Marcu 11:1-33 | Itinerar Biblic | Episodul 159

Mulțumim lui Dumnezeu că ne păstrează în atenția Sa și că ne vorbește în fel și chip – una din căile cele mai clare și eficiente fiind Cuvântul Lui scris, Sfânta Scriptură. Dacă n-ați deschis-o până acum azi, e timpul s-o faceți... iar dacă n-aveți una la îndemână, e un motiv suplimentar să acordați atenție sporită acestui nou episod al programului nostru care vă oferă lectura comentată a Bibliei, din Geneza până la Apocalipsa. Vă mulțumim deci pt următoarele 20 de minute petrecute împreună!

Vă reamintesc: parcurgem Evanghelia după Marcu, o scriere alertă și concisă, precum viața însăși – cu siguranță, așa va fi fost existența terestră a lui Isus Hristos, eroul principal al Evangheliilor și-al Cuvântului lui Dumnezeu. Ajunși în ultima treime a scrierii, parcurgem acum ultimele zile din viaţa pământească a Domnului nostru. Capitolele 11-13 confirmă (în chiar fieful religios al iudaismului – Ierusalimul) autoritatea mesianică a Domnului Isus. El va intra în cetate aclamat ca un Rege, va predica în Templu, are ultimele controverse cu oponenții Săi fățiși, acționează cu pasiune pentru igienizarea locașului sfânt, instituie Noul Legământ – dar cu toate astea misiunea Sa pare că se va solda cu un eșec: nu doar că va fi arestat, condamnat și executat, dar până la urmă va fi trădat și abandonat de ai Săi, și ignorat și huiduit chiar de cei ce-l aclamaseră! Dar Mântuitorul nu se abate de la menirea Sa, și avertizează din răsputeri asupra soartei poporului și țării – anunțând în urechile tuturor că va fi o a doua venire și o judecată finală!

Capitolul 11, chiar dacă este mai scurt și pare mai puțin intens decât precedentul, conține totuși câteva teme și evenimente fără de care nu se poate evolua în trama Evangheliei, spre deznodământul dramatic dar necesar în economia planului de mântuire a omenirii. Acest pasaj ar putea fi sintetizat/împărţit cam așa:

1. Isus se prezintă pe Sine în mod public poporului Său, ca Mesia (vs. 1–11).
2. Isus blestemă smochinul (vs. 12–14).
3. Isus curăţă Templul (vs. 15–21).
4. Discursul lui Isus despre rugăciune (vs. 22–26).
5. Isus îi confruntă pe liderii religioşi (vs. 27–33).

Am văzut în ultimele capitole că Isus se îndreaptă spre Ierusalim. Acest al unsprezecelea capitol are de-a face cu cele trei zile consecutive în care Isus a venit la Ierusalim. Am să repet (pt că am spus-o și când am trecut prin pasajul paralel din prima Evanghelie): sunt de părere că aşa-numita intrare triumfală în Ierusalim a lui Isus Hristos nu a fost, de fapt, atât de victorioasă. Ea reprezenta inaugurarea ultimei turnante a lucrării Sale pe pământ, care se va finaliza cu respingerea și răstignirea Domnului. El chiar a intrat în oraş în fiecare dintre cele trei zile, și nu doar într-o zi. Eu cred că fiecare Evanghelie prezintă un aspect diferit al venirii Sale la Ierusalim. Prima zi în care a venit era o zi de Sabat, sâmbăta; El s-a întors duminică şi a curăţat Templul; apoi s-a întors și luni şi a plâns pentru oraş.

Când s-au apropiat de Ierusalim şi au fost lângă Betfaghe şi Betania, înspre Muntele Măslinilor, Isus a trimis pe doi din ucenicii săi… (Marcu 11:1)

Domnul nu era la prima vizită în capitală... și e mai preocupat să-Și ducă misiunea la capăt, decât să se lase copleșit de măreția și semnificațiile locului. Mânat de Duhul și planul lui Dumnezeu, Mântuitorul Se mişcă în toate planurile, apropiindu-Se – geografic și cronologic – tot mai mult de moartea Sa. Erau de fapt ultimele zile dinaintea crucificării!

