Marcu 4:1-41 | Itinerar Biblic | Episodul 150

Dragi ascultători, ascultați un program care vă familiarizează cu o carte – e drept, nu una oarecare, ci Cartea cărților – Biblia. De obicei, o carte presupune concentrare pe lectură, deci îți impune o inerție oarecare... dar poate compensa prin conținut, care să-ți ofere tensiune, trepidanță, dinamism... Ei bine, așa stau lucrurile cu noi acum... Parcurgem cum știți evanghelia după Marcu, despre care am spus că este o narațiune concisă și alertă; şi chiar dacă, în capitolul pe care-l abordăm azi, accentul cade pe învățătură, și va fi relatată o singură întâmplare – cu nota sa de agitație și dramatism – veţi observa că până și pildele peste care vom trece sunt pline de acţiune. Este mereu ceva în mişcare sau în curs de transformare, de dezvoltare, deci tot acţiunea este caracteristica principală. În capitolul 4 din Evanghelia după Marcu ne reîntâlnim cu pilda semănătorului (redată și de ceilalți doi evangheliști sinoptici, Matei și Luca) – întâi enunțată, apoi interpretată... apoi cu alte parabole, și-n final avem parte și de un miracol. Repet ce-am mai afirmat, inclusiv în cartea mea Marching Through Mark (În pas cu Marcu) (spune JVMcGee): accentul cade pe acţiune, chiar şi când Marcu ne relatează parabole.

Isus a început iarăşi să înveţe pe norod lângă mare. Fiindcă se adunase foarte mult norod la El, S-a suit şi a şezut într-o corabie, pe mare; iar tot norodul stătea pe ţărm lângă mare. (Marcu 4:1)

În relatarea paralelă din Evanghelia sa (13:1), Matei pune altfel accentul pe această întâmplare, spunând că Isus a ieşit din casă şi S-a urcat într-o corabie... ceea ce schimbă puțin semnificația simbolisticii: casa reprezintă de obicei Israelul, iar marea – celelalte popoare, neamurile. Asta însemna că Domnul ieșea de la ai Lui şi se îndrepta către lume. Acesta este, de fapt, contextul general, în care trebuie privite aceste parabole!

Toate acestea au loc spre apogeul lucrării Sale. Domnul Isus era foarte „prins”, exista multă presiune asupra Lui şi era epuizat fizic. De fapt, era atât de obosit, încât – cum vom vedea în finalul acestui capitol – a adormit în corabie pe mare. Deocamdată citim în vers. 2

Apoi a început să-i înveţe multe lucruri în pilde; şi, în învăţătura pe care le-o dădea, le spunea… (Marcu 4:2)

Isus a folosit parabolele ca metodă prin care să-i ajute pe oameni să rețină lucrurile pe care le spunea. În acest moment, El se afla pe la jumătatea celor trei ani ai Săi de lucrare. El mai folosise imagini simbolice înainte, ca în cazul întâlnirii cu femeia de la fântână, căreia îi vorbeşte despre apa vieţii. De asemenea, le spusese ucenicilor Săi că îi va face pescari de oameni şi că holdele era gata pentru seceriş. În Predica de pe munte, vorbise despre sare şi lumină şi temelii de piatră şi de nisip. Acestea însă nu erau parabole. Abia acum Isus folosește metoda istorioarelor cu tâlc, și prima ilustrație este pilda semănătorului.

„Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene. Pe când semăna, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe un loc stâncos, unde n-avea mult pământ: a răsărit îndată,  că n-a dat de un pământ adânc; dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini; spinii au crescut, au înecat-o şi n-a dat rod.” (Marcu 4:3–7)

Acestea sunt zone în care seminţele căzute nu rodesc; şi-i reprezintă pe cei nemântuiţi, care nu primesc Evanghelia, nu acceptă Cuvântul lui Dumnezeu. Vieţile lor sunt ca marginea drumului, pământ tare, de unde păsările ciugulesc seminţele rămase pe sol; cu alte cuvinte, Diavolul le ia Cuvântul. Alţii sunt ca terenul stâncos unde soarele usucă semințele, pentru că nu există nici aici pământ pentru încolțire... Iar în terenul cu mărăcini, aceștia îneacă seminţele. Din fericire, nu e totul pierdut: există şi teren propice!

