Marcu 6:46-7:37 | Itinerar Biblic | Episodul 153

Dragi ascultători, spuneam data trecută că urma să abordăm unul din cele mai lungi pasaje ale Evangheliei lui Marcu – capitolul 6. Dimensiunile sale ne-au împiedicat să-l traversăm integral, de aceea ne grăbim s-o facem acum, înainte de a continua cu al 7-lea...

Rămăseserăm la vers. 45, care ni-l arată și pe Domnul parcă acționând sub influența impetuozității lui Marcu: „Îndată, Isus i-a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de cealaltă parte, spre Betsaida. În timpul acesta, El avea să dea drumul norodului.”  - anticipând Domnul (cf. Ioan 6:15) că ei vor încerca să-L facă rege cu forţa.

După ce Şi-a luat rămas bun de la norod, S-a dus pe munte ca să Se roage. Când s-a înserat, corabia era în mijlocul mării, iar Isus era singur pe ţărm. A văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă. Şi, într-a patra strajă din noapte, a mers la ei, umblând pe mare, şi voia să treacă pe lângă ei. Când L-au văzut ei umblând pe mare, li s-a părut că este o nălucă, şi au ţipat; pentru că toţi L-au văzut şi s-au înspăimântat. Isus a vorbit îndată cu ei şi le-a zis: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!” Apoi S-a suit la ei în corabie, şi a stat vântul. Ei au rămas uimiţi şi înmărmuriţi, căci nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima împietrită. (Marcu 6:46–52)

Observaţi, vă rog, că aici nu găsim relatarea umblării pe mare a lui Simon Petru. În definitiv, Marcu şi-a luat informaţiile pe plan uman de la Simon Petru, iar Petru pur şi simplu nu a inclus şi povestea lui. Matei este cel care ne dă acest detaliu.

Aș vrea însă să vă atrag atenţia asupra versetului 48, care ne spune despre „ucenici că se necăjeau cu vâslirea.” Bieții de ei se aflau în acea barcă incomodă, în acea noapte furtunoasă, cu valurile spărgându-li-se în față și amestecându-se cu sudoarea, luptându-se și cu valurile, și cu teama naufragiului... Îmi place mult să aflu că Domnul I-a observat cum se chinuiau să se țină la suprafață! Nu ştiu unde eşti azi şi în ce poziţie te afli. Poate că ai ajuns într-un punct dificil... poate stai singur într-un colţ întunecat... poate te lupţi cu ispite şi probleme greu de suportat... poate și marea ta furtunoasă şi simţi că te scufunzi... Am o veste bună pentru tine: cum i-a văzut pe ucenici, Domnul Isus te vede și pe tine. El îţi știe problemele. Nu trebuie să dai un semnal ca să-L anunţi. Trebuie doar să aduci înaintea Lui planurile și ofurile tale! Asta trebuie să facem fiecare dintre noi în momentele de întuneric – să punem înaintea Lui calea noastră. Domnul „a văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea.” Marcu este singurul care relatează acest detaliu. Apoi, aflăm că a venit la ei şi a intrat în corabie... iar ei „au rămas uimiţi şi înmărmuriţi”.

Iar încheierea acestui capitol 6 este tot dinamică și doldora de vindecări:

După ce au trecut marea, au venit în ţinutul Ghenezaretului şi au tras la mal. Când au ieşit din corabie, oamenii au cunoscut îndată pe Isus, au alergat prin toate împrejurimile şi au început să aducă pe bolnavi în paturi, pretutindeni pe unde se auzea că era El. Oriunde intra El, în sate, în cetăţi sau în cătune, puneau pe bolnavi pe pieţe şi-L rugau să le dea voie doar să se atingă de poalele hainei Lui. Şi toţi câţi se atingeau de El erau tămăduiţi. (Marcu 6:53–56)

N-avem nici cea mai vagă idee câţi bolnavi a vindecat El. În orice caz nu greșim dacă spunem că a fost vorba de mii de oameni! Vindecări reale, minuni autentice. Niciunul din adversatii Lui nu a negat vreodată vreunul din aceste miracole!

...Iar capitolul 7 continuă să ni-L arate pe Domnul Isus ca Slujitorul lui Dumnezeu care face voia lui Dumnezeu. El este un Om al acţiunii şi făcea lucruri care păreau atrăgătoare și avantajoase pentru oamenii cu care avea de-a face în acele vremuri... El era și este Singurul în stare și doritor să vindece, și să mântuiască!