Betfaghe şi Betania sunt două aşezări de pe coamele Muntelui Măslinilor dinspre Ierusalim. Betfaghe înseamnă „loc/casă cu puieți de smochin”, și e un sat pe care doar valea Chedronului îl desparte de Ierusalim; Baetania era ceva mai departe, la vreo 3 km de Ierusalim, pe drumul spre Ierihon. Era locul de baștină al celor trei prieteni ai Domnului la care se pare că Isus a tras în mod repetat, inclusiv în săptămâna patimilor – frații Marta, Maria și Lazăr.

Revenim la text, ne opriserăm chiar când Domnul Isus se pregătea să le dea indicaţii celor doi ucenici... cărora citim în vers. 2 și 3 că le-a zis:

…şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: îndată ce veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat încă niciun om; dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-l. Dacă vă va întreba cineva: «Pentru ce faceţi lucrul acesta?», să răspundeţi: «Domnul are trebuinţă de el.» Şi îndată îl va trimite înapoi aici.” (Marcu 11:2–3)

Există două explicaţii posibile cu privire la aflarea și aducerea măgăruşului pe care Isus urma să călărească la Ierusalim. Domnul Isus putea să ştie acest lucru din moment ce El este Dumnezeu şi, deci, omniscient. Am putea spune că avem de-a face cu un miracol de la început şi până la sfârşit. Pe de altă parte, toate aceste lucruri ar fi putut să fi fost aranjate dinainte şi astfel ar fi fost o acţiune în întregime umană. Nu pare necesar să vezi o minune aici, când o explicaţie naturală ar fi în ordine. Eu cred că Domnul nostru aranjase aceste lucruri dinainte şi cred că veţi găsi mai multă însemnătate în acest lucru, dacă îl priviţi în felul acesta. Ceea ce este important este că Isus Îşi arată autoritatea. Observaţi că dacă cineva i-ar fi întrebat de ce dezleagă măgăruşul, ei ar fi trebuit să spună că Domnul (kyrios – apare în capitolele 11-12 de opt ori, din cele 13 ocurențe în întreaga Evanghelie) are nevoie de el. Asta înseamnă să ai autoritate – doar pronunți un nume, și oamenii știu despre cine e vorba și se supun!

În timp ce unii, prin colțuri umbroase, pun la cale prinderea și eliminarea Domnului, alţii formează alianţe cu El: „Şi îndată îl va trimite înapoi aici”. Erau destui și cei ce-L ascultau. Acest lucru este adevărat de peste o mie nouă sute de ani; există aceste două categorii de oameni şi astăzi: complotiștii și conformiștii, cei ce uneltesc și cei se conformează, ceo ce se împotrivesc și cei ce se supun cu bucurie.

Pe măsură ce continuăm să citim vedem că ei s-au dus în acel sat şi au găsim exact lucrurile despre care le spusese Domnul.

Ucenicii s-au dus, au găsit măgăruşul legat afară lângă o uşă, la cotitura drumului, şi l-au dezlegat. Unii din cei ce stăteau acolo le-au zis: „Ce faceţi? De ce dezlegaţi măgăruşul acesta?” Ei au răspuns cum le poruncise Isus. Şi i-au lăsat să plece. (Marcu 11:4–6)

Veţi observa că ei doar Îi urmează instrucţiunile şi se întorc cu măgăruşul... care devine brusc un bidiviu important, aflat în misiunea vieții Sale: călărit de Creatorul Universului!

Au adus măgăruşul la Isus, şi-au aruncat hainele pe el, şi Isus a încălecat pe el. Mulţi oameni îşi aşterneau hainele pe drum, iar alţii presărau ramuri pe care le tăiaseră de pe câmp. Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus strigau: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” (Marcu 11:7–9)

Nu sunt sigur că acest lucru i-a impresionat foarte mult pe cei din Ierusalim. Sunt sigur că nu ar fi fost nimic impresionant pentru cei ce fuseseră în Roma şi poate chiar asistaseră la întoarcerile victorioase ale glorioasei armate romane, sau poate chiar îl văzuseră pe Cezar întors dintr-o campanie militară, având o grandioasă intrare triumfală în capitala lumii... Se spune că aşa de multă pradă de război şi aşa de mulţi captivi erau aduşi, încât parada dura vreo două sau trei zile şi nopţi. Vedeţi voi, asta însemna triumfal.

