Marcu 12:1-27 | Itinerar Biblic | Episodul 160

Stimați prieteni, dacă noi ne-am despărțit în pace (cred!) la finalul ediției trecute, să ne amintim că nu aceasta era și atmosfera din finalul cap. precedent... și-aș zice chiar și din startul acestui cap. 12 în care am ajuns, din Evanghelia după Marcu. Pasajul acesta redă o serie de confruntări dogmatice ale Mântuitorului cu elita iudaică – în special membrii Sinedriului/Sanhedrinului, cu care va avea mult de-a face (și de furcă!) în săptămâna pătimirii Sale. Ca și în celelalte rânduri, Domnul Isus nu le dă nicio șansă, ceea ce sporește – dacă mai era nevoie! – animozitatea împotriva Lui!

După ce-i contestă autoritatea și cer detalii despre sursa puterii cu care Își susținea vestirea și lucrarea, cărturarii se văd puși în dificultate de răspunsul înțelept al Domnului – care privește nu atât originea autorității Sale, cât le confruntă atitudinea fățarnică. O parte din răspunsul acesta este redat de Marcu în prima parte a cap. 12 al Evangheliei sale. Sigur vă veți da seama pe parcurs, dar vă anunț de pe acum că în acest capitol şi în următoarele nu mai există minuni. Am mai spus, până acum, că Marcu este Evanghelia acţiunii, cu accentul pus pe minuni. Din această perspectivă, lucrurile se domolesc, acţiunea îşi încetineşte ritmul... până ajunge la oprire. De fapt, este calmul dinaintea furtunii... după care, vom avea din nou parte de multă acţiune!

Am încercat o mică schiţă a acestui capitol:

1. Mai întâi, Domnul Isus grăbeşte confruntarea cu liderii religioşi spunând pilda vierilor (v. 1-12).
2. Apoi sunt răsturnate planurile fariseilor şi irodienilor, care încercau să-L prindă pe Domnul Isus în chestiunea care privea birul datorat Cezarului (v. 13-17).
3. După care Domnul Isus înfrânge scepticismul saducheilor cu privire la înviere (v. 18-27).
4. ...dar linişteşte inima cărturarului care întreabă despre cea mai importantă poruncă (v. 28-34).
5. În continuare, Domnul Isus să-i chestioneze pe farisei cu privire la Mesia, cu această ocazie citând Psalmul 110 (v. 35-40).
6. Pentru ca în cele din urmă, prin evaluarea celor doi bănuţi ai văduvei (v. 41-44), Domnul Isus să clarifice perspectiva biblică asupra dărniciei.

Așadar, chiar dacă pare să scadă ritmul acţiunii, ea nu lipsește, doar că este de un alt tip. Domnul Isus, care se pregătea să fie Mielul jertfit de Paşte, este supus unei cercetări amănunţite, înainte de a fi junghiat. (Vă aduceţi aminte că mielul de Paşte trebuia ales, examinat cu atenţie pentru a fi sigur că nu avea niciun cusur, și era păstrat bine.) Toate valurile mâniei oamenilor se vor abate asupra Lui, în următoarele câteva zile... Această perioadă de evaluări și controverse nu este nicidecum o perioadă liniştită, ci este un răstimp de aprinse dispute cu liderii religioşi. Ambele părţi îşi adună toată artileria grea şi fac toate aranjamentele şi pregătirile pentru bătălia dintre cer şi iad, lumină şi întuneric, Dumnezeu şi Satan. Așadar, numai o perioadă monotonă și lipsită de acţiune n-ar putea fi considerată, nu-i așa?!

Cei trei ani de discuţii periodice aprinse cu liderii religioşi ajung la apogeu într-o nouă controversă. Domnul Isus ia iniţiativa, câştigă victoria din punct de vedere verbal, iar ei încetează să mai încerce să-L mai prindă în capcană în felul acesta. Ei speraseră să-L forţeze să spună ceva care i-ar fi întors pe oameni împotriva Lui. Toate întrebările pe care I le-au pus lui Isus erau periculoase. El a precipitat această acţiune dându-le cea mai ţintită, clară şi directă pildă din lucrarea Lui – pilda vierilor. Semnificaţia este clară și capitolul se deschide cu această pildă.