Perioada inter-testamentară (cuprinsă între sfârşitul Vechiului Testament şi începutul Noului Testament) a fot una de mari și multe schimbări. A fost una dintre perioadele cele mai intense din istoria poporului evreu. În timpul captivităţii şi în această perioadă inter-testamentară, după ce se întorseseră în țara lor, s-au dezvoltat multe grupări şi partide care nu sunt menţionate în Vechiul Testament, cum ar fi fariseii, saducheii, cărturarii şi irodienii.

Cărturarii avuseseră un început bun. Ezra fusese unul din fondatorii acestui grup. Ei erau învăţătorii profesionişti ai Legii. Pe vremea Domnului nostru, însă, cărturarii ajunseseră să fie nişte oameni care despicau firul în patru, mai preocupaţi de litera decât de spiritul Legii. Aceasta este, cred eu, o mare problemă și pt noi astăzi. Această metodă de a desface firul în patru a ajuns procedură judiciară și avocățească, împreună cu o interpretare filosofică ce nu ar trebui să existe în lege. De aceea, sistemul legislativ și cel politic sunt... cum sunt, astăzi... La fel se întâmplase şi cu religia în timpul Domnului Isus.

Și fariseii avuseseră un început bun. Ei se ridicaseră pentru a apăra stilul de viaţă al evreilor de influenţele străine. Erau legalişti stricţi, credeau în Vechiul Testament şi erau naţionalişti din punct de vedere politic. Ei voiau să grăbească venirea Împărăţiei cerurilor (sau a Împărăţiei lui Dumnezeu) pe pământ.

Saducheii erau cei bogaţi şi interesaţi de sfera socială. Ei nu aveau mari profunzimi spirituale, ci voiau să scape de tradiţie; respingeau supranaturalul şi se opuneau fariseilor (care acceptau supranaturalul şi credeau în Vechiul Testament). Saducheii erau foarte asemănători cu epicureii greci.

Iar irodienii erau un partid din vremea lui Isus, care apăruse din considerente politice. Erau o grupare ce încerca să-i păstreze pe Irozi pe tron.

Am spus toate astea ca să înţelegem mai bine incidentul următor (Marcu 7:1)

Fariseii şi câţiva cărturari, veniţi din Ierusalim, s-au adunat la Isus.

Domnul nostru devenise atât de cunoscut, încât oamenii Îl urmau pe oriunde propovăduia Isus, în Galileea... De asemenea, ei vor merge şi dincolo de râul Iordan, în Decapole (adică „ţinutul celor zece oraşe”. Vom vedea acest lucru puţin mai încolo).

Ei au văzut pe unii din ucenicii Lui prânzind cu mâinile necurate, adică nespălate. – Fariseii însă şi toţi iudeii nu mănâncă fără să-şi spele cu mare băgare de seamă mâinile, după datina bătrânilor. Şi când se întorc din piaţă, nu mănâncă decât după ce s-au scăldat. Sunt multe alte obiceiuri pe care au apucat ei să le ţină, precum: spălarea paharelor, a ulcioarelor, a căldărilor şi a paturilor. – (Marcu 7:2–4)

Ne oprim puțin asupra acestui pasaj, pentru că este foarte interesant. Se profilează o criză în ce priveşte Persoana lui Isus. În Marcu 6:30 am citit că apostolii se adunaseră în jurul lui Isus şi-I povesteau ce făcuseră, după ce El îi trimisese în misiune... Îi dădeau deci un fel de raport... când – cărturarii şi fariseii se adună în jurul Lui. Era clar că va exista o confruntare între Domnul Isus şi ucenicii Lui, pe de o parte, şi fariseii şi ucenicii lor, pe de altă parte. Un grup format din prietenii și ucenicii Domnului, care Îl iubesc, iar al doilea grup – format din adversarii Lui, care căutau deja motive să-L reducă la tăcere.

