Marcu 5:1-43 | Itinerar Biblic | Episodul 151

Dragi ascultători, suntem privilegiați să putem împărtăși episodul de față, care se ocupă de ceea ce eu consider a fi unul dintre cele mai importante capitole din Evanghelia după Marcu. Deși nu vă pot vedea, sunt aproape sigur că unii dintre voi zâmbiţi acum, pentru că recunosc că spun la fel aproape despre fiecare capitol pe care îl studiem. (Dar fiecare capitol chiar este cel mai important, atunci când îl studiezi!) Cel de față însă, al cincilea din Evanghelia după Marcu, este important pentru că mustește de miracole... În această Evanghelie dinamică – în care parcă totul e pe repede înainte – care consemnează mai multe minuni decât oricare alta, capitolul 5 conține și ne redă trei evenimente extraordinare. Ele puteau fi înfăptuite și pot fi explicate doar prin atingerea supranaturală a mâinii Atotputernicului Dumnezeu; de aceea cred că acesta este un capitol extraordinar. Sper să vă convingeți fiecare, până la urmă!

Vom avea întâi de-a face cu un episod care are corespondențe (chiar dacă nu identice) și-n celelalte evanghelii sinoptice, și cu un personaj deloc atractiv sau simpatic – îndrăcitul din Gadara.

Au ajuns pe celălalt ţărm al mării, în ţinutul gadarenilor. (Marcu 5:1)

Domnul nostru îi învăţase pe oameni de partea cealaltă a mării Galileii, şi le vorbise în parabole. Apoi a obosit, aşa că a traversat marea. Manuscrisele evangheliilor folosesc trei lecțiuni pentru a reda numele acestor locuitori: gheraseni, ghergheseni și gadareni – practic, referindu-se la aceeași populație. Gadarenii era locuitorii Gadarei, iar acesta era pământul care îi fusese dat seminţiei lui Gad la est de râul Iordan. Aduceţi-vă aminte că Gad optase pentru partea... greşită a Iordanului, și se stabilise acolo, cu Ruben și jumătate din Manase. Ei erau cei care stăteau în partea de est şi îi găsim acum făcând afaceri cu... porci (animal impur, interzis de religia iudaică). Să nu uite nimeni, niciodată, că atunci când începi să te îndepărtezi de Dumnezeu, ajungi repede departe de El, și te tot depărtezi!

Când a ieşit Isus din corabie, L-a întâmpinat îndată un om care ieşea din morminte, stăpânit de un duh necurat. (Marcu 5:2)

Este vorba aici despre „un bărbat”, o fiinţă umană. Este foarte important să observăm și să reținem lucrul acesta: se afla într-o stare disperată, dar era (încă) un om! Așa l-a văzut Domnul Isus – un om... într-o stare de plâns, dar om... chiar dacă având comportament irațional. Iată ce spune evanghelistul despre el:

Omul acesta îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu mai putea să-l ţină legat, nici chiar cu un lanţ. Căci de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mâini, dar rupsese cătuşele şi sfărâmase obezile, şi nimeni nu-l putea domoli. Totdeauna, zi şi noapte, stătea în morminte şi pe munţi, ţipând şi tăindu-se cu pietre. (Marcu 5:3–5)

Este cazul disperat al unui om posedat de un duh necurat: îşi avea locuinţa printre morminte... Acolo trăia el... era ghetoul său. Mormintele erau locuri necurate; acolo se aflau osemintele, şi câteodată erau expuse corpurile morților... Demonizatul acesta nu se mai bucura de compania oamenilor normali, ci trăia printre morţi. De la Matei aflăm că erau doi care erau în condiția aceea, dar Marcu şi Luca îşi concentrează atenţia doar asupra acestuia. Ne dăm seama că nici celălalt om şi nici morţii nu îi ţineau companie acestui bărbat. El trăia singur. Şi totuşi, ni se spune că poseda o putere supranaturală, astfel încât nu puteau să-l țină legat. Dar dacă un om dă dovadă de o putere supranaturală, asta nu înseamnă că puterea aceea vine de la Dumnezeu! Avem aici cel mai bun exemplu... Era un om sălbatic, nimeni nu putea să-l stăpânească. Era un nenorocit. Suferea îngrozitor din cauza comportamentului său anormal. Era o creatură decăzută şi demnă de milă, un caz fără scăpare. Nici măcar nu putea vorbi cât de cât normal, inteligibil, ci doar țipa, și-și provoca singur răni... Şi toate astea din cauza posedării demonice!