„O altă parte a căzut în pământ bun: a dat rod, care se înălţa şi creştea; şi a adus: una treizeci, alta şaizeci, şi alta o sută.” (Marcu 4:8)

Doar a patra parte din seminţe cade într-un pământ bun, care îi reprezintă pe cei mântuiţi, care primesc Cuvântul. Există însă mai multe grade de rodire: treizeci, şaizeci şi o sută. Vă aduceţi aminte că Domnul le spune ucenicilor Săi în discursul din camera de sus, înainte de a se îndrepta înspre grădina Ghetsimani: „Eu sunt adevărata viţă.” Apoi le-a spus că vrea ca ei să aducă roadă, multă roadă şi mai multă roadă. Există trei grade de rodire în cei care sunt ai Lui, aşa cum şi în această pildă se vorbește tot despre trei grade de rodire.

Apoi a zis: „Cine are urechi de auzit să audă.” (Marcu 4:9)

Domnul dă la răstimpuri semnale de alarmă... ca la trecerea peste calea ferată, unde sunete și lumini îţi te avertizează să te opreşti şi să te asiguri. E clar însă că mulți dintre ei n-au fost atenți, pentru că în versetul următor găsim scris:

Când a fost singur, cei ce erau în jurul Lui împreună cu cei doisprezece L-au întrebat despre pilde. „Vouă”, le-a zis El, „v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde; pentru ca, «măcar că privesc, să privească şi să nu vadă, şi măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.»” (Marcu 4:10–12)

Erau, evident, unii care nu înţeleseseră deloc parabola. Când Îl întreabă despre ea, El le răspunde cu un anumit grad de ambiguitate. Îmi permit o sugestie/explicaţie care ar putea fi utilă. Este şocant motivul pentru care Isus recurge la parabole din acest moment şi până la sfârşitul lucrării Sale. Duşmanii Lui îi respinseseră învăţăturile, iar mulţimile deveniseră indiferente faţă de adevărurile spirituale, fiind interesate de minunile Sale, dar nu şi de aplicaţia lor spirituală. El recurge acum la parabole pentru a le capta atenţia. Atitudinea antagonică a duşmanilor Lui, precum şi letargia, indiferenţa şi lipsa de înţelegere a mulţimilor cereau trecerea la folosirea parabolelor, pentru ca flămânzii şi însetații după neprihănire să fie săturaţi, şi celor care căutau adevărul spiritual să li se deschidă ochii.

Găsim aceeaşi idee în capitolul 2 al primei epistole către Corinteni, unde ap. Pavel scrie (de la vers. 9): „Dar, după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” Iar de la vers. 13: „Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.”

Principiul subliniat de ap. Pavel este unul foarte important şi este valabil și aplicabil şi astăzi. Putem să folosim tot felul de mijloace pentru a-i face pe oameni să înţeleagă adevărurile spirituale, dar ei trebuie să vrea să le înţeleagă, înainte ca aceste lucruri să devină reale pentru ei. Dacă inima şi ochii unei persoane se deschid, şi ea vrea să cunoască, atunci Duhul lui Dumnezeu va aduce la cunoștința inimii sale acel adevăr. El va face ca aceste lucruri să devină reale şi vii pentru acea persoană.

Cred că ni s-a întâmplat să spunem câteodată cuiva – şi eu m-am surprins făcând-o – că va fi pierdut dacă nu Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor personal... însă asta nu este chiar adevărat. Adevărul este că respectivul este deja pierdut. Ceea ce trebuie spus clar este că vei fi pierdut pe veci dacă nu-L primeşti pe Hristos ca Mântuitorul tău... și că ai șansa să te lași găsit și eliberat! Dacă eşti o persoană fără Hristos, eşti pierdută. Reacţia ta şi felul în care primeşti Cuvântul lui Dumnezeu determină mântuirea ta. Îl vei accepta pe El ca Mântuitorul tău personal?