În orice caz, maniera aceasta de a intra în Ierusalim nu vrea să denote nici modestie proletară, ci mai degrabă – cum subliniau destui comentatori – o regalitate pașnică. Și cu toate astea, manifestarea mulțimii denotă entuziasmul aferent unei așteptări mesianice. Oricât de mulți sau de puțini vor fi fost în asistență, este un amestec de ingenuitate, pioșenie, speranță și incertitudine în scandările lor, confuzie sporită și de perseverența ostilității mai-marilor lor față de Cel pe care-L aclamau ei. Lucrul impresionant şi cel mai important este însă că Domnul Isus se oferă pe Sine în mod public.

Isus a intrat în Ierusalim şi S-a dus în Templu. După ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat la Betania cu cei doisprezece. (Marcu 11:11)

Aici e vorba despre cel de-al doilea Templu din istoria poporului evreu; primul (cel construit de Solomon) fusese dărâmat de Nebucadnețar în 586 î.Hr. Cel de-al doilea Templu fusese ridicat 70 de ani mai târziu, și pt că nu era decât o copie palidă a primului, regele idumeu Irod hotărâse reamenjarea, renovarea și mărirea Templului... acțiune începută cam cu 20 de ani î.Hr. și care se terminase oarecum abia în anul 64, cu doi ani înainte de izbucnirea revoltelor antiromane care se vor finaliza cu represaliile în care Ierusalimul și Templul au fost rase de pe fața pământului! (De fapt, mai rămâne în picioare ceva mai mult de 50 m din zidul de apus, cunoscut azi drept Zidul plângerii!)

Ar mai fi două lucruri pe care este important să le vedem aici. Era în mod evident ziua de Sabat şi schimbătorii de bani şi vitele nu erau acolo. În această primă zi, Isus a venit ca Preot, deşi El era și jertfa; a intrat ca Mare Preot pentru a Se oferi ca singura jertfă acceptabilă în faţa lui Dumnezeu pentru păcatele mele şi ale tale.

Şi observaţi că El nu a petrecut noaptea în Ierusalim, ci S-a întors în Betania. Isus Se arătase oraşului în mod public şi – chiar dacă nu explicit – cerea din partea lor o decizie. Din câte ştim, El nu a petrecut nicio noapte în oraşul care L-a respins. Revenirea lor din Betania prilejuiește cronicarilor să consemneze încă o intrare biruitoare a Domnului în Ierusalim... Un incident minor a provocat o mare controversă deoarece în această zi El a curăţat templul de excesele comerciale... dar înainte de asta a blestemat un smochin în care nu găsise fructe. (Marcu 11:12–14)

A doua zi, după ce au ieşit din Betania, Isus a flămânzit. A zărit de departe un smochin care avea frunze şi a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de smochin, dar n-a găsit decât frunze, căci nu era încă vremea smochinelor. Atunci a luat cuvântul şi a zis smochinului: „În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine!” Şi ucenicii au auzit aceste vorbe.

Poporul Israel este, după părerea mea, reprezentat de acest smochin. Recunosc că sunt alţii care ar avea obiecţii cu privire la această părere şi nu vreau să stârnesc controverse. Ceea ce mă interesează în acest episod este lecţia spirituală grozavă care se poate trage de aici. Israelul avea frunzele unei religii date de Dumnezeu, dar nu avea niciun fruct spiritual. Mă întreb dacă am putea spune acelaşi lucru despre Biserica de astăzi. Acesta va fi mesajul Lui pentru biserica din Laodicea. Ei nu aveau nimic – ei erau săraci şi orbi şi aveau nevoie de un unguent pentru a li se deschide ochii. Asta înseamnă că Duhul Sfânt nu era acolo. Eu cred că este acelaşi lucru despre care vorbea şi Isaia în capitolul 29:13: „Domnul zice: «Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească»”. Nu cumva spune El acelaşi lucru şi despre biserica de astăzi?!

Domnul Isus a blestemat smochinul şi acesta s-a uscat. Interesant că în povestirea lui Matei, acesta folosește un cuvânt specific lui Marcu: „îndată” – smochinul s-a uscat pe loc, instant... În cap. 11 din Marcu ni se va spune imediat că ucenicii au remarcat abia a doua zi uscarea smochinului. Deocamdată însă, altceva se petrece: (Marcu 11:15)

Au ajuns în Ierusalim; şi Isus a intrat în templu. A început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau din templu; a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei.

