Marcu 10:1-22 | Itinerar Biblic | Episodul 157

Dragi ascultători, suntem din nou față în față cu Scriptura, care ne familiarizează tot mai mult și mai bine cu Autorul ei de drept: Suveranul Creator, Susținător și Mântuitor, care și prin intermediul cuvântului scris ne face cunoscute voia și planul Său în ce ne privește. Și pentru că Biblia nu e doar o carte de istorie, ea nu doar ne informează, ci ne și formează – fiind un manual de viață pentru cei interesați de viața veșnică!

Azi deschidem la capitolul 10 al Evangheliei scrise de Marcu. Poate v-ați dat déjà seama, și am mai spus – e multă mișcare și acțiune în acest text… Cadrul geografic se schimbă frecvent, rapid… În Marcu 9:30 am citit data trecută despre ucenici că „au plecat de acolo (de la Tabor, muntele Schimbării la față) şi au trecut prin Galileea. Isus nu voia să ştie nimeni că trece.” Era ultima Lui plecare de acolo şi cu siguranţă nu-şi dorea o despărțire cu efuziuni zgomotoase. Ajung astfel „în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan”, care înseamnă pe partea de est. Aceasta era în zona numită Decapole, după cele zece aşezări care se aflau acolo. Așadar, Îl găsim pe malul estic al Iordanului. Ca peste tot pe unde ajungea, Isus este un magnet pentru mulțimi – oamenii vin la El... şi El îi învaţă, „după obiceiul Său”.

Domnul Isus era pe drumul Său final către Ierusalim... și dacă mulți din cei ce aveau de-a face cu El nu știau asta, duşmanii Săi în schimb, acei copoi ai urii, erau tot pe urmele Lui, încercând să strângă lațul și să grăbească deznodământul. Ei credeau că trag sforile... dar totul avea să se petreacă doar după planul și la momentul hotărât de Dumnezeu.

Este de observat și faptul că acești împotrivitori, care se simțeau amenințați atât de popularitatea Domnului cât și de conținutul învățăturilor Lui, îi pun tot felul de întrebări, din tot felul de domenii, nu doar strict teologice, ci și – cum vom vedea imediat – practice, și care vizau moravurile și mentalitățile omului de rând, pe care voiau să-l stârnească împotriva lui Isus:

Isus a plecat de acolo şi a venit în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan. Gloatele s-au adunat din nou la El; şi, după obiceiul Său, a început iarăşi să-i înveţe. Au venit la El fariseii; şi, ca să-L ispitească, L-au întrebat dacă este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta. (Marcu 10:1–2)

E de presupus că fariseii nu-I pun această întrebare neapărat pentru că ar vrea un răspuns, ci ca să-L prindă în capcană. Pe de o parte, se pare că totuși existau unele preocupări și semne de întrebare în acest sens, dat fiind că în iudaism divorțul era o realitate indiscutabilă, bazată pe Deut. 24:1. Pe de altă parte, fariseii aveau propria opinie despre căsătorie şi divorţ, aşa că vin la Domnul și Îi pun această întrebare încuietoare: „Este îngăduit de lege ca un bărbat să-şi părăsească soţia?” (în Matei 19:3 întrebarea se încheie cu precizarea „pentru orice pricină?”) – ceea ce arată că nu atât divorțul, cât cauzele sale erau de fapt subiectul de interes.

Era o întrebare isteață şi „la ordinea zilei” în acea perioadă, pentru că Irod îşi părăsise soţia şi se căsătorise cu soţia fratelui său, Filip, iar Ioan Botezătorul fusese decapitat pentru că vorbise împotriva acestui lucru. Aşa că, dacă Isus ar fi răspuns negativ la întrebarea lor, nu numai că l-ar fi contrazis pe Moise, dar ar fi intrat în conflict cu Irod. Bine, desigur că moartea lui Isus nu avea cum să fie determinată de această problemă și este foarte important să menționăm acest lucru. Pe de altă parte, dacă El ar fi răspuns „da” la întrebarea lor, ei ar fi putut să-L acuze că învăţătura Lui este coruptă. Aşa că observăm încă o dată metoda pe care o folosea în astfel de situații (era întotdeauna metoda Lui, şi era bună): El pur și simplu contracarează cu o altă întrebare. (Marcu 10:3–4)

Drept răspuns, El le-a zis: „Ce v-a poruncit Moise?” „Moise”, au zis ei, „a dat voie ca bărbatul să scrie o carte de despărţire şi s-o lase.”

