Marcu 12:28-44 | Itinerar Biblic | Episodul 161

Dragi prieteni, ne reîntâlnim în ecoul ideilor de forță enunțate de Mântuitorul Isus Hristos în prima parte a cap. 12 din Evanghelia după Marcu, peste care am trecut data trecută. Iar ultima dintre ele chiar ne definește – e vorba de înviere, care nu e doar o speranță, ci este o realitate care-L caracterizează în primul rând pe Dumnezeu, ca Sursă a vieții; în El toți copiii Săi sunt vii, chiar dacă vor fi trecut prin moartea biologică. Pe această temă Domnul Isus avusese o dispută cu saducheii, pentru care învierea și deci viața veșnică erau nonsensuri. Chiar dacă nu se mai numesc așa, sau nu descind neapărat din ramura aceasta preoțească iudaică, sunt și-n zilele noastre o sumedenie care (precum saducheii) nu cred în înviere – incapabili sau nedorind să treacă dincolo de materialism și de hedonismul lui „aici și-acum”. Pentru ei toți (de-atunci și de-acum) a argumentat Domnul Isus, inclusiv în Marcu 12, dovedind cu Scriptura și cu personalitatea, caracterul, lucrările lui Dumnezeu că există cu adevărat o înviere – care va plasa omenirea și pe credincioși într-o cu totul altă realitate și dimensiuni. Învierea tuturor va fi urmată de judecată și de răsplătirea fiecăruia – pentru ca oricine să-și ia răsplata după binele sau răul pe care l-a făcut când trăia în trup (ne asigură Cuvântul lui Dumnezeu). Cine neagă asta, trăiește în rătăcire, în eroare, pentru că nu vrea să cunoască (și să recunoască) nici Scriptura, nici puterea lui Dumnezeu!

Marcu descrie în continuare, în același cap. 12, apariția altei persoane, care vine la Domnul nostru, după ce auzise discuţia cu saducheii... Episodul este redat și-n alte evanghelii: Matei afirmă că nu doar o persoană îi pune aceeași întrebare, și că aceștia erau dintre farisei, veniți să-L ispitească; Luca afirmă că era vorba de un învățător al Legii... Marcu ni-l prezintă ca fiind un cărturar aparent bine-intenționat (pe care până la sfârșit aflăm că și Domnul Isus îl apreciază). Pentru că în ce privește subiectul învierii fariseii erau în dezacord cu saducheii, și pentru că Domnul le dăduse un răspuns aspru și clar necredincioșilor în înviere, acest cărturar fariseu se apropie cu bunăvoință, ca de unul care avea o poziție/încredințare comună – și-I pune Învățătorului Mesia o întrebare tipic fariseică... care de astă dată nu pare o provocare, ci un soi de nelămurire, un fel de minge ridicată la fileu, o întrebare mai degrabă menită să restabilească prestigiul Domnului Isus, și o încercare de a întări și prin intermediul altei voci adevăruri importante ale Cuvântului lui Dumnezeu. Și ce poate fi mai important decât... cel mai important?!   

Unul dintre cărturari, care-i auzise vorbind, fiindcă ştia că Isus răspunsese bine saducheilor, a venit şi L-a întrebat: „Care este cea dintâi poruncă dintre toate poruncile?” (Marcu 12:28)

Cu alte cuvinte: Care este cea mai importantă dintre cele... (nu, nu 10, ci) 613 porunci din Lege?! Între cre se spune că erau 365 porunci „negative” (tip „să nu...”) și 248 de prescripții legate de diverse activități uzuale. Să recunoaștem: un număr mult prea mare, care făcea aproape imposibilă punerea lor riguroasă în practică de către credinciosul obișnuit. Mai cu seamă că învățătura rabinică propovăduia egalitatea acestor porunci, între care ierarhiile erau excluse.

Isus i-a răspuns: „Cea dintâi este aceasta: «Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn.»” (Marcu 12:29)

Drept răspuns, Domnul Isus redă fără ezitare Deuteronomul 6:4-5, binecunoscutul Sh’ma Israel. Nu conține vreuna dintre cele Zece Porunci, ci este cea mai importantă afirmaţie doctrinară din Vechiul Testament. Literal ar însemna: „Iahveh Elohim [plural] al nostru este Iahve!” Deci Domnul Isus rămâne în Lege și-n VT, privitor la care tocmai trecuse un test, în pasajul precedent... și deci se pare că-l va absolvi și pe acesta!