Întotdeauna se întâmplă aşa, în ce-L privește pe Isus Hristos – apar două grupuri: cei care se încred în El, şi cei care-L resping. Tu, în ce grup de afli? Poziția ta față de Domnul determină toate celelalte lucruri. Problema care se pune nu este dacă eşti membru într-o biserică, sau dacă ai trecut sau respecți orice fel de ritual... ci: care este relaţia ta cu Isus Hristos? Aceasta este întrebarea cea mai importantă. Este clar că vers. 1 vorbește despre o delegaţie specială de la Ierusalim, oameni trimişi pe urmele lui Isus să-L spioneze. Erau opozanţii intelectuali trimişi să-L prindă pe Domnul Isus în capcană. Felul în care Domnul nostru S-a apărat este, pentru mine, o altă dovadă a dumnezeirii Lui: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta” – aceasta a fost mărturia duşmanilor Lui (Ioan 7:46). Bineînţeles, nu era greu să găsească ceva care nu era în regulă, pentru că Domnul Isus ignora complet tradiţiile și ritualurile care proveneau din interpretarea lor asupra Scripturilor. Vers. 3-4 se referă la purificări ritualice, ce nu aveau nimic de-a face cu normele sanitare. Marcu explică pentru romani că acest obicei de curăţire rituală era propriu evreilor... şi așa și era!

Dumnezeu le dăduse israeliţilor multe indicaţii cu privire la curăţire. În cartea Leviticul, există foarte multe informaţii în acest sens. Era o chestiune importantă, pentru că Dumnezeu îi învăţa astfel lecţia esențială că un păcătos trebuie să fie curăţat înainte de a se bucura de părtăşia cu un Dumnezeu sfânt. Fariseii însă construiseră o întreagă tradiţie, presupusă a fi o interpretare a Legii lui Moise, şi unii dintre ei chiar susţineau că Moise le-a dat tradiţiile respective atunci când le-a dat Legea. Cu timpul, aceste tradiţii au devenit interpretarea Legii şi, în final, s-a ajuns la o depărtare a tradiţiilor de scopul inițial al Legii.

În pasajul de față, ni se dau detalii despre una din aceste tradiţii. Fariseii spălau în mod ritualic paharele, ulcioarele, vasele de aramă şi mesele; era un împovărător ritual strict exterior. Cuvântul folosit pentru „spălare” este botez. Ei botezau paharele, ulcioarele, obiectele religioase, chiar şi mesele. Aceasta este „religiozitate” în toată puterea cuvântului! E clar că poți deveni atât de absorbit de îndeplinirea unui ritual religios, încât să uiţi care îi e scopul – acela ca o persoană să devină neprihănită înaintea lui Dumnezeu, înainte ca să poată avea o relaţie cu El. Lucru perfect valabil şi astăzi. Atât de mulţi oameni se ceartă pe subiecte religioase, când, de fapt, ar trebui să fim preocupați de Persoana lui Isus Hristos.

Şi fariseii şi cărturarii L-au întrebat: „Pentru ce nu se ţin ucenicii Tăi de datina bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?” (Marcu 7:5)

Această acuzaţie la adresa ucenicilor Săi era, de fapt, o acuzaţie îndreptată împotriva Lui personal, pentru că ei erau ucenicii Lui. Iar în răspunsul Său, Domnul nu e blând deloc:

Isus le-a răspuns: „Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: «Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.»” (Marcu 7:6)

Domnul le dă ceea ce merită! Un făţarnic (ipocrit) este cineva care doar joacă un rol; termenul original era folosit cu precădere pentru actorii care joacă un rol... Fariseii urmau un ritual religios, însă fără a experimenta nimic în mod real. Era ca și cum buzele şi inima nu ar fi aparţinut aceleiași persoane. Ei nu aveau o trăire interioară mai reală decât o marionetă de lemn care stă pe genunchii unui ventriloc.

Există și azi în biserică destui care doar urmează un ritual. Sunt preocupaţi de crezuri şi de mărturisiri de credinţă, de închinarea publică, de îmbrăcăminte şi chiar de „separare”. Toate acestea pot deveni doar o tradiţie şi nu o relație directă şi personală cu Domnul Isus Hristos. Pentru ca ritualul să fie autentic, inima trebuie să fie şi ea implicată: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” (Rom. 10:9-10).

„Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.” (Marcu 7:7)

Închinarea este lipsită de conţinut dacă regulile oamenilor înlocuiesc Cuvântul lui Dumnezeu. Ajungem astfel la miezul problemei:

„Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina aşezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor şi a paharelor, şi faceţi multe alte lucruri de acestea.” El le-a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră.” (Marcu 7:8–9)

Aici era adevărata problemă! Ei înlocuiau Cuvântul lui Dumnezeu cu nişte tradiţii omeneşti. O tradiţie poate să fie bună, şi întemeiată pe un motiv foarte bun. Totuşi, ea devine rea atunci când înlocuiește Cuvântul lui Dumnezeu. Asta se întâmplase și cu fariseii.