El ştia că ei trebuiau să răspundă astfel, pentru că în Deuteronom 24:1-2, Legea lui Moise spunea astfel: „Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui. Ea să iasă de la el, să plece şi va putea să se mărite după un alt bărbat.”

Legea dată prin Moise admitea deci divorţul, aşa cum puteţi observa. De fapt, nu a fost intenţia lui Moise şi nici a lui Dumnezeu ca un bărbat şi o femeie să divorţeze din orice motiv neînsemnat. Totuşi, cu timpul, conducătorii religioşi au interpretat această parte din Lege în așa fel încât faptul că soţia ardea biscuiţii putea să fie un motiv de divorţ.

Acum, Domnul nostru se întoarce la ceea ce este fundamental şi acest lucru este important de observat. El mută perspectiva dinspre divorţ către termenii și condițiile căsătoriei. Şi astăzi, aceasta este zona spre care trebuie să ne îndreptăm atenția. Primesc multe întrebări din partea oamenilor despre motivele pentru divorţ, și despre implicațiile sale. Când sunt gata să se căsătorească, oamenii nu prea obișnuiesc să stea de vorbă cu pastorul – sau o fac în ultimul moment, mai degrabă spre informare, pentru că nu sunt foarte interesaţi să afle sfatul lui; singura lor întrebare este dacă o să-i cunune... pentru că preocuparea lor pare să fie mai degrabă nunta decât căsnicia. Doar imediatul îi interesează.

Ceea ce este important să vedem aici este că Domnul nostru Își propune să le vorbească despre căsătorie. Observaţi, vă rog, cum tratează El acest subiect. Domnul le spune motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit despărțirea... și anume din cauza păcatului a permis Dumnezeu divorţul sub Legea lui Moise... din cauza pervertirii ulterioare a firii umane; deci Dumnezeu prin Moise face o concesie omului postadamic, dată fiind decăderea și slăbiciunea acestuia.

Isus le-a zis: „Din pricina împietririi inimii voastre v-a scris Moise porunca aceasta. Dar de la începutul lumii «Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa. Şi cei doi vor fi un singur trup.» Aşa că nu mai sunt doi, ci sunt un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.” (Marcu 10:5–9)

Așadar Domnul Isus respinge cutuma invocată de farisei, afirmând că modelul originar paradisiac este superior celui mozaic. Ceea ce spune Isus îi duce înapoi la idealul lui Dumnezeu de la creaţie, înainte de intrarea păcatului în lume. Divorţul (chiar dacă apare tratat cu înțelegere, inclusiv în Legea mozaică) nu era în planul şi în programul divin. Dumnezeu a avut întotdeauna pentru om tot ce era mai bun. La fel se poate spune şi că uciderea nu era în planul Său, dar au existat ucigaşi care au fost iertaţi. Divorţul este un păcat, dar oamenii divorţaţi pot fi iertaţi. Personal (afirmă JVMcGee) cred chiar că în anumite situaţii oamenii divorțați se pot recăsători; adică, cred că Scriptura permite acest lucru în anumite situații. Nu ştiu de ce îl iertăm mai degrabă pe ucigaş, dar deseori refuzăm să iertăm o persoană divorţată. Ne purtăm aproape de parcă acea persoană a comis păcatul de neiertat. Oamenii care au fost mântuiţi după ce au divorţat nu ar trebui să poarte stigmatul acesta mai mult decât oricare alt păcătos care a fost mântuit. Toţi suntem păcătoşi mântuiţi prin har, păcatul acestor oameni este divorțul – deci harul are putere și-n acest caz, nu credeți?!

Cuvântul original din vers. 9 pentru „a unit, a împreunat” este un verb care mai poate fi tradus „a pune în jug”, care ne conduce la imaginea vitelor care împărtășesc, duc împreună povara! Iar „omul” aici se referă preponderent la bărbat, care era singurul care avea dreptul să inițieze despărțirea.

Ceea ce spune Domnul Isus în acest pasaj este că mariajul este o legătură mai puternică decât cea dintre părinte şi copil. Un copil poate fi renegat, iar căsătoria poate fi ruptă prin infidelitate. Isus arată aici că mariajul este ceva realizat de Dumnezeu. Dumnezeu uneşte un cuplu. Aceasta a fost intenţia originală a Creatorului. Orice violare a acesteia este păcat... dar nu este păcatul de neiertat, vă asigur de asta.