Când l-a văzut pe Isus de departe, a alergat, I s-a închinat şi a strigat cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te jur în Numele lui Dumnezeu, să nu mă chinuieşti!” Căci Isus îi zicea: „Duh necurat, ieşi afară din omul acesta!” (Marcu 5:6–8)

Omul era cel care I se închina, nu demonul. Îi era frică de Isus. Cred că suferea de ceea ce am putea numi schizofrenie spirituală, o dublă personalitate. Câteodată vorbea omul, alteori vorbea demonul. În versetul 7 ni se spune că striga: „Ce am eu a face cu Tine?” Cu alte cuvinte: „Ce avem noi în comun?” Ce condiţie cumplită, să fii posedat de demoni!

„Care-ţi este numele?”, l-a întrebat Isus. „Numele meu este «legiune»”, a răspuns el, „pentru că suntem mulţi.” (Marcu 5:9)

Răspunsul lui este derutant, dar nu neapărat și greşit din punct de vedere gramatical. El spune „Numele meu este…”, deci bărbatul încearcă să vorbească... dar apoi demonii îi iau vorba şi adaugă ei: „suntem mulţi”. Pe de altă parte, să nu trecem cu vederea conflictul deschis între două nume puternice din lumea spirituală: „legiune” versus „Dumnezeul cel PreaÎnalt” – deznodământul nestând însă nicio clipă în cumpănă! (Marcu 5:10–13)

Şi Îl ruga stăruitor să nu-i trimită afară din ţinutul acela. Acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci care păşteau. Şi dracii L-au rugat şi au zis: „Trimite-ne în porcii aceia, ca să intrăm în ei.” Isus le-a dat voie. Şi duhurile necurate au ieşit şi au intrat în porci; şi turma s-a repezit de pe râpă în mare: erau aproape două mii, şi s-au înecat în mare.

Nu știu cât vă dați seama la ce întâmplare nemaipomenită asistăm. Demonii cer un lucru ciudat: ei preferă turma de porci în locul abisului. Permisiunea acordată de Isus a fost criticată sever de teologii liberali. Obiecţia lor este că El nu ar fi consimțit să distrugă o turmă de porci, pentru că „Isus cel blând” nu ar face lucruri de felul acesta. Baliverne!

Am luat odată micul dejun cu un asemenea învățător, care devenise liberal. Îl cunoşteam încă din timpul şcolii şi atunci avea o gândire sănătoasă, dar felul în care vorbea despre Isus şi felul în care Îl descria era totalmente ficțional. El s-a folosit de acest pasaj, spunând că nu crede că Isus ar fi distrus turma de porci, pentru că asta ar fi un lucru îngrozitor! Dar să ne gândim un pic (i-am spus): în primul rând, oamenii aceştia nu ar fi trebuit din capul locului să se ocupe de afaceri cu porci. Legea lui Moise interzicea acest lucru. Şi apoi i-am amintit acestui fost coleg că cei două mii de porci înecați aici sunt nimic în comparație cu numărul porcilor distruşi în timpul potopului de pe vremea lui Noe. Şi al treilea lucru interesant este că, fiind la micul dejun, am observat că mânca... șuncă! „O, vai!” i-am zis, „mi-aş dori ca godacul pe care-l consumi în dimineaţa asta să fi fost aici, să-ţi spună ce crede despre tine, pentru că plângi ca morsa şi tâmplarul*!” (personaje ale unei fabule din cartea Alice în Țara Minunilor, de Lewis Caroll, în care cuplul format dintr-o morsă și-un tâmplar continuau să consume plângând stridiile pe care le invitaseră la... plimbare pe plajă, dar plângând nu de milă, ci pentru că aveau mult nisip! Motivul pentru care plângeau era greşit!) Cât de des întâlnim şi astăzi acest fel ipocrit de gândire.

Dar să revin şi să spun câteva lucruri despre posedarea demonică:

1. Toată Scriptura prezintă dovezi clare cu privirea la realitatea demonilor. Cei care acceptă autoritatea Scripturii, trebuie să accepte şi faptul că demonii sunt reali.
2. Ei s-au manifestat în mod evident în timpul lucrării lui Isus, dar bineînţeles că nu s-au limitat la aceea perioadă. În zilele noastre observăm o renaştere a satanismului. Nu avem timp și nu ne face nicio plăcere să insistăm asupra cazuisticii pe care-am putea-o reda
3. Nu se ştie de ce demonii caută să locuiască în om. Ei caută să-şi manifeste natura malefică prin fiinţe umane. Sunt fără astâmpăr. Descrierea pe carele-a făcut-o Domnul Isus este clară: „Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă şi caută odihnă. Fiindcă n-o găseşte, zice: «Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit.»” (Luca 11:24). Nu este acesta caracterul răului, al tuturor oamenilor răi? Vedem aici neastâmpărul de a căuta o modalitate de a exprima această natură malefică, ingeniozitatea răului...