Aici, Isus curăţă Templul. Ioan ne spune că Domnul mai făcuse operațiunea aceasta de curăţare la începutul lucrării Sale, şi acum iată îl curăţă și la finalul lucrării Sale. Acest lucru a avut loc în a doua zi şi nu era o zi de Sabat; era duminică. Schimbătorii de bani se află acum în zona Templului (se pare că totuși în afara incintei sacre, pe așa-zisa „esplanadă a păgânilor”), iar ei aveau un loc în piaţa de vite şi se aflau acolo pentru ca atunci când veneau străini din alte ţări, aceştia să-și poată schimba monezile. Străinii nu-şi puteau folosi monezile lor străine, ci aveau nevoie de moneda legală a Templului. Când aceşti schimbători de bani făceau tranzacții, bineînţeles că le cereau oamenilor un comision. Acest lucru slujea unui scop bun într-un fel, dar problema era că Domnul nostru a spus că devenise o peşteră de tâlhari; devenise o contrabandă religioasă.

Acesta este întotdeauna un pericol în biserică, și poate fi un risc serios în orice afacere creştină. Identificăm aici un motiv pentru care oamenii ar trebui să evite tranzacțiile și comerțul de orice fel în incinta bisericii, și să verifice organizaţiile religioase înainte de a le susţine.

Având în vedere că sacrificiile nu puteau avea loc fără serviciile financiare și comerciale, tratamentul pe care li-l aplică Domnul are în vedere nu purificarea cultului, ci mai degrabă profețește/anticipează sfârșitul său – lucru care va deveni realitate în anul 70! Interesant este și că niciun evanghelist nu menționează că Domnul ar fi întâmpinat opoziție din partea celor agresați sau a paznicilor oficali!

Ca să concluzionăm discuția privitoarea la întâmpinarea și manifestările prilejuite de prezentarea publică a Domnului drept Mesia – să reținem că El nu a avut parte de o procesiune sau intrare triumfală în Ierusalim. El a fost respins. Nu îmi place termenul şi nu este scriptural să o numim „triumfală”. Aşteptaţi însă cu încredere ziua când va veni şi „întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori…” (1Tes. 4:16–17). Veţi vedea acel şir imens de oameni care s-au încrezut în Hristos timp de aproape două mii de ani – cum milioane de sfinţi vor forma un alai glorios... Aceea va fi o intrare cu adevărat triumfală. Cred că va dura mult timp. Învierea va dura un moment, cât ai clipi din ochi, dar parada va dura mult. El îi va conduce într-un loc nou, într-o nouă creaţie, o casă nouă pentru acest grup nou. Nu va fi doar până pe Lună, ci în premieră absolută în Noul Ierusalim. Ce lucru minunat va fi! Așa ceva este triumfal!

Am ajuns acum la cea de-a treia zi. (Marcu 11:20–21)

Dimineaţa, când treceau pe lângă smochin, ucenicii l-au văzut uscat din rădăcini. Petru şi-a adus aminte de cele petrecute şi a zis lui Isus: „Învăţătorule, uite că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat.”

Ucenicii s-au minunat de smochinul atins de blestemul lui Isus, şi asta îl face pe El să ţină un discurs despre rugăciune. (Marcu 11:22)

Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu!”

Este interesant că acest discurs despre rugăciunea credinţei s-a dezvoltat din observaţia lui Petru cu privire la uscarea smochinului. Vedeţi voi, primul pas în rugăciune trebuie să fie credinţa în Dumnezeu. Autorul epistolei către Evrei a enunţat acelaşi principiu: „...fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” (Evrei 11:6).

Dacă nu crezi în Dumnezeu, atunci scepticul are dreptate când spune că rugăciunea este un nebun care vorbeşte de unul singur. A avea credinţă în Dumnezeu este primul pas.

Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. (Marcu 11:23)

