Marcu 6:1-45 | Itinerar Biblic | Episodul 152

Ne reîntâlnim, cu interesul (sper!) de a afla ce ne mai rezervă această Evanghelie a lui Marcu – atât de concisă, atât de dinamică, atât de concentrată pe fapte și acțiune, o Evanghelie a micilor recorduri (cea mai veche și cea mai scurtă Evanghelie... și care ne ia martori la cele mai multe minuni săvârșite de Mântuitorul)... O carte din care data trecută am trecut peste ceea ce consideram „cel mai important capitol” al Evangheliei (pentru că a redat trei miracole săvârșite de Domnul Isus), iar azi ne stă înainte cap. 6 – al doilea cel mai lung capitol al acestei scrieri. Și tocmai când mă pregăteam să spun că Marcu persistă în stilul său de a prezenta „la foc automat” lucrarea lui Isus, constat și vă anunț că în primele 29 de versete are loc o pauză în activitatea Sa intensă. Isus se întoarce la Nazaret. Îi trimite pe cei doisprezece să predice, şi ei se întorc după o vreme cu un raport. Apoi, El îi hrăneşte pe cei cinci mii de oameni, merge pe apă şi face vindecări în ţinutul Ghenezaretului. Capitolul se încheie cu lucrarea lui Isus în jurul Mării Galileii, pe malul de vest. Isus este foarte popular acum și se află la apogeul lucrării Sale. Dar vom vedea că aprecierea nu este unanimă!

Isus a plecat de acolo şi s-a dus în patria Lui. Ucenicii lui au mers după El. Când a venit ziua Sabatului, a început să înveţe pe norod în sinagogă. Mulţi, când Îl auzeau, se mirau şi ziceau: „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui? Nu este Acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?” Şi găseau o pricină de poticnire în El. (Marcu 6:1–3)

Când a fost comparată această relatare cu al patrulea capitol din Luca, criticii au reclamat o contradicţie între cele două pasaje. Ei afirmă de fapt că variantele se contrazic. Dar în realitate avem relatările a două vizite distincte pe care le-a făcut Domnul nostru în localitatea Sa natală, Nazaret. Sigur, este foarte posibil să mai fi făcut şi altele, dar consemnate în Scriptură sunt doar acestea două. Luca 4 ne relatează prima vizită, făcută de Isus singur... El nu a făcut nicio minune şi a plecat imediat, atunci când au încercat să-L omoare. În cea de-a doua vizită, care este consemnată aici în Marcu 6, aflăm că ucenicii Lui erau cu El, că i-a vindecat pe câţiva bolnavi şi că a rămas în zonă – bazați și pe informaţiile pe care le adaugă Matei 13:53-58, şi pe cele din Marcu 6. În ambele ocazii, Domnul a intrat în sinagogă şi i-a învăţat pe oameni... şi tot în ambele ocazii a fost respins de concetăţenii Săi! Așadar, aceasta nu este o contradicţie, ci este vorba despre două vizite distincte surprinse în cele două relatări, vizite pe care El le-a făcut în oraşul Său de baştină. Prima dată a plecat, s-a dus în Capernaum şi acolo şi-a stabilit cartierul general. Însă a revenit mai apoi, pentru că voia să ajungă la inima oamenilor din oraşul Său.

Era obiceiul Domnului nostru să meargă în sinagogă în ziua de Sabat, oriunde Se afla. Cred că simţea nevoia de a I Se închina lui Dumnezeu în acest fel şi, de asemenea, era locul în care putea să intre în contact cu oamenii din acele vremuri. Învăţătura Sa îi uimea pe cei care Îl cunoșteau... pentru că era în zona Lui natală – cuvintele „patria Lui” din primul verset, înseamnă literalmente patria Lui. Cuvintele Lui, lucrările Lui, minunile Lui, toate îi consternau pe locuitorii din oraşul Său, fapt ce îi făcea să-şi pună întrebări. Ei, de fapt, nu credeau că cineva ca Isus putea proveni din Nazaret. Ei se uitau la ei înşişi, bineînţeles, şi judecau Nazaretul după mintea lor. Nazaretul nu arăta prea bine, după părerea lor – aşa că s-au gândit că nu ar fi putut trăi acolo Cineva ca Domnul Isus. Nu aveau încredere într-Unul de-al lor pentru că nu aveau încredere nici în ei înşişi. Și oricum, știți că „niciun proroc nu e primit în patria lui”!