Duhurile bune nu caută să-i posede pe oameni. Duhul Sfânt este singura excepţie şi El locuieşte doar în credincioşi. Dar aşa cum El poate locui în credincioşi, tot aşa şi demonii pot să-i posede pe cei nemântuiţi. Demonii nu pot să-i posede pe cei mântuiţi. Ni se spune că este mai puternic Cel ce se află în noi (Duhul Sfânt) decât cel care se află în lume (Satan) (1 Ioan 4:4). Astfel, Duhul Sfânt dintr-un un copil al lui Dumnezeu nu îngăduie ca acesta să poată fi posedat de demoni.

4. În această ămprejurare, demonii au preferat să intre în turma de porci, și odată cu aceștia în adâncul mării, decât să fie alungați din ținutul acela. Să nu trecem ușor cu vederea asta!
5. Duhurile necurate ar trebui să fie numite demoni şi nu diavoli. Există un singur Diavol. Textul românesc folosește varianta duh necurat și draci. Traducerea englezească nu este cea mai potrivită în acest caz. Ei sunt numiţi „duhuri necurate” din cauza naturii lor.
6. Se pare că există mulţi demoni. Scriptura nu ne spune care le este originea. Orice aş spune în acest sens ar fi pură speculaţie.
7. Ei se află sub stăpânirea lui Satan. Am spus că nu voi emite speculaţii, dar iată că o fac. Eu sunt de părere că atunci când Satan a căzut, au existat îngeri care l-au urmat. Acestea fiind spuse, nu voi mai face alte speculații.
8. Scopul lor este să-i distrugă pe oameni. Cu siguranţă ei lucrează după planurile și sub comanda lui Satan.
9. Există exemple de posedare demonică în prezent. Există servicii de închinare satanică în zilele și-n zonele noastre, oriunde-am fi... pentru că exitsă tot mai mulți (și-n special tineri) implicaţi în asta. Ei spun că se regăsesc în această închinare. Şi eu cred că se regăsesc. Cred că Satan este pregătit să le ofere o formă de realitate și de satisfacție celor care i se închină. Întrebarea cea mai importantă este: ce fel de realitate și împlinire găsesc?
10. Domnul Isus Hristos are putere asupra demonilor. Cred că aceasta este lecţia majoră pe care trebuie să o învăţăm de aici.

Nu există niciun motiv pentru care un credincios ar trebui să se teamă de demoni, sau să adopte o atitudine superstiţioasă sau temătoare cu privire la ei. Dacă simţi că te deranjează, roagă-L pe Domnul Isus să te elibereze. Ei au fost scoşi în Numele Lui şi ar fi o dovadă de lipsă de credinţă în Domnul Isus să ne mai fie teamă de ei astăzi. Dacă simţi că ei te pot influența în vreun fel, sau chiar crezi că te conduc, atunci ai nevoie de consiliere. Adu-ţi aminte că Domnul Isus Hristos are putere asupra demonilor.

Porcarii au fugit şi au dat de ştire în cetate şi prin satele vecine. Oamenii au ieşit să vadă ce s-a întâmplat. Au venit la Isus, şi iată pe cel ce fusese îndrăcit şi avusese legiunea de draci şezând jos îmbrăcat şi întreg la minte; şi s-au înspăimântat. Cei ce văzuseră cele întâmplate, le-au povestit tot ce se petrecuse cu cel îndrăcit şi cu porcii. Atunci au început să roage pe Isus să plece din ţinutul lor. Pe când Se suia El în corabie, omul care fusese îndrăcit Îl ruga să-l lase să rămână cu El. Isus nu i-a dat voie, ci i-a zis: „Du-te acasă la ai tăi şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.” El a plecat şi a început să vestească prin Decapole tot ce-i făcuse Isus. Şi toţi se minunau. (Marcu 5:14-20)

Deci gadarenii/gherghesenii L-au rugat pe Domnul Isus să plece de la ei, după vindecarea omului posedat de demoni. Au arătat astfel clar că ei preferau să rămână cu porcii, mai degrabă decât cu Domnul! Ar trebui să ne gândim și să ne cercetăm cu atenție, pentru că sunt mulţi astăzi care ar vrea mai degrabă să aibă alte lucruri – poate chiar mai necurate decât porcii – decât să-l aibă pe Hristos.