Prin faptul că se referă la această mărturisire de credință, și nu la o poruncă dintre cele clasice (deși vor urma imediat și poruncile!), Învățătorul Hristos clarifică cel puțin trei lucruri: 1. Consideră în mod deliberat că aparține Israelului; 2. Arată că împărtășește prețuirea rabinilor pentru mărturisirea de credință; 3. Prezintă explicit afirmația că Dumnezeu este Unul singur! (Asta, fără să contrazică afimrația că El era Fiul lui Dumnezeu!) Pe lângă acest unic Dumnezeu (pe care-L proclamă și Pavel în 1 Cor. 8:6 de ex.) nu mai intră în discuție niciun alt Dumnezeu!

Israel urma să fie martorul unei lumi a politeismului şi a idolatriei în ce priveşte Dumnezeirea. Biserica este martorul unei lumi a ateismului şi a unitarianismului cu privire la Trinitate.

„…şi: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta»; iată porunca dintâi.” (Marcu 12:30)

Prin urmare, pentru Mântuitorul lumii cea mai importantă poruncă este dragostea pt Dumnezeu – pe care o dezvoltă/o privește sub patru aspecte: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău...

• Cu toată inima ta – adică din adâncul personalității tale, din care izvorăsc voința și motivațiile vieții tale
• Cu tot sufletul tău – cu toate pornirile, sentimentele și pulsiunile vieții tale
• Cu tot cugetul tău – cu toată capacitatea ta de a gândi, de a reflecta, de a medita, de a anliza, de a chibzui... și
• Cu toată puterea ta – adică în toate acțiunile tale, și cu toate resursele tale.

În acord cu psalmiștii (amintiți-vă de exemplu îndemnul „Cântați-I Domnului o cântare înțeleaptă”) Domnul Isus afirmă aici că și mintea noastră trebuie să-i aducă o laudă și închinare conștientă lui Dumnezeu. Cu atât mai mult asta ar trebui să fie valabil și în teologie, care nu trebuie să promoveze neapărat sisteme logice impunătoare, ci să fie interesatî să inspire omul la meditație asupra Cuvântului și la glorificarea prin orice mijloc a lui Dumnezeu.

Apropo, tu împlineşti această poruncă? Dacă spui că nu ai nevoie de Hristos ca Mântuitor, că tu Îl asculţi pe Dumnezeu, atunci îţi pun următoarea întrebare: „Îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot cugetul tău şi cu tot sufletul tău?” Dacă nu, atunci tu încalci porunca Lui şi ai nevoie de un Mântuitor. Ştiu că am nevoie de un Mântuitor, nu ajung la înălţimea standardului. Aş vrea să ajung. Îl iubesc, dar nu aşa cum ar trebui.

„Iar a doua este următoarea: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.” (Marcu 12:31)

Deși a fost întrebat doar despre cea mai mare poruncă, Domnul Isus o spune și pe a doua – pentru că o consideră la egalitate cu precedenta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” Domnul citează și aici Leviticul 19:18, la care mai apelase și cu alte ocazii – de unde putem trage concluzia că acest verset era de mare importanță pentru Mântuitorul... care vrea ca oamenii să înțeleagă că mesajul și învățătura Sa nu intrau în conflict cu Legea mozaică, ci o purifică doar de adaosuri ulterioare formale. El cunoștea nu doar litera, ci și spiritul Evangheliei și al întregului Cuvânt!

Dragostea pentru aproapele este strâns legată de dragostea pentru Dumnezeu – legătură caracteristică pentru întregul creștinism (Rom. 13:9; Gal. 5:14; Iacov 2.8, ca să mă rezum doar la câteva exemple).

Chiar dacă mai târziu Pavel reduce totul la respectarea poruncii privind dragostea pentru aproapele, e clar că pt Domnul Isus:

• Dragostea pentru aproapele nu poate înlătura/exclude dragostea pentru Dumnezeu
• Dragostea pt aproapele decurge din dragostea pentru Dumnezeu (Cine nu-l iubește pe Dumnezeu... nu-și iubește cu adevărat semenul
• Cele două iubiri (pt Dumnezeu și pt aproapele) nu exclud celelalte porunci, ci le înglobează pe toate, reprezintă un corolar verificabil al evlaviei. Deci nu cumva să ajungem să credem că putem exclude după plac celelalte porunci!