Cred că așa s-a întâmplat cu mulți din cei ce s-au depărtat de Cuvântul lui Dumnezeu. Mai întâi, au înlocuit Cuvântul lui Dumnezeu cu un crez. Apoi, au început să-l înlocuiască cu cuvintele oamenilor, cu gândirea oamenilor, cu propriul ritual, cu propria denominaţie. În scurtă vreme, Cuvântul lui Dumnezeu a devenit auxiliar și secundar...

„Căci Moise a zis: «Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta»; şi: «Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea». Voi, dimpotrivă, aţi decretat că dacă un om pretinde cu privire la bunurile lui că sunt «corban», adică dedicate lui Dumnezeu, este absolvit de datoria de a-şi ajuta părinţii cu ele.” (Marcu 7:10–11, v. 11 BVA)

Domnul folosește un exemplu din practica lor. Legea le impunea să-şi cinstească părinții, dar tradiţia lor ajunsese să le permită să scape de această responsabilitate. Dacă cineva nu voia să-şi ajute părinții bătrâni şi în nevoie, dăruia posesiunile lui preotului de la templu, ceea ce se numea corban, adică „dar”. La moartea omului respectiv, proprietatea lui era a templului şi omul era absolvit astfel de responsabilitatea sa faţă de părinţi.

„…şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa.
Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!” (Marcu 7:12–13)

Domnul afirmă tranșant că această tradiţie este dăunătoare şi contrazice clar prescripția Legii lui Dumnezeu, de a-ţi cinsti tatăl şi mama. Și apoi Domnul intră în detalii:

În urmă, a chemat din nou noroadele la Sine şi le-a zis: „Ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi. Afară din om nu este nimic care, intrând în el, să-l poată spurca; dar ce iese din om aceea-l spurcă. Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.” (Marcu 7:14–16)

Mântutorul departajează și clasifică între exterior şi interior, şi cauzele și sursele întinării. El subliniază aici că religia nu este un unguent pe care-l aplici pe tine, nici nu ține de consumuri sau abstinențe...

Nici nu termină bine de vorbit, că ucenicii vin la El şi cer lămuriri...

După ce a intrat în casă, pe când era departe de norod, ucenicii Lui L-au întrebat despre pilda aceasta. El le-a zis: „Şi voi sunteţi aşa de nepricepuţi? Nu înţelegeţi că nimic din ce intră în om de afară nu-l poate spurca? Fiindcă nu intră în inima lui, ci în pântece, şi apoi este dat afară în hazna.” A zis astfel, făcând toate bucatele curate. El le-a mai zis: „Ce iese din om aceea spurcă pe om.” (Marcu 7:17–20)

Și ca să fie clar și practic, detaliază – iată ce iese, de fapt, din om:

„Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi spurcă pe om.” (Marcu 7:21–23)

Vă garantez că dacă vă uitați în orice ziar sau site, veţi descoperi ce a ieşit din oameni în ultimele douăzeci şi patru de ore: adulter şi curvie (relaţii sexuale nepermise), violență și crime (mânia este şi ea crimă), furturi (a-ţi pierde vremea la slujbă este şi acesta un furt), lăcomie, corupție și nedreptate (a strânge şi a tânji după lucruri materiale şi poziţii), răutate (toate faptele comise pentru a-i răni pe alţii), înşelăciuni (prefăcătorie sau delapidări și deturnări financiare), destrăbălare (senzualitate), invidie, blasfemie (defăimarea lui Dumnezeu sau a omului), mândrie (păcatul suprem pe care Dumnezeu urăşte cel mai mult), nebunia (fapte făcute fără a avea niciun respect pentru Dumnezeu sau om). Nu există om străin de așa ceva... de aceea spune Domnul Isus că trebuie să ne naştem din nou.