Iată un poem de Joseph Odell cu referire la acest incident:

Învăţătorule, pleacă! Puterea Ta

Ne aduce pierderi nouă şi alor noştri.

Căile noastre nu sunt ca ale Tale;

Tu îi iubeşti pe oameni, noi iubim porcii.

O, vino aici, Omnipotenţă, și ia-Ți nebunul!

Sufletul lui? Ce ne pasă nouă de sufletul lui?

Ce bine ne face nouă că l-ai întregit? -

Din moment ce ne-am pierdut porcii...

Şi Hristos a plecat trist,

El le arătase un semn

Al iubirii, al speranţei şi-al blândeţii divine –

Însă ei își voiau porcii!

Hristos stă la uşa ta şi bate blând,

Dar dacă aurul sau porcii tăi Îi blochează intrarea,

El nu forţează mâna nimănui – El va pleca

Şi te va lăsa pradă comorilor inimii tale

Stăpânul nu va împărţi o cameră ocupată,

Ci una curăţată prin foc, şi umplută

Cu blândeţe şi smerenie şi rugăciune.

Acolo va veni, şi totuşi, venind, chiar şi acolo

El stă şi aşteaptă... şi nu va forța intrarea

Ci așteaptă să I se tragă zăvorul... dinăuntru!

următoarea minune este învierea fiicei lui Iair. (Marcu 5:21–26)

După ce a trecut Isus iarăşi de cealaltă parte cu corabia, s-a adunat mult norod în jurul Lui. El stătea lângă mare. Atunci a venit unul din fruntaşii sinagogii, numit Iair. Cum L-a văzut, fruntaşul s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a făcut următoarea rugăminte stăruitoare: „Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.” Isus a plecat împreună cu el. Şi după El mergea mult norod şi-L îmbulzea. Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge. Ea suferise mult de la mulţi doctori; cheltuise tot ce avea, şi nu simţise nicio uşurare; ba încă îi era mai rău.

Isus Se întorsese în ţinutul Lui. Este interesant că Luca, care era doctor, atunci când a redat acest incident, a afirmat că femeia aceasta nu putea fi vindecată. Marcu spune că ea suferise mult din cauza doctorilor şi că deja cheltuise tot ce avea. Observăm, așadar, că problema costurilor medicale ridicate nu este nouă.

A auzit vorbindu-se despre Isus, a venit pe dinapoi prin mulţime şi s-a atins de haina Lui. Căci îşi zicea ea: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.” Şi îndată a secat izvorul sângelui ei. Şi a simţit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală. Isus a cunoscut îndată că o putere ieşise din El; şi, întorcându-Se spre mulţime, a zis: „Cine s-a atins de hainele Mele?” Ucenicii I-au zis: „Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte şi mai zici: «Cine s-a atins de Mine?»” (Marcu 5:27–31)

Ucenicilor li s-a părut ciudată această întrebare, de vreme ce mulţimea îi asalta din toate părțile... Dar exista cineva care-L atinsese cu credinţa care vindecă! Domnul știa asta!

Situaţia este aceeaşi şi astăzi. Cred că sunt mulţi care folosesc Numele lui Isus cu uşurătate. Ei spun întruna că Isus a făcut asta, Isus a făcut aia... şi oamenii cred că ei Îl cunosc cu siguranţă. Sigur că Îl cunosc, dar L-au atins aşa cum L-a atins şi mulţimea – nu aşa cum L-a atins această femeie – pentru că doar ea L-a atins cu credinţă pentru vindecare!

El Se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta.
Femeia, înfricoşată şi tremurând, căci ştia ce se petrecuse în ea, a venit de s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a spus tot adevărul. Dar Isus i-a zis: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace şi fii tămăduită de boala ta.” (Marcu 5:32–34)

Erau doisprezece ani de când femeia se afla în această stare. Aţi observat că și fiica lui Iair avea tot doisprezece ani? Se încheiau aici doisprezece ani: de suferinţă, în cazul femeii... și de viață, în cazul fetiței... care părăsea lumina vieții pentru întunericul morţii! Tatăl care venise la Domnul Isus, când L-a văzut vorbind cu această femeie şi ocupându-se de ea, sunt sigur că s-a gândit: „Of, de ce nu se grăbeşte. Nu ştie că fetiţa mea se află acasă şi e atât de bolnavă şi va muri dacă El nu se mişcă mai repede?” Dar Domnul nostru intenționat nu S-a mişcat mai repede (și El va mai face asta și-n alte rânduri!). El Și-a făcut timp să-i acorde vindecare și mântuire acestei femei... şi, în timp ce El Se ocupă de ea, vine cineva cu un mesaj, care îi este transmis în şoaptă tatălui fetiței.