Acum, dacă ai putea împlini pe deplin acest standard, poate că ai putea aplica pentru titlul de „auto-mântuitor”, cel ce ți-ai câștigat mântuirea pe baza propriul tău merit. Până atunci, însă, ai nevoie de un Mântuitor!

Cărturarul I-a zis: „Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul afară de El şi că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul şi cu toată puterea şi a iubi pe aproapele ca pe sine este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele.” Isus a văzut că a răspuns cu pricepere şi i-a zis: „Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi nimeni nu îndrăznea să-I mai pună întrebări. (Marcu 12:32–34)

Ceea ce a spus cărturarul este, cu siguranţă, adevărat – de fapt el reia spiritul celor afirmate de Domnul Isus: A-l iubi pe Dumnezeu şi a-l iubi pe aproapele tău face mai mult decât toate arderile de tot şi toate jertfele. O afirmație cu atât mai valororasă, cu cât venea de la un cărturar tradiționalist/ritualist, iar discuția avea loc (să nu uităm!) în Templu, prin excelență locul jertfelor! Nu știu cât de reprezentativ era acest cărturar pentru fariseii dintre care provenea, dar iată că – suprinzător – el interpretează aceeași partitură ca Învățătorul Hristos, considerând că slujba religioasă lăuntrică este mai importantă decât gestica exterioară a cultului oficial! (Oricum fariseii dădeau mai puțină importanță jertfelor, poate și pentru că acestea erau punctul forte al manifestării saducheilor, rivalii lor religioși)

Sfârșitul discuției ne determină să înțelegem un adevăr important și actual: iată că și un om religios – da, cunoscător, dar nenăscut din nou – poate să priceapă adevărul biblic! Sigur, unul care citește și meditează la Cuvântul lui Dumnezeu n-are cum să fie departe de de Împărăția lui Dumnezeu... care în plus, în acest caz, era întruchipată de Însuși Domnul Isus, care era de față! Deci omul acesta i-ar fi putut fi ucenic, dacă ar fi dorit!

Dă-mi voie să-ţi spun, din nou, că dacă nu atingi standardul de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta şi de a-l iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, ai nevoie de un Mântuitor. Du-te la El!

În ceea ce priveşte perioada în care oamenii I-au pus întrebări lui Isus, aceasta se încheie aici. Oponenții nu L-au putut prinde în cursă. Acum Isus va avea ceva de spus și va pune întrebările: (Marcu 12:35–37)

Pe când învăţa pe norod în templu, Isus a zis: „Cum zic cărturarii că Hristosul este fiul lui David? Însuşi David, fiind insuflat de Duhul Sfânt, a zis: «Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.”» Deci chiar David Îl numeşte Domn; atunci cum este El fiul lui?” Şi gloata cea mare Îl asculta cu plăcere.

Observăm în primul rând că Domnul Isus îi atribuie, clar, Psalmul 110 lui David. Hristos spune că David a scris acest psalm prin Duhul Sfânt şi mai spune că acest psalm vorbeşte despre El, despre Mesia.

Apoi, Isus îi învaţă aici pe oameni despre propria naştere din fecioară. Cum putea David, în Psalmul 110, unde vorbeşte despre un descendent viitor de-al său, să-l numească pe propriul lui stră-stră-stră-stră-nepot – Domnul său? Ei bine, singura posibilitate pentru ca el să-l poată numi așa era ca persoana în cauză să fie DOMNUL. Singurul mod în care Isus poate fi DOMNUL este acela de a fi mai mult decât „fiul lui David”. Adică, trebuie să fie născut din fecioară ca să fie Fiul lui Dumnezeu. Domnul nostru îi învaţă aici un lucru extraordinar: pe tronul lui Dumnezeu poate să șadă numai cineva divin, deci „fiul lui David”, Mesia, este mai mult decât urmașul unui împărat israelit, este din Dumnezeu, este Dumnezeu! Domnul a motivat acest lucru biblic, cu citate din psalmi – deci, pentru Domnul, David a fost un proroc!