Isus a început pe urmă să le vorbească în pilde. „Un om a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn; apoi a arendat-o unor vieri şi a plecat din ţară.” (Marcu 12:1)

Via este poporul Israel, în conformitate cu Isaia 5:1-7, un pasaj aproape identic cu locul din Evanghelia lui Marcu în care ne aflăm... Dumnezeu a scos acea „viţă” (naţiunea Israelului) din Egipt, și tot El a răsădit-o. Le-a revelat, apoi, o religie. Evreii sunt singurul popor care a avut vreodată atât o religie dată de Dumnezeu, cât şi manifestarea efectivă a prezenţei lui Dumnezeu. Şi acum El spune o pildă pentru liderii religioşi din vremea Lui.

„La vremea roadelor, a trimis la vieri un rob, ca să ia de la ei din roadele viei. Vierii au pus mâna pe el, l-au bătut şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. A trimis iarăşi la ei un alt rob; ei l-au rănit la cap şi l-au batjocorit. A mai trimis un altul pe care l-au omorât; apoi a trimis mulţi alţii, dintre care, pe unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât. Mai avea un singur fiu preaiubit; la urmă, l-a trimis şi pe el la ei. «Vor primi cu cinste pe fiul meu!», zicea el. Dar vierii aceia au zis între ei: «Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm, şi moştenirea va fi a noastră.» Şi au pus mâna pe el, l-au omorât şi i-au aruncat trupul afară din vie. Acum, ce va face stăpânul viei? Va veni, va nimici pe vierii aceia, şi via o va da altora. Oare n-aţi citit locul acesta din Scriptură: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri»?” Ei căutau să-L prindă, dar se temeau de norod. Pricepuseră că împotriva lor spusese Isus pilda aceasta. Şi L-au lăsat şi au plecat. (Marcu 12:2–12)

Este destul de evident ce spune Isus prin pilda aceasta. Servitorii trimişi de Dumnezeu erau profeţii. Acel „om” care deținea via Îl reprezintă pe Dumnezeu Tatăl. Via este poporul Israel. Dumnezeu alesese, îngrijise şi protejase acest popor. Arendaşii erau liderii religioşi. În final, El L-a trimis pe Fiul Său – care este, bineînţeles, Domnul Isus, iubitul Fiu al Tatălui. Într-un mod deosebit, Isus a venit întâi la poporul Israel. „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 15:24). Dar El a venit şi pentru lumea întreagă, conform Ioan 3:16! Dar aici Domnul nostru face o aluzie intenţionată şi directă la liderii religioşi pe care-i avea înaintea Sa. Ei deja plănuiseră moartea Lui şi El le dă intențiile în vileag. „El ştia ce este în om” (Ioan 2:25). El le spune liderilor religioşi exact ce vor face, și anticipează profetic fiecare pas al lor, le deslușește fiecare mişcare a lor înainte chiar s-o facă! Hristos îi acuză de crimă, înainte ca ei să-L omoare. Aceasta este o întâmplare remarcabilă. Apoi Isus prezice judecarea liderilor religioşi. Putem vedea împlinirea acesteia în anul 70, când împăratul roman Titus a distrus oraşul şi i-a luat pe evrei în captivitate. Putem să ne uităm la Colosseumul din Roma care a fost construit prin munca silnică a evreilor.

Acum, să observăm ceva minunat: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului”. De obicei în NT acest citat se referă la Înviere, or aici el încheie parabola cu un „cuvânt de la Dumnezeu”, legătura dintre pildă și psalm fiind tema disprețului: Cel disprețuit și batjocorit acum va deveni piatra de temelie/cheia de boltă a noului Templu! Este și un joc de cuvinte între ben – fiu și eben – piatră: fiul (sacrificat) va deveni piatra (din capul unghiului).

Aceasta este un fel de parabolă „doi într-unu”: a viei şi a pietrei. Hristos a fost piatra de poticnire şi o piatră a ofensei pentru liderii religioşi, dar mulţi oameni au venit la El, şi El a devenit piatra din capul unghiului. Aceasta se va împlini complet în viitor, când Isus va veni din nou pe pământ. Găsim descrierea acestui eveniment în Zaharia 4:7: „Cine eşti tu, munte mare, înaintea lui Zorobabel? Te vei preface într-un loc şes. El va pune piatra cea mai însemnată în vârful Templului, în mijlocul strigătelor de: «Îndurare, îndurare cu ea!»”.

Concluzia parabolei vierilor prevestește discursul escatologic din capitolul următor al Evangheliei lui Marcu – 13. Înțelegând încă o dată că tot ce spunea El îi viza pe ei, liderii religioşi L-ar fi luat pe Domnul Isus şi L-ar fi executat chiar atunci, dar se temeau de popor. Această parabolă a escaladat disputa, așa că nu-i de mirare că – neputând accepta înfrângerea, și neobosiți până la atingerea scopului – ei au mai trimis alte delegaţii la Isus... de astă dată din partea facțiunilor care aveau și agendă și implicări politice! Așa încât nu miră nici întrebările puse, care vin oarecum în această gamă...