Pe când vorbea El încă, iată că vin nişte oameni de la fruntaşul sinagogii care-i spun: „Fiica ta a murit; pentru ce-l mai superi pe învăţătorul?” Dar Isus, fără să ţină seamă de cuvintele acestea, a zis fruntaşului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” Şi n-a îngăduit nimănui să-L însoţească, afară de Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui Iacov. Au ajuns la casa fruntaşului sinagogii. Acolo Isus a văzut o zarvă, şi pe unii care plângeau şi se tânguiau mult. A intrat înăuntru şi le-a zis: „Pentru ce faceţi atâta zarvă şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.” Ei îşi băteau joc de El. Atunci, după ce i-a scos afară pe toţi, a luat cu El pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei ce-L însoţiseră şi a intrat acolo unde zăcea copila. (Marcu 5:35–40)

Așadar, Isus merge acasă la acest om şi îi scoate afară pe toţi cei care nu cred, după care intră în camera unde era fetița şi relatarea ne spune că:

A apucat-o de mână şi i-a zis: „Talita, cumi”, care tălmăcit înseamnă: „Fetiţo, scoală-te îţi zic!” (Marcu 5:41)

„Talita, cumi” este o expresie în limba aramaică, pe care fetiţa a înţeles-o. Aramaica era limba ei maternă şi cred că sintagma ar putea fi tradusă astfel: „Mielușico, trezeşte-te!” Așa i s-a adresat, într-un mod așa de amabil, delicat, dulce... Aflăm din Scriptură că Domnul nostru a înviat o fetiţă, un bărbat în floarea tinereţii (fiul văduvei din Nain) şi probabil un bărbat matur (sau poate chiar un cetăţean în vârstă, adică pe Lazăr). Și cu toţi a procedat la fel: i-a înviat și le-a vorbit!

Cred că această fetiţă îi reprezintă pe cei mici, înainte de a ajunge la vârsta responsabilităţii. El îi vorbeşte cu atâta gingășie: „Mielușico, trezeşte-te!” Ştiu că acum mă ascultă poate unii care şi-au pierdut copiii. Când noi am pierdut primul copil (JVMcGee), am fost atât de trişti. Pentru mine înseamnă enorm să ştiu că, deşi fetița noastră este în prezenţa Domnului de mulţi ani, într-o zi El îi va spune din nou aceste cuvinte: „Mielușico, trezeşte-te!” El le va vorbi mielușeilor noștri... Şi atunci, mogâldeața pe care am îngropat-o va învia din mormânt, duhul se va uni cu trupul glorificat... şi îi vom primi înapoi pe micuţii noştri în acea zi. Ce lucru minunat este acesta, și ce garanție a puterii Sale!

Îndată fetiţa s-a sculat şi a început să umble; căci era de doisprezece ani. Ei au rămas încremeniţi. Isus le-a poruncit cu tărie să nu ştie nimeni lucrul acesta; şi a zis să dea de mâncare fetiţei. (Marcu 5:42–43)

Nu-i aşa că acesta este un lucru foarte obișnuit? Dacă o fetiţă sau chiar un băiat de doisprezece ani s-ar scula din somn şi ar fi vindecat, ce ar vrea? Mâncare, bineînţeles! Aşa că El le-a spus să-i dea să mănânce micuţei. Ce lucru simplu, practic şi întremător!

Am trecut astăzi în revistă trei minuni care, după părerea mea, scot în evidenţă mesajul extraordinar al Evangheliei după Marcu. Îl vedem în acest capitol pe Domnul Isus Hristos ca Robul lui Dumnezeu, care lucrează cu puterea lui Dumnezeu, acționând într-un fel care spune totul despre puterea și autoritatea Domnului nostru: El scoate demonii din omul din Gadara, o vindecă pe femeia cu scurgerea de sânge și o învie pe fetiţa de doisprezece ani a lui Iair. Fie să experimentați fiecare puterea învierii și minunea mântuirii pe care le asigură Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, tuturor celor ce-L cred și ascultă!

 

* personaje din Alice în Ţara Minunilor de Lewis Carroll (n.tr.).