Acest pasaj ne mai arată şi că Maria, mama Domnului nostru, a mai avut alţi copii, aceştia fiind fraţii şi surorile lui Isus, după mamă. Cred că cel ce este menţionat aici cu numele Iuda este autorul Epistolei lui Iuda. Astfel, după cum am spus, locuitorii Nazaretului erau scandalizaţi din pricina Lui. Ei credeau că Îl cunosc, şi acest lucru era, bineînţeles, piatra lor de poticnire. Cred că există un pericol în a deveni foarte familiar cu Isus. El este Unul cu care nu suntem familiari deloc. Și aceasta era și problema lor. Ei credeau că Îl cunosc, însă, de fapt, nu Îl cunoşteau. Ei Îl văzuseră crescând ca băiat în oraşul lor.

Dar Isus le-a zis: „Un proroc nu este dispreţuit decât în patria Lui, între rudele Lui şi în casa Lui.” (Marcu 6:4)

Cred că aici se potriveşte zicala noastră: „Un expert este un om obişnuit din alt oraş.” Noi credem că oricine vine de departe ştie mai multe decât cei din comunitatea noastră. Probabil că acesta este motivul pentru care unii dintre noi pleacă peste tot în ţară, mergând în misiune în alte părţi. Câteodată, mulţi dintre noi suntem mai eficienţi departe de casă decât suntem acasă.

N-a putut să facă nicio minune acolo, ci doar şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. Şi Se mira de necredinţa lor. Isus străbătea satele dimprejur şi învăţa pe norod. (Marcu 6:5–6)

Observaţi, vă rog, că El nu a părăsit regiunea de data aceasta, ci a rămas în zonă. Prima dată El a fost practic gonit din oraş şi a trebuit să meargă la Capernaum şi să se stabilească acolo. Acesta este un pasaj remarcabil, pentru că leagă lipsa conjuncturală a minunilor în lucrarea lui Isus de acolo, de necredinţa lor.

Singurul lucru care poate limita omnipotenţa este necredinţa. Credinţa este singura cerinţă obligatorie pentru a declanşa puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. În faimosul și impresionantul capitol 53 din Isaia, care vorbeşte despre mântuirea minunată a lui Dumnezeu, profetul începe capitolul astfel: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?” (Isaia 53:1). Deci, cine va crede? Necredinţa limitează omnipotenţa. Necredinţa izolează puterea lui Dumnezeu, și la fel s-a întâmplat mereu!

Domnul Isus se mira de necredinţa lor (v. 6). Aceasta nu este singura ocazie în care observăm că El se miră. În Matei 8:10 – „Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat şi a zis celor ce veneau după El: «Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare.»” – El se referea la credinţa centurionului roman.

Nu ne miră deloc să întâlnim elemente de mișcare întrețesute în urzeala textului lui Marcu – Îl vedem pe Domnul (în a doua jumătate a vers. 6) străbătând satele dimprejur şi învăţându-i pe oameni. Aceasta este o lecţie frumoasă pentru lucrătorii creştini. Există anumiţi oameni în lucrarea lui Dumnezeu, care nu vor să se ducă în misiune în locuri mici. Eu însumi am fost criticat de unii misionari şi lucrători creştini că mă duc în anumite biserici mici în loc să mă duc în unele mai mari. Eu cred că Domnul nostru ne-a lăsat un exemplu extraordinar aici, când ni se spune că El mergea în satele lor. Imaginaţi-vi-L pe Domnul Slavei, Fiul Lui Dumnezeu aici pe pământ, mergând în misiune în sate. Ar fi putut să trimită o telegramă la Roma, şi chiar să solicite să închirieze Colosseumul pentru o întâlnire mare! Astăzi există oameni care suferă de megalomanie și care simt că trebuie să strângă o mulţime mare care să-i asculte. Toţi trebuie să învăţăm această lecţie de la Isus.

Am mai pomenit împrejurarea în care dr. C.I. Scofield (care și-a legat numele de The Scofield Reference Bible) care fusese invitat să vorbească într-o biserică din Carolina de Nord, însă, pentru că era o seară ploioasă, au venit doar vreo douăzeci şi cinci de oameni la întâlnirea respectivă. Pastorul-gazdă s-a aplecat şi şi-a cerut scuze faţă de dr. Scofield pentru numărul mic de persoane care veniseră să-i asculte mesajul. Dr. Scofield a răspuns: „Tinere, Domnul Isus a avut doar vreo doisprezece oameni în şcoala şi-n congregaţia Lui, în cea mai mare parte a timpului. Așa că, cine este Scofield să-şi dorească o mare  mulţime?”