Apoi au trimis la Isus pe unii din farisei şi din irodieni, ca să-l prindă cu vorba. Aceştia au venit şi I-au zis: „Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni; căci nu cauţi la faţa oamenilor şi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cade să plătim bir cezarului sau nu? Să plătim sau să nu plătim?” Isus le-a cunoscut făţărnicia şi le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un ban ca să-l văd.” (Marcu 12:13–15)

Trebuie spus că în privința atitudinii față de taxarea populației cele două grupări – fariseii și irodienii – aveau cam aceeași opinie (favorabilă), deci ei nu vin la Isus cu chestiunea pentru a se lămuri, ci pentru a-L prinde „pe picior greșit”. Dacă întrebarea lor este magistrală, din punctul lor de vedere... răspunsul Domnului Isus este o adevărată operă de artă. Ei Îl flatează pe Isus, dar El îi numeşte ipocriţi și nu acceptă linguşirea lor (Apropo, El acceptase cuvinte similare care veniseră de la Nicodim, pentru că acesta era sincer). Ipocrizia este particularitatea majoră a liderilor religioși!

Domnul Isus intuiește imediat capcana, și nici nu Se străduiește să ascundă asta. De ce le cere un ban? Ca să întoarcă „mingea în terenul adversarilor”! Are de gând să folosească o monedă de-a lor, e adevărat, și-n plus cred că El chiar nu avea nicio monedă asupra Lui! (Gândiţi-vă la asta: Domnul gloriei, prin care s-a făcut totul din cele văzute și nevăzute, a venit în această lume şi n-a avut un sfanţ în buzunar. Puteţi să vă imaginaţi asta?)

Deci, Isus doar le-a cerut o monedă, şi ei I-au dat una... Moneda curentă în Imperiul roman era denarius, din argint, avea 3-4 gr., și avea pe una din fețe efigia Cezarului. Evreii plăteau birul în monedă romană. Se pare că pt schimburile dintre evrei existau monede speciale, fără nicio imagine pe ele, pentru respectarea poruncii Decalogului („să nu-ți faci chip cioplit!”)

I-au adus un ban; şi Isus i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?” „Ale cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci Isus le-a zis: „Daţi, dar, cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Şi se mirau foarte mult de El. (Marcu 12:16–17)

Ei I-au dat o monedă şi Isus le-a pus o întrebare. Vedeţi voi, dacă El le-ar fi răspuns că se cuvenea ca ei să plătească bir Cezarului, atunci ar fi însemnat că Isus îl pune pe Cezar mai presus de Moise şi de Mesia. Şi dacă ar fi spus că ei nu trebuie să plătească bir Cezarului, atunci Domnul ar fi fost vinovat de răzvrătire împotriva Cezarului. Liderii credeau că L-au prins în capcană... dar nu a fost aşa. Încă o dată, vor fi nevoiți cu toții să se minuneze de răspunsul Domnului – care spune în principiu că un copil al lui Dumnezeu are o dublă responsabilitate (şi, de fapt, poate chiar mai multe!)

Avem mai întâi o responsabilitate faţă de guvernul nostru. (Când văd impozitul meu pe venit, câteodată cred că am o responsabilitate prea mare!) Sigur că ne doare când vedem felul în care trăiesc și lucrează mulţi dintre „aleșii” noştri, şi când ne dăm seama de corupţia care există în toate domeniile vieții de astăzi. Trebuie să mărturisesc că uneori îmi displace profund să plătesc impozitul pe venit, însă asta nu înseamnă că voi evita plata acestui impozit. Avem o responsabilitate clară faţă de conducere, stipulată inclusiv de Dumnezeu în Cuvântul Său valabil pt orice creștin!

De asemenea, avem o responsabilitate faţă de cei dragi ai noştri şi faţă de biserica noastră. Îmi spunea cineva, mai demult, că tatăl lui era în spital şi mama era bolnavă, dar că el avea nişte bani puşi deoparte ca o contribuţie pentru biserică. Când i-am mai pus întrebări am aflat că părinţii lui erau în mare nevoie şi ar fi trebuit să accepte mila altora dacă el nu i-ar fi ajutat. Aşa că i-am spus că responsabilitatea lui era faţă de ei. Cred că uneori avem nişte idei ciudate și înguste în ce priveşte comportamentul și mărturia din zilele noastre.

