoarece ele au determinat ruperea oricăror legături cu liderii religioşi ai vremii, care și-au menținut ostilitatea până la ultimele consecințe.
Fariseii au ieşit afară şi s-au sfătuit îndată cu irodienii cum să-L piardă. (Marcu 3:6)
Din cauza acestor două incidente succesive, ambele având loc pe fundalul zilei de Sabat, aceşti copoi plini de ură acționând sub acoperirea unor cărturari pioși, I-au luat urma şi nu au renunţat până când nu şi-au împreunat mâinile sub crucea lui Hristos. Asistăm aici la plantarea semințelor a ceea ce avea să devină una dintre cele mai revoltătoare conspiraţii: cea care avea să se încheie cu omorârea lui Isus, Cel venit să mântuiască!
Isus S-a dus cu ucenicii Săi la mare. După El a mers o mare mulţime de oameni din Galileea; şi o mare mulţime de oameni din Iudeea, din Ierusalim, din Idumeea, de dincolo de Iordan şi dimprejurul Tirului şi Sidonului, când a auzit tot ce făcea, a venit la El. (Marcu 3:7–8)
Reținem deci că râuri de oameni curgeau spre El, venind din toate direcțiile, și gata să-L urmeze... e drept: pentru că auziseră ce făcea, și deci gândindu-se la foloase imediate! De aceea, Domnul nostru Se va retrage, cu mult tact – pentru că, aşa cum spunea El (Ioan 2:4): „Nu Mi-a venit încă ceasul”. Mai târziu, la Ierusalim, va veni El singur în întâmpinarea oponenților Săi... dar acum Se retrage... şi mulţimea Îl urmează. Dacă vei căuta pe o hartă aceste locuri menționate aici, vei afla că ele acoperă toate regiunea. Din toate aceste locuri de jur împrejur veneau oameni să-L vadă și să-L asculte pe Domnul Isus Hristos.
Acum, un alt pericol Îl pândește, însă de această dată, pericolul nu vine din partea liderilor religioşi, pentru că ei se tem de mulţime. El se află în pericolul de a fi copleşit de mulţime. Ştiţi că și în zilele noastre celebritățile au nevoie să fie protejate de mulţimi – aşa că iată ce face Isus.
Isus a poruncit ucenicilor să-I ţină la îndemână o corăbioară, ca să nu fie îmbulzit de norod. Căci El vindeca pe mulţi şi de aceea toţi cei ce aveau boli se înghesuiau spre El ca să se atingă de El. (Marcu 3:9–10)
Mulţimile nu doar că-L împiedicau, ci Îl și puneau în pericol. Trebuie înțeles însă că Domnul era plin de empatie pentru nevoile oamenilor, dar pentru El primordial era să nu Se depărteze de voia Tatălui! Oamenii Îl îmbulzeau din toate părţile. Şi ni se spune că El Îi vindeca pe mulţi. Nu poţi să reduci „mulţi” la o cifră exactă – „mulţi” înseamnă... mulţi! Evangheliile ne relatează doar câteva exemple precise din aceste multe vindecări. Disperarea oamenilor este, de asemenea, grăitoare. Umanitatea este este o mare familie nevoiaşă, și noi toţi facem parte din această familie.
Duhurile necurate, când Îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui şi strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.” Dar El le poruncea îndată cu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut. (Marcu 3:11–12)
Vedem de aici că și duhurile necurate Îl recunoșteau. Vom lăsa deoparte acest subiect deocamdată, pentru că vom pune la momentul potrivit accentul pe problema posedării demonice. Vedem acest lucru și în zilele noastre, de fapt este tot mai răspândită așa-numita închinare înaintea lui Satan. Domnul însă nu avea nevoie de mărturia lumii de jos. Demonii știau cine era El, Îl mărturiseau, dar Omul Isus Hristos nu agrea, ci interzicea mărturia lor. Planul lui Dumnezeu pentru El la acest moment avea în vedere mai degrabă o dezvăluire progresivă a identității și misiunii Sale.
Vom fi martori în continuare la maniera și scopul suveran ale lui Dumnezeu în ce privește alegerea şi consacrarea celor doisprezece apostoli ce-L vor însoți pe Mântuitorul.
În urmă, Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut, şi ei au venit la El. (Marcu 3:13)
Aş vrea să observaţi un anumit lucru aici: El face alegerea. Fie că ne place sau nu, Domnul alege! „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” (Ioan 15:16) Nu e ireverenţios să spunem că, din moment ce El i-a ales şi nu ei L-au ales pe El, El este responsabil pentru ei. Este o încurajare să ştim asta. Dumnezeu te-a salvat, a început o lucrare bună în tine şi va continua să fie lângă tine. El va fi cu tine până la capăt. Iată care este consecința și semnificația acestui fapt!