Și apropo de cei doisprezece, cu referire la ei face Mântuitorul următoarea mișcare:

Atunci i-a chemat la Sine pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi, dându-le putere asupra duhurilor necurate. (Marcu 6:7)

Învățătorul Isus Hristos îi trimite acum pe ucenicii Săi cu mesajul pocăinţei, adică acelaşi mesaj pe care Îl predicase şi El. Atenție: El îi trimite doi câte doi. Interesant e în context că nici Matei, nici Luca nu specifică acest lucru în relatările lor. Domnul le-a dat putere asupra duhurilor necurate, și aceasta pare să fie cea mai mare putere pe care o puteau exercita.

Le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum decât un toiag; să n-aibă nici pâine, nici traistă, nici bani de aramă la brâu; să se încalţe cu sandale şi să nu se îmbrace cu două haine. (Marcu 6:8–9)

De ce le-a poruncit acest lucru? Ucenicii urmau să călătorească cu puţine bagaje și acest lucru indică un sentiment al urgenţei şi al orei târzii, al importanţei misiunii lor şi al dependenţei lor totale de Domnul. Mai târziu, într-o altă ocazie, vom afla că li s-a spus să ia aceste lucruri cu ei, pentru că se duceau într-o călătorie mai lungă. Matei spune clar că de data aceasta urmau să se ducă numai la oile pierdute ale casei lui Israel, şi că trebuiau să accepte ospitalitatea care li se oferea.

Apoi le-a zis: „În orice casă veţi intra să rămâneţi acolo până veţi pleca din locul acela. Şi, dacă în vreun loc nu vă vor primi şi nu vă vor asculta, să plecaţi de acolo şi să scuturaţi îndată praful de sub picioarele voastre, ca mărturie pentru ei. Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru pământul Sodomei şi Gomorei decât pentru cetatea aceea.” (Marcu 6:10–11)

Aceasta este o călătorie serioasă şi solemnă. Lumina creează responsabilitate. Respingerea harului lui Dumnezeu aduce judecata Lui și acest lucru este valabil şi astăzi.

Ucenicii au plecat şi au propovăduit pocăinţa. Scoteau mulţi draci şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau. (Marcu 6:12–13)

Ucenicii proclamau singurul mesaj necesar și revoluționar al Evangheliei – pocăinţa, iar minunile validau mesajul lor. Ei erau trimişi în mod exclusiv la oile pierdute ale casei lui Israel, tipar care nu mai este însă valabil și în zilele noastre. Dar pocăinţa continuă să die parte integrantă, fundamentală, din mesajul Evangheliei și din porunca de a crede. Relatarea acestui eveniment este mai amplă în Evanghelia după Matei, de aceea analizarea sa este pe măsură în studiul primei Evanghelii din NT.

Oricum, faima lui Isus se răspândise în toată regiunea... astfel că nu doar oamenii obişnuiţi auziseră de El, ci şi desigur autoritatea care guverna – Irod, de pe tronul său. Luăm notă acum prin intermediul lui Marcu de reacţia ciudată din partea regelui Irod. Uciderea lui Ioan Botezătorul avusese loc cu ceva timp înainte și cred că este relatată aici pentru a explica în context reacţia ciudată şi superstiţioasă a lui Irod, dar și pentru a completa deficitul de informație – e prima oară în această Evanghelie când ni se relatează sfârșitul lui Ioan Botezătorul.

Împăratul Irod a auzit vorbindu-se despre Isus, al cărui nume ajunsese vestit; şi a zis: „Ioan Botezătorul a înviat din morţi, şi de aceea lucrează aceste puteri prin el.” Alţii ziceau: „Este Ilie.” Iar alţii ziceau: „Este un proroc ca unul din proroci.” (Marcu 6:14–15)

Putem observa că Irod era un om foarte superstiţios. Să recunoaștem însă că – precum în vechime – și azi există reacţii dintre cele mai diferite printre oameni, cu privire la persoana, lucrarea și învățătura Domnului Isus. Din toate colțurile lumii percepem reacții, explicații și perspective diferite de la oamenii cei mai diferiți cu putință, în ce privește identitatea, capacitățile și relevanța Domnului Isus. Nu-i de mirare deci că exista și pe atunci destulă uimire, confuzie, la care Irod mai adaugă o nuanță: teama.