Apoi, eu am o responsabilitate faţă de tine, astăzi, să-ţi dau Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toţii avem responsabilităţile noastre şi asta este ceea ce spune Domnul nostru: Ai o responsabilitate faţă de Cezar, îndeplineşte-ţi-o! Dar asta nu te absolvă de responsabilitatea ta faţă de Dumnezeu.

Isus Hristos ia această întâmplare şi o transformă într-o pildă. „Aduceţi-Mi un ban.” Cu acel ban el ilustrează un adevăr grozav. Moneda are două feţe. Acestea sunt cele două domenii ale vieţii în care avem o responsabilitate: omul are şi o obligaţie pământească (sau fizică), şi una cerească (sau spirituală). Cetăţenii cerului plătesc taxe aici jos. Pelerinii de aici de jos ar trebui să-şi strângă averi veşnice în Cer. Aşa că, vedeţi cum i-a redus la tăcere pe aceşti irodieni care voiau să păstreze puterea în dinastia lui Irod.

Să nu credeți însă că Domnul i-a liniștit pe toți... Nu știu cum se face, dar în prezența Lui toți își aduceau aminte de probleme și dileme... După abordarea unei controverse politice urmează una teologică – pusă de aristocrația sacerdotală, cei ce respectau cu strictețe Tora și respingeau tradiția orală rabinică: (Marcu 12:18–19)

Saducheii, care zic că nu este înviere, au venit la Isus şi I-au pus următoarea întrebare: „Învăţătorule, iată ce ne-a scris Moise: «Dacă moare fratele cuiva şi-i rămâne nevasta fără să aibă copii, fratele său să ia pe nevasta lui şi să ridice urmaş fratelui său.»”

Saducheii, vă aduceţi aminte, erau liberalii din acele vremuri. Ei negau existenţa supranaturalului. Ceea ce povesteau ei aici era corect, apropo. Ei se refereau la legea răscumpărării rudelor (așa numitul levirat – menționat în Deuteronomul 25:5-10, și ilustrat în cartea Rut). Ei ştiau ce spune Scriptura.

Erau, dar, şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat şi a murit fără să lase urmaş. Al doilea a luat de nevastă pe văduvă şi a murit fără să lase urmaş. Tot aşa şi al treilea. Şi niciunul din cei şapte n-a lăsat urmaş. După ei toţi, a murit şi femeia. (Marcu 12:20–22)

Pare o poveste ridicolă, nu-i aşa? Mă rog, ar putea fi reprodusă astăzi la Hollywood sau poate o fi existând pe undeva situația asta, în societatea noastră contemporană, dar tot e ridicolă. De fapt, cazul a fost construit ca să justifice următoarea lor întrebare, una pe care o doreau desigur tot „încuietoare”...

„La înviere, nevasta căruia dintre ei va fi ea? Căci toţi şapte au avut-o de nevastă.” (Marcu 12:23)

De fapt întrebarea aceasta nu este decât ecoul reprezentării lor caricaturale asupra lumii viitoare (în care de fapt nici nu credeau!) – fapt pentru care Domnul Isus le face o scurtă și rapidă catecheză, contracarându-le ironia:

Drept răspuns, Isus le-a zis: „Oare nu vă rătăciţi voi, din pricină că nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?” (Marcu 12:24)

Eu aş spune că aceasta este de fapt marea problemă  a celor ce sunt atât de critici cu privire la Biblie și la Dumnezeu: ei nu cunosc nici Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu. Observ că acum se trag semnale de alarmă pe tema exploziei demografice, și se promovează diminuarea ei... şi unii oameni spun că acest lucru este contrar Bibliei pentru că Dumnezeu i-a zis lui Adam: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă.” E adevărat că Dumnezeu i-a zis acest lucru lui Adam, dar El nu a spus acest lucru „Adamilor” de azi. El nu vorbea cu generaţia de acum, din prezent. Dacă tu şi partenerul tău aţi fi singurul cuplu de pe pământ, îmi imaginez că asta ţi-ar spune. El a repetat acest lucru lui Noe când Noe era destul de singuratic cu familia lui şi nu prea mai era altcineva pe pământ. Dar El nu a repetat această poruncă pentru noi astăzi. Din păcate mulţi sunt caracterizaţi de o ignoranţă cumplită în ce priveşte Biblia; şi totuşi, astăzi, astfel de oameni perorează despre Biblie când n-ar trebui de fapt să li se îngăduie să fie auziţi.