Poate vă gândiți că facem deja filozofie, şi că lucrurile nu stau chiar așa... sau că nu trebuie, nu poți, n-ai dreptul să-i ceri cuiva să facă așa ceva, ce pare mai degrabă straniu sau superstiţios... însă eu am o altă părere și vă rog să-mi permiteți să mă explic (JVMcGee):

Mă aflam cu soția mea în Florida şi am descoperit că aveam biletele de avion de la o companie care era în grevă, așa că va trebui să ne întoarcem acasă cu o altă companie aeriană, însă cu biletele originale. Când am sunat la aeroport, mi s-a confirmat că aveam bilete de la compania care era în grevă şi am fost asigurat că biletele erau bune, că avionul nostru urma să plece a doua zi dimineaţa la o anumită oră şi că va trebui să fim acolo cu jumătate de oră mai devreme. Nu o cunoșteam pe doamna de la aeroport cu care am vorbit la telefon – și nici până azi n-am întâlnit-o!... dar am crezut-o. Așa că ne-am prezentat în aeroport în dimineaţa următoare. Biletele noastre erau bune. Avionul era acolo şi ne-am îmbarcat. Am crezut toate informaţiile primite despre acel avion... şi să nu-mi spuneţi că avionul nu era real! Ei bine, în acelaşi fel Dumnezeu ne-a lăsat Cuvântul Său, și ne cere să ne încredem în Hristos.

Cuvântul lui Dumnezeu este reprezentat de seminţele aruncate de semănător. Întrebarea este: de care pământ eşti tu? Eşti cel cu spini, sau cel stâncos? Ești pământul bătătorit de lângă drum? Sau cade Cuvântul lui Dumnezeu într-un pământ bun? Asta este ceea ce contează. Toţi suntem pierduţi, şi doar felul în care primim Cuvântul lui Dumnezeu determină salvarea noastră sau ne face să rămânem în continuare pierduţi.

Asta reiese clar și din interpretarea parabolei, pe care le-o dă acum Mântuitorul, de la versetul 13:

El le-a mai zis: „Nu înţelegeţi pilda aceasta? Cum veţi înţelege atunci toate celelalte pilde? Semănătorul seamănă Cuvântul. Cei înfăţişaţi prin sămânţa căzută lângă drum sunt aceia în care este semănat Cuvântul; dar după ce l-au auzit, vine Satana îndată şi ia Cuvântul semănat în ei. Tot aşa, cei înfăţişaţi prin sămânţa căzută în locurile stâncoase sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie; dar n-au rădăcină în ei, ci ţin până la o vreme; şi cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el. Alţii sunt cei înfăţişaţi prin sămânţa căzută între spini; aceştia sunt cei ce aud Cuvântul; dar năvălesc în ei grijile lumii, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor lucruri, care îneacă Cuvântul şi-l fac astfel neroditor. Alţii apoi sunt înfăţişaţi prin sămânţa căzută în pământ bun. Aceştia sunt cei ce aud Cuvântul, îl primesc şi fac rod: unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută.” (Marcu 4:13–20)

N-am să mai stărui, vom trece repede peste acest pasaj. Semănătorul este Fiul Omului, iar seminţele reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Păsările de pe marginea drumului îl reprezintă pe Satan. Pământul stâncos sunt cei care lasă ca necazul şi persecuţia să-i îndepărteze de Dumnezeu. Aceasta este firea pământească şi mulţi oameni astăzi îi dau voie firii să-i ţină departe de Dumnezeu. Terenul cu spini și mărăcini sunt cei care lasă ca grijile acestei lumi să-i distragă. (Așa este lumea de azi... și aşa de mulţi oameni permit ca lumea să-i ţină departe de Dumnezeu!) Apoi, cei reprezentați prin pământul bun sunt cei care sunt schimbaţi într-un mod autentic de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei aduc rod, e drept: în anumite procente... numai o treime dintre aceştia aduc roadă însutit! Aşa că vedem că avem de-a face cu o parabolă cu acţiune, semnificație și aplicație cât se poate de reale!

Și n-a fost decât prima pildă, în (Marcu 4:21–22) urmează o a doua:

El le-a mai zis: „Oare lumina este adusă ca să fie pusă sub baniţă sau sub pat? Nu este adusă ca să fie pusă în sfeşnic? Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va ieşi la lumină.”