Isus a plecat de acolo şi s-a dus în ţinutul Tirului şi al Sidonului. A intrat într-o casă, dorind să nu ştie nimeni că este acolo; dar n-a putut să rămână ascuns. Căci îndată, o femeie, a cărei fetiţă era stăpânită de un duh necurat, a auzit vorbindu-se despre El şi a venit de s-a aruncat la picioarele Lui. Femeia aceasta era o grecoaică, de obârşie siro-feniciană. Ea Îl ruga să scoată pe dracul din fiica ei. Isus i-a zis: „Lasă să se sature mai întâi copiii; căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei.” „Da, Doamne”, I-a răspuns ea, „dar şi căţeii de sub masă mănâncă din firimiturile copiilor.” Atunci Isus i-a zis: „Pentru vorba aceasta, du-te; a ieşit dracul din fiica ta.” Şi când a intrat femeia în casa ei, a găsit pe copilă culcată în pat; şi ieşise dracul din ea. (Marcu 7:24–30)

Ne-am mai întâlnit cu acest tip de incident. Domnul Isus plecase din ţinutul Lui şi s-a întâlnit cu această femeie, care era de origine grecească şi locuia în Tir. Ea a venit la Isus cu credinţă. Cuvântul fiică folosit aici este un diminutiv, ceea ce înseamnă că era vorba despre o fetiţă. La prima vedere, felul în care o abordează Domnul pare brutal, însă aduceţi-vă aminte că în Evanghelia după Matei am prezentat interpretarea care susţine împărţirea pe dispensaţii, care este, de fapt, o revelaţie a unui adevăr extraordinar. Devine clar aici un alt lucru extraordinar, şi anume: acurateţea celor patru Evanghelii. Această femeie este un exemplu extraordinar de credinţă care poate exista în cineva, și care-L determină pe Isus să dea curs cererii sale. Aproape că ne-am putea întreba dacă nu cumva El s-a dus deliberat în acea regiune, tocmai ca s-o întâlnească și să răsplătească credinţa acestei femei.

Isus a părăsit ţinutul Tirului şi a venit iarăşi prin Sidon la Marea Galileei, trecând prin ţinutul Decapole. (Marcu 7:31)

Isus pleacă din Tir şi Sidon şi trece prin Decapole, în drum spre Marea Galileei. Traducerea cuvântului Decapole este „zece oraşe”, deci un fel de uniune de zece oraşe, mai cu seamă la est de Iordan, în apropierea Mării Galileei. Numele lor erau: Scytopole, Gherasa, Dion, Hippos, Gadara, Canatha, Pella, Rephana, Filadelfia, Damasc.

Am vizitat ruinele oraşului Gherasa sau Ierash, cum i se spune astăzi și, când eram acolo, m-am gândit: „Iată unul dintre locurile în care a predicat Domnul meu!” El a făcut o lucrare extraordinară în această regiune. Mulţimile veneau după El în aceste oraşe.

I-au adus un surd care vorbea cu anevoie şi L-au rugat să-Şi pună mâinile peste el. El l-a luat la o parte din norod, i-a pus degetele în urechi şi i-a atins limba cu scuipatul Lui. Apoi, Şi-a ridicat ochii spre cer, a suspinat şi a zis: „Efata”, adică: „Deschide-te!” Îndată i s-au deschis urechile, i s-a dezlegat limba şi a vorbit foarte desluşit. Isus le-a poruncit să nu spună nimănui; dar cu cât le poruncea mai mult, cu atât Îl vesteau mai mult. Ei erau uimiţi peste măsură de mult şi ziceau: „Toate le face de minune; chiar şi pe surzi îi face să audă, şi pe muţi să vorbească.” (Marcu 7:32–37)

Toate lucrurile pe care le făcea erau făcute în sprijinul credinţei. Acest lucru revelează faptul că starea acestui om a fost cea care l-a determinat pe Isus să folosească această metodă. Urechile i-au fost deschise primele, ca să poată auzi. După asta, era inutil să mai încerci să spui mulţimii să rămână tăcută. Această minune a fost cea care a dat un mare imbold lărgirii lucrării lui Isus, care oricum depăşise toate limitele.

În acest moment, presiunea pusă asupra lui Isus era de neîndurat din punct de vedere uman. Însă, în ciuda acestei presiuni, a poverilor mulţimilor, a tensiunii din vremea respectivă, a zilelor lungi şi pline, a oboselii trupului, mulţimea putea să spună că „El a făcut toate lucrurile bune.”

Noi, cei de astăzi, suntem de acord cu asta şi răspundem cu un „Amin” din toată inima! El încă face lucrurile bune şi astăzi!

Ne oprim aici, și ne despărțim în ecourile acestui vibrant: Efata! Fie ca orice inimă, și pereche de ochi și buze, să se deschidă înaintea Celui care dorește mai mult ca orice iertarea, eliberarea și mântuirea omului! Să ne reîntâlnim cu bine, data viitoare!