Domnul le-a spus saducheilor că erau ignoranţi cu privire la două lucruri: (1) Ei nu cunoşteau Scripturile şi (2) ei nu cunoşteau puterea lui Dumnezeu. Dacă ar fi cunoscut Scriptura, ar fi aflat nu doar că ea anunță în multe locuri din cuprinsul său că va fi o înviere; iar dacă ar fi avut idee de puterea lui Dumnezeu, ar fi știut luvcrurl elementar că El face toate lucrurile noi – fapt pentru care naturile, structurile și relațiile din viața pământeană nu vor continua la fel în eternitate!

„Căci după ce vor învia din morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în ceruri.” (Marcu 12:25)

Nu înseamnă că un bărbat şi o femeie care au fost împreună pe pământ nu pot fi împreună în Cer. Ei nu vor fi împreună ca soţ şi soţie, nu vor forma un cămin acolo şi nici nu vor creşte copii. Asta le spune Isus aici – veșnicia nu continuă relațiile de pe pământ. Oamenii mântuiți vor fi acolo legați prin cu totul alt fel de relații. Problema pe care o abordează saducheii aici nu are deci relevanță pentru veșnicie, fapt ce întărește ideea ignoranței lor în această privință.

Ideea cea mai puternică din cuvintele Mântuitorului este cea are subliniază natura cerească a celor mântuiți: „ca îngerii”, deci mult mai strălucitori, mai puternici, mai bucuroși, mai curați decât cei mai puri de pe pământ! Și fără preocupare pentru relațiile sexuale! Pentru că acest „ca îngerii în ceruri” cred că se referă doar la incompatibilitatea relațiilor carnale în contextul vieții veșnice, care este spirituală prin excelență – și mai cred că aceste cuvinte nu anulează demnitatea mai mare pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne spune (1 Cor. 6:3; Evr. 1:14) că o au oamenii mântuiți comparativ cu îngerii.    

„În ce priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit în cartea lui Moise, în locul unde se vorbeşte despre „Rug“, ce i-a spus Dumnezeu, când a zis: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov?» Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii. Tare vă mai rătăciţi!” (Marcu 12:26–27)

Domnul Isus merge chiar mai departe, și le prezintă dovezi biblice citându-le exact din Scripturile pe care ei le recunoșteau și le studiau. Referința principală este Exodul cap. 3, care descrie chemarea lui Moise de către Dumnezeu din rugul care nu se mistuia... Dumnezeu care Se recomandă exact cu aceste cuvinte citate și de Mântuitorul...

Saducheii deci nu cunosc (sau se comportă ca și cum n-ar ști nimic despre) Cuvântul și puterea lui Dumnezeu. Ei se comportă ca și cum totul se termină la mormânt – viața de dincolo nu are sens, deci pt ei nu există! Miza controversei în acest caz însă nu era însă învierea, ci atitudinea Domnului față de Legea lui Moise. Dacă Isus ar fi respins Legea și pe Moise, ei L-ar fi putut acuza de blasfemie. Polemica L-ar fi costat pe terenul iudaismului (după cum polemica despre plata sau neplata tributului L-ar fi costat pe terenul politicului). Aducându-l pe Moise drept martor, Domnul Isus demonstrează că nu-l consideră pe Moise potrivnicul Său, ci antemergătorul Lui (cu care de fapt abia se (re)întâlnise pe muntele schimbării la față)!

Dacă Iahweh este – cum Se prezentase cu 1500 de ani în urmă părintelui lor Moise – Dumnezeul celor vii, înseamnă că Avraam nu este mort; Isaac nu este mort, Iacov nu este mort... Trupurile lor sunt îngropate la Hebron, dar ei nu sunt morţi, ci s-au dus să fie cu Creatorul și Răscumpărătorul lor... și acolo sunt şi creştinii care mor în Domnul. Hristos este bulversant în răspunsurile pe care le dă acestor lideri religioşi. El îndrăznește să le demonstreze celor dintre care se recruta majoritatea preoțimii – că se rătăceau!

Să rămânem și noi cu aceste două idei clare reieșite din acest pasaj: Domnul Isus considera VT ca fiind inspirat literalmente de Dumnezeu, care este autorul fiecărui cuvânt din Cuvântul Său; și că Mântuitorul consideră celelalte cărți ale Scripturii a fi la același nivel cu Pentateuhul – cele cinci cărți ale lui Moise. Cred că și d-voastră la fel, nu?!