Problema de bază este căsătoria cu persoana nepotrivită. Mie mi se pare că încuiem staulul după ce a ieșit calul. Există situații când cineva se căsătorește cu persoana nepotrivită și aceasta este, de fapt, problema. Păcatul constă în însuși faptul că s-au căsătorit. Dumnezeu vrea să pregătească o căsnicie fericită pentru tine, dar trebuie să-I permiți să facă asta.

În casă, ucenicii L-au întrebat iarăşi asupra celor de mai sus.
El le-a zis: „Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă preacurveşte faţă de ea; şi dacă o nevastă îşi lasă bărbatul şi ia pe altul de bărbat preacurveşte.” (Marcu 10:10–12)

Ca și în alte dăți – mai cu seamă acum că e vorba de o chestiune foarte importantă – învățătura publică este completată de cea privată restrânsă... pare o stratagemă narativă prin care Marcu transmite o învățătură adecvată timpului său/nostru. Când Isus Se adresează doar ucenicilor – ca acum – El stabilește anumite norme pentru comunitatea creștină. Și ce urmează este o declarație dură, care răstoarnă regula din Deuteronom, în sensul că niciun bărbat creștin nu are dreptul să divorțeze (indiferent de motiv) deoarece căsătoria creștină își are modelul exemplar în entitatea edenică/adamică inițială, și este imaginea legăturii indisoluble dintre Hristos și Biserică, protagoniștii nunții cerești veșnice. Practic este cea mai drastică afirmaţie împotriva divorţului care se găseşte în Scriptură. Cum trebuie interpretată? Toate pasajele despre divorţ trebuie puse laolaltă şi luate concomitent în considerare înainte de a se trage o concluzie. Pasajul paralel din Matei menţionează preacurvia ca singurul motiv pentru divorţ. De ce omite Marcu acest lucru? Marcu le scria romanilor, care nu cunoşteau Legea lui Moise, în timp ce Matei le scria evreilor, care aveau şi cunoşteau Legea lui Moise despre divorţ. Pe de altă parte, dacă în iudaism femeia nu avea niciodată dreptul de a divorța, în justiția în vigoare în Imperiul Roman exista această posibilitate în anumite condiții... și aproape sigur audiența căreia se adresa Marcu includea și asemenea femei. Prin urmare, pasajul trebuie analizat în acest context și prin această prismă: chiar dacă legile Imperiului îți permit divorțul, Evanghelia ți-l interzice!

Versetul din Romani 7:2 nu se aplică problemei divorţului: „Căci femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul ei câtă vreme trăieşte el; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului ei.” În acest pasaj, Pavel se foloseşte de o lege bine împământenită, aceea că o soţie este legată de soţul ei până la moartea acestuia, ca o ilustraţie pentru relaţia credinciosului cu principiul legii. Sistemul mozaic avea grijă de soţia sau soţul infidel(ă). Ei erau omorâţi cu pietre, conform cu Deuteronom 22:22-24. Astăzi nu-i mai omorâm cu pietre pe cei infideli, pentru că, dacă am face-o, ar fi atâtea maldăre de pietre, că nici nu am mai putea să ne mişcăm printre ele.

În conformitate cu Legea lui Moise, un soţ sau o soţie, care era vinovat(ă) de adulter, putea fi considerat(ă) ca fiind mort(ă) de către partener. Scriptura recunoaşte un singur motiv pentru divorţ – infidelitatea. Partea nevinovată este liberă să se căsătorească, se pare, din cuvintele lui Hristos.

E util de adăugat, pentru cei ce doresc o aprofundare a subiectului, că textele principale din NT despre căsătorie și divorț apar în Matei 19 primele 12 versete, aici în Marcu 10 tot primele 12 versete, și în 1 Cor. 7 vers. 10-15. Modelul conjugal creștin a fost trasat de ap. Pavel în vers. 22-23 din Efes. 5, și el ar trebui urmat de toți cei ce vor să întemeieze o familie în ascultare și sub călăuzirea Domnului.

Oricum e clar că Mântuitorul nu impune nimic cu forța, nimănui – nici mântuirea, nici botezul, nici harul, nici cele ce țin de căsătorie. Oamenii sunt liberi și trebuie să aleagă, dar fiecare trebuie să-și asume opțiunea, alegerea făcută. Ai dreptul deci să divorțezi, dar prin aceasta te expui adulterului și plasezi sub risc însăși mântuirea!