Pasajul nu trebuie înțeles că Domnul Isus ar fi respins titlul de fiu al lui David (cu atât mai mult cu cât și era, de fapt, pe linie paternă) – ci că Domnul spune că acest lucru/titlu nu era de ajuns: El era și Fiul lui Dumnezeu! Sigur, pasajul acesta pune în discuție un subiect care-i desparte pe evrei de creștini, dar e clar că aici Domnul Isus dezvăluie ce și cum gândește despre Sine și ce le transmite și celorlalți: anume, că este Mesia și Fiul lui Dumnezeu. Nerecunoscându-I aceste calități, practic Îl contrazici și-L respingi pe Isus!

Dacă până acum, și-n cele mai multe ipostaze, ne-am obișnuit să-L vedem pe Domnul Isus răspunzând – e drept, imparabil – atacurilor, acuzațiilor și ispitirilor dogmatice ale adversarilor Săi, în acest final de capitol 12, Mântuitorul arată că poate fi și ofensiv, fără să fie însă nedrept, obraznic sau deplasat, ci doar direct, curajos, realist:

În învăţătura pe care le-o dădea, Isus le zicea: „Păziţi-vă de cărturari, cărora le place să umble în haine lungi şi să le facă lumea plecăciuni prin pieţe. Ei umblă după scaunele dintâi în sinagogi şi după locurile dintâi la ospeţe; casele văduvelor le mănâncă şi fac rugăciuni lungi de ochii lumii. O mai mare osândă va veni peste ei.” (Marcu 12:38–40)

Isus a făcut deci aceste remarci în contextul învățăturii pe care o dădea oamenilor. Se poate observa că El nu diferențiază între farisei, saduchei, irodieni, învățători etc. ci îi încadrează pe toți la capitolul „cărturari” – cei care se presupune că „au carte” și că se ocupă cu Cartea! Domnul Isus îi învaţă pe oameni (în auzul celor vizați) că poziţia privilegiată creează responsabilitate. El îi denunţă pe cărturari pentru că vieţile lor intrau în contradicţie cu Scripturile din care îi învăţau pe oameni. Judecata lor va fi mai aspră decât a celor care nu au auzit Scripturile.

Bineînțeles că nu aunt vizați toți cărturarii, fără excepție, ci aceia care de obicei și-n mod repetat își contraziceau pretențiile și menirea prin mărturie deficitară. Cărturarul despre care Domnul vorbise mai devreme, sau Nicodim, duceau desigur o altfel de viață, cee ace a atras aprecieri din partea Învățătorului Isus. Ca în cazul mult mai emoționant al afirmației despre cel ce-l va vine, care i-a făcut pe ucenici să se întrebe fiecare: Nu cumva sunt eu?, la fel și aici Domnul incrimineaă tendințele și apucăturile generale și lesne observabile, și neconforme cu statutul de cercetător și învățător al Legii și Scripturii, urmând ca fiecare din aceștia să se analizeze singur în ce măsură este sau nu vorba și despre el...

Dacă suntem (dar chiar dacă nu suntem!) dintre păstori, învățători, teologi, lideri sau lucrători (în definitiv: orice martor și mărturisitor al Domnului Isus Hristos), e bine să nu uităm să ne evaluăm periodic: nu cumva semăn și eu cu acei cărturari? Trăiesc eu ce spun altora? Acționez din mândrie, sau din ambiție? Nu cumva folosesc standarde duble: într-un fel cu unii, altfel cu alții? Nu cumva mimez evlavia și fac paradă de cunoștințe ca să-i imprsionez pe oameni? Nu cumva sunt lacom, și mă bucur de orice acumulare, fără să-mi pese că defavorizez sau poate chiar jefuiesc pe alții prin necumpătare, insensibilitate sau lipsă de milă și generozitate?!

Să nu uităm că fiecăruia ni se va cere după cât ni s-a dat, și că judecata va fi făcută cu dreptate de Cel căruia nimeni nu-i poate ascunde nimic! Acesta chiar este un gând de care ar trebui să ținem totdeauna seama!

De altfel, cred că aici în vers. 40 Domnul Isus Se referă chiar la judecata de apoi. Interesant aici că Mântuitorul gradează condamnarea... deci pedeapsa nu va fi nici egală, nici formală/schematică, ci va fi dreaptă și-n conformitate cu darurile, chemarea, capacitatea și responsabilitatea fiecăruia. Să nu uităm: va fi o judecată!