...Şi când Domnul Isus îi cheamă, ei răspund (Marcu 3:14–15)
A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat şi putere să vindece bolile şi să scoată dracii.
Aceasta este ultima Sa chemare pentru apostoli. Acesta este momentul în care ei sunt extrași – cu asentimentul lor – din ale lor și puși deoparte pentru lucrarea Evangheliei, și devin, de fapt, apostoli – trimişi într-o misiune pentru El. Ei vor fi de asemenea în curând și separați de El, pentru că Învățătorul nu-i va însoți tot timpul, în mod fizic. Marcu nu ne dă toate detaliile aici, dar în pasajul corespondent și mult mai amplu din Matei (10:5-42) sunt consemnate mesajul şi metoda lor de lucru în această situaţie.
Iată cei doisprezece pe care i-a rânduit: Simon, căruia i-a pus numele Petru; Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui Iacov, cărora le-a pus numele Boanerghes, care, tălmăcit, înseamnă: „Fiii tunetului”; Andrei; Filip; Bartolomeu; Matei; Toma; Iacov, fiul lui Alfeu; Tadeu; Simon Canaanitul şi Iuda Iscarioteanul, care L-a şi vândut. (Marcu 3:16-19)
Numărul 12 corespunde celor 12 seminții ale lui Israel, exprimând preocuparea Domnului pentru întreaga națiune. „Cei doisprezece” a devenit desemnarea/titulatura cvasi-oficială a grupului de ucenici. De remarcat, în această listă cu numele apostolilor, că Simon Petru este primul în toate listele cu apostoli lăsate de evangheliști; Iacov și Ioan, fiii lui Zebedei, sunt numiți doar de Marcu Boanerghes (Fiii tunetului); Andrei nu apare aici ca de obicei alături de fratele său Simon Petru; Bartolomeu pare să fie cel numit de Ioan Natanael; Tadeu mai este numit şi Iuda; Simon Canaanitul pare să fie aceeași persoană cu Simon Zelotul; iar Iuda care-L va vinde pe Domnul este singurul care nu era de obârșie galileeană. El este mereu plasat ultimul, după Simon, poate pentru că erau colegi de partid (zeloții); o altă interpretare sugerează că cognomenul iscarioteanul vine din rădăcina aramaică șeqar = a înșela, deci Iuda acesta ar însemna de fapt înșelătorul, mincinosul... sau a (pre)da pe mâna cuiva...
Deși legați semnificativ de Israel, ei nu au fost numiți niciodată Noul Israel, sau Israelul spiritual, pentru că ei urmau să fie nucleul noii comunități, noului popor de preoți ce avea să se numească Biserica lui Isus Hristos.
În cartea mea Marching Through Mark (Trecând prin cartea Marcu) – afirmăJVMcGee – compar listele cu apostoli, aşa cum apar în cele patru Evanghelii şi în cartea Faptele apostolilor. Este interesant să te apleci peste aceste liste și să-ncerci nu doar să observi, ci și să înțelegi în ce ordine sunt pomeniți cei 12 (și de ce), precum şi diversele nume care sunt folosite în ce-i privește. Aceştia erau exact oamenii pe care i-a ales Învățătorul!
Au venit în casă şi s-a adunat din nou norodul, aşa că nu puteau nici măcar să prânzească. Rudele lui Isus, când au auzit cele ce se petreceau, au venit să pună mâna pe El. Căci ziceau: „Şi-a ieşit din minţi.” (Marcu 3:20–21)
Marcu impresionează și prin faptul că datorită stilului său înțelegem cât de ocupat era, de fapt, Domnul Isus. Observaţi, vă rog, reacţia cunoscuților Lui. Dacă un om îşi dedică viaţa unei cauze nobile, dar pământeşti, el este aplaudat. Cântăreţul, atletul, omul de afaceri, artistul, omul de stat care se dedică muncii sale, este recunoscut și apreciat pentru dedicarea lui totală. Dar dacă un om se consacră într-o dedicare totală faţă de cauza lui Dumnezeu, el este etichetat ca fanatic. Dar, așa au stat lucrurile și cu Isus!
Şi cărturarii care se coborâseră din Ierusalim ziceau: „Este stăpânit de Beelzebul; scoate dracii cu ajutorul domnului dracilor.” (Marcu 3:22)
Beelzebul (Beelzebub) era un zeu filistean, venerat mai cu seamă în Ecron, asociat cu zeul canaanit Baal, și care mai târziu a fost adoptat ca demon major de unele religii avraamice. (Marcu 3:23–26)
Isus i-a chemat la El şi le-a zis, în pilde: „Cum poate Satana să scoată afară pe Satana? Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei înseşi, împărăţia aceea nu poate dăinui. Şi dacă o casă este dezbinată împotriva ei înseşi, casa aceea nu poate dăinui. Tot astfel, dacă Satana se răscoală împotriva lui însuşi este dezbinat şi nu poate dăinui, ci s-a isprăvit cu el.”