Dar Irod, când a auzit lucrul acesta, zicea: „Ioan acela, căruia i-am tăiat capul, a înviat din morţi.” Căci Irod însuşi trimisese să prindă pe Ioan şi-l legase în temniţă, din pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip, pentru că o luase de nevastă. Şi Ioan zicea lui Irod: „Nu-ţi este îngăduit să ţii pe nevasta fratelui tău!” (Marcu 6:16–18)

Observaţi, vă rog, că Ioan denunţase cu îndrăzneală păcatul din locurile înalte și îl denunţase chiar și pe Irod pentru că o luase de soție pe Irodiada, soţia fratelui său. Acest lucru a înfuriat-o pe aceasta şi a făcut-o să pună la cale un complot pentru a-l omorî pe Ioan.

Irodiada avea necaz pe Ioan şi voia să-l omoare. Dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan, fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea şi, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere. (Marcu 6:19–20)

Uciderea lui Ioan avusese loc înainte de acest moment din lucrarea lui Isus. Cert e că Irod se temea. Dar noi știm că teama de Dumnezeu este începutul înțelepciunii... Să fi fost oare Irod pe punctul de a se întoarce la Dumnezeu? Și dacă da, ce să-l fi împiedicat să facă asta: orgoliul? Sau Irodiada?!

Totuşi a venit o zi cu bun prilej, când Irod îşi prăznuia ziua naşterii şi a dat un ospăţ boierilor săi, mai marilor oştii şi fruntaşilor Galileii. Fata Irodiadei a intrat la ospăţ, a jucat şi a plăcut lui Irod şi oaspeţilor lui. Împăratul a zis fetei: „Cere-mi orice vrei, şi-ţi voi da.” (Marcu 6:21–22)

Irodiada îi ceruse fetei sale să danseze în faţa lui, pentru că-l ştia a fi un om desfrânat, afemeiat şi orgolios... Dovedind că așa era, prin promisiunea grandomană și ușuratică făcută fiicei sale vitrege, Irod i-a dat fetei un cec în alb, astfel că ea putea să-i ceară orice voia. Și ca să nu existe dubiu că ar retracta,

Apoi a adăugat cu jurământ: „Orice-mi vei cere, îţi voi da, fie şi jumătate din împărăţia mea.” Fata a ieşit afară şi a zis mamei sale: „Ce să cer?” Şi mama sa i-a răspuns: „Capul lui Ioan Botezătorul.” (Marcu 6:23–24)

Incredibil este însă că Irodiada era pregătită pentru asta, și abia aștepta ocazia... Cruzimea acestei femei te înfioară. Ca să nu mai vorbim de nonșalanța acestei tinere, care – cu cel mai natural aer din lume –

Ea s-a grăbit să vină îndată la împărat şi i-a făcut următoarea cerere: „Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul.” Împăratul s-a întristat foarte mult; dar, din pricina jurămintelor sale şi din pricina oaspeţilor, n-a vrut să zică nu. (Marcu 6:25–26)

O altă slăbiciune a lui Irod este dezvăluită aici. Se pare că lui Irod îi era teamă de ce ar fi putut spune sau gândi prietenii lui. El era preocupat de imaginea sa, ca să nu mai vorbim că avea un sistem greşit de valori și o înțelegere superficială și relativă cu privire la jurământ. (Marcu 6:27–28)

A trimis îndată un ostaş de pază, cu porunca de a aduce capul lui Ioan Botezătorul. Ostaşul de pază s-a dus şi a tăiat capul lui Ioan în temniţă, l-a adus pe o farfurie, l-a dat fetei, şi fata l-a dat mamei sale.

Aceasta a fost o crimă cu sânge rece! Repet, parcă le văd pe cele două (mamă și fiică) pasându-și tava pe care era un cap năclăit de sânge... și jubilând ca după o mare victorie. Nu toți bărbații ar rezista unui asemenea tablou, dar aceste femei nu dau nici cel mai mic semn de emotivitate – ceea ce trădează mai degrabă un caracter diabolic.

Ucenicii lui Ioan, când au auzit acest lucru, au venit de i-au ridicat trupul şi l-au pus într-un mormânt. (Marcu 6:29)

Ca un semn că afectivitatea și normalitatea n-au pierdut total bătălia cu vremurile crude și sângeroase, aflăm că ucenicii lui Ioan obțin dreptul de a luat trupul decapitat al învățătorului lor, şi-l îngroapă cu grijă.