Aici avem o parabolă care vorbeşte despre lumânare şi acţiunea sa. Chiar dacă viteza luminii este fantastică, când ne gândim la o lumânare parcă ni se induce ideea unei încetiniri și a unei diminuări a strălucirii... Lumina însă creează responsabilitate. Un om care primeşte adevărul trebuie să iasă în evidență, să acţioneze în consecință. Suntem responsabili pe măsura luminii care ni s-a dat. Lumina străluceşte şi răspunsul tău la lumină este foarte important. Și tu şi eu eram în întuneric înainte ca lumina Evangheliei să ajungă la noi. Avem impresia că omul este păcătos din cauza slăbiciunilor sale sau din cauza ignoranţei sale, dar Pavel spune foarte clar (în Romani 1) că oamenii, când L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu I S-au închinat ca unui Dumnezeu. Omul este păcătos în mod deliberat. Toţi suntem astfel de păcătoşi, iar lumina care pătrunde înăuntru va crea o responsabilitate. Suntem pierduţi şi dacă nu acceptăm Lumina, dar dacă nu-L acceptăm pe El, vom rămâne pierduţi!

„Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.” (Marcu 4:23)

Aceasta înseamnă acţiune. Dumnezeu cere acţiune. Credinţa înseamnă acţiune. Și responsabilitate: veșnicia este decizia ta! Credinţa înseamnă să acţionezi pe baza a ceea ce a spus Dumnezeu. Ce important este acest lucru astăzi!

Mă întorc puțin la călătoria noastră cu avionul. Trebuie să acţionezi pe baza faptului că ai un bilet. Trebuie să crezi şi să te încrezi în faptul că există un avion şi că acesta te va duce în locul în care vrei să ajungi. Însă, dacă doar stai în aeroport şi crezi, nu vei ajunge acolo. Trebuie să crezi îndeajuns încât să te urci în avion... asta înseamnă să crezi!

El le-a mai zis: „Luaţi seama la ce auziţi. Cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura şi vi se va da şi mai mult. Căci, celui ce are, i se va da; dar, de la cel ce n-are, se va lua şi ce are.” (Marcu 4:24-25)

Înaintea unei alte serii de pilde, Domnul Isus atrage atenția asupra percepției și disponibilității spirituale. Redat și de Matei și Luca, acest proverb întărește ideea că în măsura în care primești și te conformezi cuvintelor Mântuitorului, ajungi să cunoști adevărul despre Domnul Isus; și în măsura în care trăiești în acord cu acest adevăr, ți se va da (sau interzice!) viața veșnică.

El a mai zis: „Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa pe pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum. Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; şi când este copt rodul, pune îndată secera în el, pentru că a venit secerişul.” (Marcu 4:26–29)

Aceasta este nu numai o parabolă neobişnuită atribuită Domnului Isus, ci și una pe care numai Marcu o consemnează. Este o altă parabolă de acţiune. Este vorba aici despre „Împărăţia lui Dumnezeu”. Aduceţi-vă aminte, vă rog, că am spus că sunt folosiţi în evanghelii cu precădere doi termeni: Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor. Par expresii sinonime, însă nu sunt întru totul! Împărăţia lui Dumnezeu nu este identică cu Împărăţia cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai general care include tot universul; Împărăţia cerurilor înseamnă domnia lui Dumnezeu peste pământ, care se află, bineînţeles, inclus în Împărăţia lui Dumnezeu. De exemplu, București este capitala României, dar nu este România. Este în România. Așadar, atunci când mă aflu în București, mă aflu şi în România, dar în România fiind, pot fi și-n altă parte decât în București!

Domnul nostru vorbeşte aici despre creşterea seminţei. Nici chiar astăzi nu ştim totul despre creşterea unei seminţe şi felul în care aceasta devine plantă şi apoi produce rod. Este un mister şi în zilele noastre! Aceasta este o altă parabolă despre putere şi acţiune. După cum zice vechiul proverb: „Stejarii mari cresc din ghinde mici.” După ani de zile de cercetări ştiinţifice, omul nu poate adăuga prea multe la această afirmaţie. Termenul de osmoză (întrepătrundere, influență reciprocă) nu ne face să înţelegem cu mult mai bine lucrurile; totuşi, rezervorul cunoaşterii s-a mai umplut puțin.