Discuţia despre divorţ şi binecuvântarea copiilor sunt puse împreună şi de Matei, şi de Marcu. Mi se pare că Duhul lui Dumnezeu încearcă să ne spună ceva prin asta. Copilul este produsul inocent al căsătoriei, iar divorţul devine de două ori mai rău, deoarece copiii suferă aşa de mult din cauza divorţului. Este uluitor să vezi cât de mulți tineri provenind din familii destrămate intră astăzi în belele. Să ne fie clar că aici nu e vorba de un accident, în niciun caz... ci aşa stau lucrurile, de fapt.

I-au adus nişte copilaşi ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau. Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat şi le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei. Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea!” Apoi i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei. (Marcu 10:13–16)

Pasajul acesta sau similare apar și-n scrierile omonime ale lui Matei și Luca. Ideea comună de forță o constituie unitatea dintre starea copilăriei, credință și Împărăția cerurilor. Copiii nu trebuie să devină adulţi, ca să vină la El... (Aşteptăm ca micuțul nostru să crească şi apoi poate că se va hotărî să-L urmeze pe Hristos.) Domnul nostru spune că El doreşte ca adulţii să devină ca nişte mici copii. Auzim atât de multe astăzi despre creştere, maturizare şi dezvoltare (și este foarte bine asta – după ce ai devenit copil al lui Dumnezeu); dar, de fapt, cei mai mulţi dintre noi mergem în direcţia greşită. Trebuie să renunţăm la deşteptăciunea noastră, la caracterul nostru prețios și pretenţios, şi la cunoaşterea cu care ne lăudăm azi, şi să ne întoarcem la simplitatea copilăriei; cu o credinţă simplă, copilărească, să ne încredem în Hristos Isus.

Ucenicii erau nervoși și s-au răstit probabil și la copii, dar mai cu seamă la cei care-i aduseseră... Aproape incredibil, Domnul nostru Îi apare lui Marcu enervat de această atitudine care denotă cel puțin neînțelegere și lipsă de tact din partea ucenicilor, fapt pentru care îi admonestează, și contrabalansează ostilitatea lor lansând cuvintele care fac carieră de două milenii: „Lăsați copilașii să vină la Mine...” Domnul Isus i-a luat pe copii în braţe, Și-a pus mâinile peste ei şi i-a binecuvântat. (Rabinii sau bătrânii obișnuiau să facă așa ceva! Deci Domnul Își asumă deliberat un asemenea rol!) Învățătorul nu mai luase pe nimeni în braţe în felul acesta, ci doar pe copiii mici, pentru că ei sunt cei pe care îi primeşte El. Când copiii mor de mici, înainte de vârsta responsabilităţii, ei pleacă (păstrând imaginea) direct în brațele Lui, să fie cu El.

Trebuie precizat, spre o bună înțelegere, că în familia iudaică, copilul era socotit unul din principalele semne de binecuvântare divină, și îndrăgit mai mult ca orice și oriunde, beneficiind de atenție, educație și creștere responsabile și pline de dragoste. Pe de altă parte însă, copilul era o cantitate neglijabilă în viața socială – rezervându-i-se exclusiv rolul de a asculta și a învăța. La acest aspect al condiției copilului se referă majoritatea textelor evanghelice.

Încă o idee importantă în text și context: Domnul Isus face în mod genial legătura dintre semnificațiile momentului și mandatul de fond (al Său și-al ucenicilor) – proclamarea Evangheliei Împărăției, a cărei venire trebuia anunțată... Deci, Împărăția trebuie primită așa cum primești un copil: ca un dar, nu ca o povară... cu bucurie, din tot sufletul, cu responsabilitate, cu încântare, cu sentimentul și satisfacțiile împlinirii!

Ca și cum ar prelua din zbor expresia și tema discuției („Împărăția lui Dumnezeu”) Marcu lansează un nou episod consacrat standardelor uceniciei creștine – adică de fapt compatibilității cu termenii și exigențele statului de urmaș al lui Hristos, care-și asumă conștient sarcina sfințirii și-a mărturiei proprii... nelăsând în ceață aspectele importante... ca de exemplu raportul dintre mântuire și posesiuni, locul și rolul averilor în viața creștină...

Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat înaintea Lui şi L-a întrebat: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” „Pentru ce Mă numeşti bun?”, i-a zis Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” (Marcu 10:17–18)

În această epocă a materialismului cras, relatarea despre tânărul bogat şi învăţătura Domnului nostru despre bogăţii au, cu siguranţă, o largă aplicabilitate. Matei ne spune că acel conducător era tânăr şi aceasta era o întrebare normală pe care ar fi pus-o cineva care se afla sub Lege. El trăieşte în sistemul mozaic şi întreabă ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Ba chiar era mânat de un sentiment al urgenței în ce privește înțelegerea corectă a lucrurilor, și în pofida statutului său social nu se dă în lături să îngenuncheze înaintea Domnului, recunoscându-I cel puțin înțelepciunea, dar și – implicit – divinitatea... Isus îl primește și îi răspunde ca unui iudeu, recunoscând unicitatea și caracterul perfect al lui Iahweh! Există Unul singur care este bun şi acesta este Dumnezeu. Dacă tânărul nostru Îl numeşte pe Isus bun, atunci Isus este Dumnezeu.

De observat și remarcat răspunsul Domnului Isus, care – deși știa cu cine are de-a face și ce va urma – îi citează tânărului porunci din Decalog.

Cunoşti poruncile: „Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.” El I-a răspuns: „Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea.” (Marcu 10:19–20)

Să nu uităm că răspunsul Domnului avea în vedere întrebarea sinceră a tînărului nobil: „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Sigur, sinceră nu înseamnă și corectă – pt că în modul în care omul acesta a formulat-o, presupune că sigur ai de făcut ceva/destule (și deloc simple!), pentru a atinge idealul optim al vieții veșnice... Iar dacă pentru el mai erau exigențe de îndeplinit – cum vom vedea imediat – ce binecuvântare să ne aducem aminte că pt noi azi nu mai e nimic de făcut, pentru că Domnul Isus a făcut tot ce se cuvenea împlinit... dar avem de crezut, de cedat/predat, de acceptat înnoirea prin Duhul Sfânt, și de a ne supune îndemnurilor și călăuzirii acestuia, inclusiv în ce privește consecința transformării noastre: faptele bune pregătite mai dinainte de Dumnezeu, ca să umbăm în ele!

Deși Domnul îi înșiră drept răspuns cererile Decalogului, omul nu pare mulțumit. Se pare că el le îndeplinise, și tot nu se simțea împlinit, sigur, liniștit...

Dacă admitem – privind Cele Zece Porunci – că prima secţiune este numită pietas şi are de-a face cu relaţia omului cu Dumnezeu, iar a doua secţiune a poruncilor este numită probitas şi are de-a face cu relaţia omului cu semenii săi, observăm deci că Domnul nostru nu i-a vorbit tânărului despre relaţia omului cu Dumnezeu, ci despre relaţia lui cu omul. Se pare că tânărul acesta putuse atinge niște exigențe ale standardului din a doua secţiune, mărturisind – nu știm cât de hazardat – că a păzit toate poruncile.

Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit şi i-a zis: „Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă.” Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii. (Marcu 10:21–22)

Isus i-a spus că-i lipseşte un lucru. Care era acela? Era relaţia lui cu Dumnezeu. Lucrul care îi stătea în cale era tocmai bogăţia lui. (În iudaism, bogățiile nu erau asociate păcatului și robiei, ci binecuvântării, protecției, generozității lui Dumnezeu!) Tânărul Îl numise pe Isus bun; şi dacă L-ar urma pe Isus, ar afla că motivul pentru care Isus este bun este pentru că El este Dumnezeu. Isus îi cere să se despartă de bogăţiile lui şi să-L urmeze. Unde l-ar fi dus asta? În acel moment, Domnul Isus era pe punctul de a muri pentru păcatele acestui om. Dacă L-ar fi urmat pe Isus, ar fi venit la cruce pentru a primi răscumpărare. Tânărul însă „a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii”.

Să nu ne grăbim să-l judecăm... Majoritatea dintre noi am resimțit astfel de întristări și de „stânga-mprejur” dinaintea Domnului, arătând prin asta fața noastră adevărată: prioritățile noastre reale și nehotărârea în ce-L privește! Cine simte cu adevărat chemarea lui Dumnezeu nu ezită nicio clipă în fața oricărei renunțări de sine, a oricărui sacrificiu! Păstrăm gândul acesta, ne luăm rămas bun până data viitoare, când vom continua reflecția!