După această paranteză, necesară ca să înțelegem ce era în capul și inima lui Irod când aude despre minunile săvârșite de Domnul, Marcu se întoarce la istorisirea lucrării lui Isus. Apostolii vin cu primul lor raport (vă amintesc: Domnul îi trimisese într-o primă misiune evanghelistică)... și observăm și aici concizia relatării, și absenţa detaliilor.

Apostolii s-au adunat la Isus şi I-au spus tot ce făcuseră şi tot ce învăţaseră pe oameni. Isus le-a zis: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.” Căci erau mulţi care veneau şi se duceau, şi ei n-aveau vreme nici să mănânce. (Marcu 6:30–31)

Este imposibil pentru noi să înţelegem cât de ocupat era, de fapt, Domnul Isus şi cât de mari erau aşteptările oamenilor de la El. El a trebuit să se retragă într-un loc pustiu, în încercarea de a se odihni... şi dacă El nu Se prea gândea la Sine, observăm ușot cât de grijuliu era în ce-i privește pe cei doisprezece, pe care îi îndeamnă să se odihnească. Atenție deci la pericolul actual al hiper-activismului – care trebuie bine motivat, atent susținut, dar și adecvat echilibrat/ponderat cu refacere și odihnă, pentru că lucrarea Domnului nu e facilă!

Au plecat, dar, cu corabia, ca să se ducă într-un loc pustiu, la o parte. Oamenii i-au văzut plecând şi i-au cunoscut; au alergat pe jos din toate cetăţile şi au venit înaintea lor în locul în care se duceau ei. Când a ieşit din corabie, Isus a văzut mult norod; şi I s-a făcut milă de ei, pentru că erau ca nişte oi care n-aveau păstor; şi a început să-i înveţe multe lucruri. (Marcu 6:32–34)

Era greu de găsit un loc în care să fii singur! Mulţimea L-a urmărit de-a lungul ţărmului Mării Galileei şi au ajuns destul de repede acolo unde Isus şi ucenicii Săi acostaseră. Reacţia Domnului a fost una de empatie totală. Pentru El, oamenii erau turma cărora El venise să le fie adevăratul Păstor. De aceea avea grijă să-i hrănească... nu înainte însă de a le împlini nevoile spirituale, dându-le învăţătură... și abia apoi, împlinindu-le nevoile fizice...

Fiindcă ziua era pe sfârşite, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: „Locul acesta este pustiu, şi ziua este pe sfârşite. Dă-le drumul să se ducă în cătunele şi satele dimprejur ca să-şi cumpere pâine, fiindcă n-au ce mânca.” „Daţi-le voi să mănânce”, le-a răspuns Isus. Dar ei I-au zis: „Oare să ne ducem să cumpărăm pâini de două sute de lei şi să le dăm să mănânce?” (Marcu 6:35–37)

El le porunceşte ucenicilor să facă un lucru imposibil. Ei trebuie să înveţe, ca şi noi, de altfel, că El întotdeauna cere imposibilul, iar motivul este evident: știa că El avea să fie Cel care face lucrul respectiv, și voia să-i facă și pe ucenici dependenți și încrezători.

Şi El i-a întrebat: „Câte pâini aveţi? Duceţi-vă de vedeţi.” S-au dus de au văzut câte  au şi au răspuns: „Cinci şi doi peşti.” Atunci le-a poruncit să-i aşeze pe toţi, cete-cete, pe iarba verde. Şi au şezut jos în cete de câte o sută şi de câte cincizeci. El a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti. Şi-a ridicat ochii spre cer şi a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă norodului. Asemenea şi cei doi peşti i-a împărţit la toţi. Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu firimituri de pâine şi cu ce mai rămăsese din peşti. Cei ce mâncaseră pâinile erau cinci mii de bărbaţi. (Marcu 6:38–44)

Aceasta este o minune. Cel care a creat peştii şi a vegheat să crească și să se coacă grâul pe câmp, generează acum mâncare pentru mulţime prin cuvântul Său creator. Se poate că asta să fi fost pentru mulți prima oară când vor fi mâncat pe săturate!

Îndată, Isus i-a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de cealaltă parte, spre Betsaida. În timpul acesta, El avea să dea drumul norodului. (Marcu 6:45)

       Terminăm și noi îndată, și vă dăm drumul... să umblați cu Domnul – până data viitoare!