Pentru că tot am pomenit despre o călătorie cu avionul, să vă spun și că eram odată în tren, pe undeva prin sudul țării, era în martie... și mi-am dat seama uitându-mă pe geam că primăvara venise deja: copacii înmugureau, florile se deschideau, aerul era călduț, soarele începea să prindă puteri, iar pe câmpuri oamenii trebăluiau de zor... Nimeni nu-i pusese, dar toată lumea acţiona cu entuziasm şi cu o anticipare plină de bucurie a secerişului viitor. O putere extraordinară era eliberată în natură, ca şi cum energia universului şi-ar fi pus un veşmânt verde. Dacă i s-ar fi dat drumul dintr-o dată, o bombă atomică ar fi un biet foc de artificii pe lânga această forță colosală controlată de Dumnezeu.

Această pildă puternică ilustrează forța Cuvântului lui Dumnezeu care lucrează în inimile şi în vieţile noastre.

      Iar acum urmează a treia parabolă despre seminţe din acest capitol (Marcu 4:30–34)

El a mai zis: „Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa? Se aseamănă cu un grăunte de muştar care, când este semănat în pământ, este cea mai mică dintre toate seminţele de pe pământ; dar, după ce a fost semănat, creşte şi se face mai mare decât toate zarzavaturile şi face ramuri mari, aşa că păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui.” Isus le vestea Cuvântul prin multe pilde de felul acesta, după cum erau ei în stare să-l priceapă. Nu le vorbea deloc fără pildă; dar, când era singur la o parte, lămurea ucenicilor Săi toate lucrurile.

Nu cred că e nevoie să precizez: muştarul nu este un fel de mâncare, ci un condiment, iar felul în care ajunge să crească un copac dintr-o sămânţă de muştar este aproape neverosimil. Acest lucru spune deva dacă vreți și despre creşterea şi ramificarea creștinismului și creştinătăţii în denominații și biserici mari, organizaţii parabisericești, proiecte ample și programe lungi, alianțe și implicări mai mult sau mai puțin naturale/normale... toate produse prin energie umană, şi nu prin Duhul Sfânt.

Și oricât de mult v-ar plăcea păsările, să știți că cele de pe ramurile arborelui acesta de muștar nu sunt tocmai drăguțe sau inofensive – ci îl reprezintă pe Satan!

Și după atâta învățătură, oricât de dinamică, avem parte acum și de un pic de acțiune efectivă; cum v-am spus de la bun început, Domnul nostru se opreşte deodată din a da învăţătură... şi pleacă pe mare. Voia să se odihnească, pentru că era obosit... și chiar adoarme în corăbioară, lăsându-Se oarecum în grija ucenicilor. Și așa ajungem la minunea potolirii furtunii. (Marcu 4:35–41)

În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis: „Să trecem în partea cealaltă.” După ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul şi marea?”

Nici nu mai știm când le-a fost ucenicilor mai mare frica – sub asediul naturii dezlănțuite, sau după ce aceasta a fost redusă la tăcere după cele trei cuvinte ale Mântuitorului?! Părerea mea (în acord și cu accentul pus de Marcu aici) este că ei s-a temut nu atât de faptul că Domnul Isus a liniştit furtuna, ci că aceasta a răspuns imediat. S-a oprit pe dată, marea a devenit calmă, și vacarmul a-ncetat ca prin farmec – „s-a făcut liniște perfectă! O minune extraordinară, care i-a înspăimântat de-a binelea pe oamenii aceștia!

Ce lecţie minunată învăţăm de aici! Să nu uităm că și atunci când nu vedem soarele strălucind în dosul norilor, el este tot acolo... și că va trece un vânt, va curăța și cerul vieții tale – ca să-L vezi mai bine pe Cel ce-a fost tot timpul acolo... chiar dacă-ți dădea impresia că doarme! Domnul nostru îngăduie să fim uneori în toiul furtunilor vieţii, ca să ne apropiem mai mult de El şi să-L cunoaştem mai bine! Fie cunoașterea Lui ocupația noastră principală!