Acesta este un verset atât de greşit înţeles astăzi. (În realitate era un alt proverb popular bazat pe o hiperbolă, din aceeași familie cu trecerea cămilei prin urechile acului, din cap. 10). Ideea este că o adevărată credință nivelează sau unește extremele – înălțimea muntelui cu adâncul mării. Și aceasta este credința răsplătită cu ascultarea rugăciunii și deci dobândirea lucrului cerut sau atingerea scopului solicitat. Creştinul nu trebuie să se aștepte că va arunca munţii în dreapta şi-n stânga în mod literal, pentru că de fapt el are nevoie de puterea de a se confrunta cu munţii zilnici de griji şi probleme. De aceea Pavel se putea ruga pentru efeseni: „Şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru” (Ef. 3:16). Nu vă rugați să aduceți literalmente munții mai aproape (dacă-i iubiți) sau să-i îndepărtați (dacă v-ați săturat de ei!). Sincer, nu văd nicio noimă în a muta munţii... Domnul n-a greșit când i-a pus unde i-a pus... și chiar arată frumos acolo unde sunt. Dar vreau să vă spun foarte cinstit că mi-ar plăcea să fiu întărit cu putere de la Duhul Sfânt în omul dinăuntru. Așa ceva ar fi mai grozav decât să muţi munţii. Acesta este lucrul important şi cred că la el se referă Isus când le dă ucenicilor această ilustraţie vizuală, pentru a le arăta ce poate face rugăciunea.

De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea. (Marcu 11:24)

Aveţi credinţă în Dumnezeu. Această credință elimina distanța dintre cele cerute și cele primite, dintre a spune și a face. Asta nu înseamnă abilitatea de a vă satisface propriile dorinţe egoiste, ci credinţa în Dumnezeu înseamnă ca voia Lui să se facă în viaţa voastră.

Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre.
Dar, dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre. (Marcu 11:25–26)

Iată aici o condiţie pe care trebuie să o îndeplinească cineva, înainte ca rugăciunea lui să fie auzită şi ascultată. Un duh neiertător va scurtcircuita puterea rugăciunii şi este foarte important să înţelegem lucrul acesta. Dumnezeu ne iartă de dragul lui Hristos (Ef. 4:32). Acesta este felul în care suntem mântuiţi, însă dacă tu şi eu vrem să avem putere în vieţile noastre, trebuie să existe iertare. Trebuie să știm să ne cerem iertare, lui Dumnezeu și oamenilor, dar trebuie să fim în stare și să acordăm iertare, mai cu seamă când ni se solicită asta – dar nu numai... Este un lucru foarte important. (Marcu 11:27–28)

S-au dus din nou în Ierusalim. Şi, pe când se plimba Isus prin templu, au venit la el preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu aceste lucruri? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta ca să le faci?”

Ei sunt încă pe urmele Sale, vedeţi, aceşti oamenii ai urii. Ei I se împotrivesc la fiecare pas și I-au pus la îndoială autoritatea lui Isus. Oamenii aceștia erau conducătorii religioşi; ei erau reprezentanţii oficiali ai religiei din vremea lor şi nu Îi delegaseră lui Isus nicio autoritate. Aşa că liderii religioși vor să ştie de unde are El autoritatea pe care o are.

Isus le-a răspuns: „Am să vă pun şi Eu o întrebare; răspundeţi-Mi la ea, şi apoi vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri. Botezul lui Ioan venea din cer ori de la oameni? Răspundeţi-Mi!” (Marcu 11:29–30)

Este genul de întrebare de contracarare practicată de Domnul Isus, devastatoare pentru liderii religioşi, care se văd într-o dilemă fără ieșire, de care-și dau seama...

Ei însă vorbeau astfel între ei: „Dacă răspundem: „Din cer”, va zice: „Dar de ce nu l-aţi crezut?” Şi dacă vom răspunde: „De la oameni…” se temeau de norod, căci toţi socoteau că Ioan a fost în adevăr un proroc. Atunci au răspuns lui Isus: „Nu ştim.” Şi Isus le-a zis: „Nici Eu n-am să vă spun cu ce putere fac aceste lucruri.” (Marcu 11:31–33)

Au preferat să-și recunoască neștiința, decât să dea răspuns direct, care i-ar fi acuzat oricum. Să ținem cont că liderii aceștia religioși nu căutau un răspuns, ci doar să-l prindă pe Isus în capcană. Ei nu aveau vreo intenţie să-I urmeze învăţătura și, deci, Isus nu le răspunde pentru că nu cade în capcana lor. Aceasta este, pentru mine, una dintre cele mai mari dovezi ale divinităţii Sale – felul în care se purta cu duşmanii Lui și știa să-i pună la respect. Aduceţi-vă aminte că atunci când bărbaţi şi femei veneau la Domnul nostru cu întrebări sincere, ei primeau un răspuns sincer şi autentic la întrebările lor.

Vă doresc puterea de a-L căuta și auzi pe Domnul Isus, cu bunăvoință și sinceritate!