Ceea ce spune Domnul este argumentul de bun simț că El nu ar putea să scoată demonii prin puterea demonilor, pentru simplul motiv că asta ar fi o contrdicție între cauză și efect, ar fi ca o familie sau împărăție dezbinată împotriva ei însăşi.
„Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa.” (Marcu 3:27)
Trebuie mai întâi să-l legi pe un om puternic, înainte de a-i jefui casa – acesta este adevărul subliniat aici. Nu prin puterea lui Satan face Domnul Isus ceea ce face, pentru că asta ar însemna că Satan ar fi dezbinat împotriva lui însuşi... sau că s-ar autosabota!
„Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.” Aceasta pentru că ei ziceau: „Are un duh necurat.” (Marcu 3:28–30)
Acesta era păcatul de neiertat: să confunzi lucrarea Duhului Sfânt cu lucrarea Satanei! Să-i atribui celui rău puterea lui Dumnezeu, și să sugerezi conlucrarea lui Isus cu diavolul! Se spune că acest păcat nu ar mai putea fi comis astăzi în acel fel. În primul rând, ei Îl aveau pe El, Persoană a Dumnezeirii, prezent alături de ei, şi deși văd maniera și efectele lucrării Sale, Îl acuză că scoate demonii cu ajutorul lui Beelzebul! Așadar, deși afirmau că se închină lui Dumnezeu, fariseii respingeau, de fapt, manifestările Dumnezeirii, mărturia Fiului şi a Duhului Sfânt. Ei aveau o atitudine de necredinţă, care însemna o respingere permanentă a lui Hristos... și-L respingeau pe Duhul Sfânt. Acest lucru era de neiertat!
Este imposibil să comiţi un păcat de neiertat astăzi – dacă prin asta înţelegi ca cineva să comită un păcat, oricare... să cadă sub condamnarea și pedeapsa Cuvântului și Legii lui Dumnezeu, să vină la Dumnezeu cu pocăinţă – şi El să nu-l ierte! Hristos a murit pentru toate păcatele, nu doar pentru unele. El nu a murit pentru toate păcatele în afară de unul, (fie el și așa-numitul păcat de neiertat!) Nu poţi să comiţi un păcat astăzi, pe care El să nu-l poată ierta! Atitudinea şi starea necredinciosului sunt de neiertat, nu actul în sine. Când un om exprimă o blasfemie cu gura, nu acesta este lucrul care îl condamnă, ci atitudinea inimii sale, care este o stare permanentă – în afara cazului în care se opreşte din a opune rezistenţă, și se oprește din a mai păcătui. Păcatul împotriva Duhului Sfânt înseamnă să te opui și de sfidezi lucrarea de convingere, de iertare și transformare a Duhului Sfânt în inima şi în viaţa ta!
Atunci au venit mama şi fraţii Lui şi, stând afară, au trimis să-L cheme. Mulţimea şedea în jurul Lui, când I-au spus: „Iată că mama Ta şi fraţii Tăi sunt afară şi Te caută.” El a răspuns: „Cine este mama Mea şi fraţii Mei?” Apoi, aruncându-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul Lui: „Iată”, a zis El, „mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” (Marcu 3:31–35)
Doi dintre fraţii lui Isus – Iacov şi Iuda – au scris epistole incluse în canonul NT, însă niciunul nu a spus vreodată că Isus era fratele lor de corp. Dragul meu, oricine este în Hristos Isus este mai apropiat de El decât erau mama Lui şi fraţii Săi de trup de atunci! Acesta este motivul pentru care El se uită în jur şi spune despre ucenicii Săi că „sunt rude mai apropiate de Mine chiar şi decât mama Mea şi fraţii Mei” (vs. 35 în engleză).
Ceea ce este important este să ai o relaţie aşa cum se cuvine cu Dumnezeu prin Hristos Isus, prin acceptarea Lui ca Mântuitor, fapt care ne dă dreptul să fim copii ai lui Dumnezeu. Acest lucru ne face să fim foarte apropiaţi de El! Nu vrei și tu asta?
Fie că ești, fie că nu ești încă un copil al lui Dumnezeu, caută să cunoști din Scriptură și să împlinești voia Lui! Asta îți asigură și prezentul și viitorul!
Sper să ne reîntâlnim și data viitoare!
Create your
podcast in
minutes
It is Free