Iar etalonul și factorul principal va fi Acela care S-a îngrijit să dea și resurse pe măsura pretențiilor, și învățătură pe măsura nevoilor și exigențelor... care i-a analizat cu dreaptă măsură și pe împărați și pe savanți, și pe sărmani, și pe bolnavi și pe cei indiferenți, fără să se uite la fața omului... și care are și în continuare răbdare și milă cu fiecare! Nimic nu va scăpa... nimic nu a scăpat ochiului Său bun și drept!

...Precum în ultima ipostază, în incidentul final redat de Marcu în ultimele 4 versete ale capitolului 12 al Evangheliei sale.

Ultima întâmplare din acest capitol ni-l arată pe Isus făcând un lucru îndrăzneţ pe care numai Dumnezeu ar trebui să-l facă. El se uita cum dădeau oamenii bani în visteria Templului.

Isus şedea jos în faţa vistieriei Templului şi Se uita cum arunca norodul bani în vistierie. Mulţi, care erau bogaţi, aruncau mult. (Marcu 12:41)

Nu cred că Domnul Se așezase intenționat acolo, ca să observe ce și cum și cât donau oamenii pentru slujba templului. Ne convingem acum că Scriptura și Domnul nu doar îi mustră pe cei bogați – iată că aici îi apreciază pe cei care, din prisosul mare, dăruiau mult! O, de ar fi așa și astăzi! Să nu uitați că este Domnul Cel care v-a dat mult, oameni buni avuți, ca să faceți mult și multe, cu El și pentru El și-ai Lui!

Isus are autoritatea, astăzi, să observe colecta din biserica ta, sau oriunde ţi se cere să dai ceva pentru o cauză anume; adică pentru lucrarea lui Dumnezeu. El se uită la tine, ca să vadă cu ce inimă dăruiești... și nu nu atât la ce dai, ci la cât de mult păstrezi pentru tine, la ce-ți rămâne după ce dai!

A venit şi o văduvă săracă şi a aruncat doi bănuţi, care fac un gologan. (Marcu 12:42)

Domnul Isus a observat că bogaţii aruncau mulţi bani în visterie. Ei erau marii donatori. Vai, cât de mult îi iubim pe donatorii cu mulţi bani. Bogaţii dădeau cu generozitate, dar Hristos nu condamna asta. Prin comparație cu asemenea proeminenți, Domnul Isus a remarcat-o pe acea văduvă, iar ea a dat doi bănuţi. Comparat cu bogăţia acelui Templu, ceea ce a dat ea nu valora mai nimic (mai precis, valora cam jumătate din prețul plătit pentru o vrabie!) Dar ştiţi ce a făcut El? A înscris chipul și exemplul acelei femei cu slove de neșters în istoria lumii! A luat acei doi bănuţi şi I-a transformat în moneda şi aurul Cerului şi i-a făcut mai valoroşi decât orice a dat vreodată vreun bogat. Ştiţi de ce? Pentru că El a văzut că ea nu a păstrat nimic pentru sine, ci a dat totul pentru Dumnezeu, pentru închinarea, lucrarea și glorificarea Lui! Dragostea şi devotamentul ei erau în acel dar. Acesta este felul în care face Isus măsurătorile și evaluările (Marcu 12:43-44)

Atunci, Isus a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie, căci toţi ceilalţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască.”

Unii întreabă dacă ar trebui să-I dea a zecea parte lui Dumnezeu... din net sau din brut?! Dragul meu, cu Dumnezeu faci această farmacie? Nu de la El ai totul? Și-apoi, schimbă-ți optica în lumina acestei întâmplări, și nu te mai uita cât dai pentru Dumnezeu și lucrarea Lui, ci vezi: cât păstrezi pentru tine?

Nu e vorba de cât de mult/puțin Îi dai Lui. Nu ţi se cere să dai o anumită sumă, sau un anume procent. Întrebarea este: cât de mult Îl iubeşti, de fapt? Domnul Se uită constant la modul cum dăruiesc oamenii, nu la ce sau cât dau... El privește dincolo de buzunarul sau mâna noastră, plicul sau punga în care punem darul – se uită la inima noastră, și Se simte iubit și apreciat după câtă bucurie vede acolo când dăruiești ceva în Numele Lui! Nu uita: Pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu! Văduva nu a dat nimic de mare valoare. Mă îndoiesc că trezorierul i-a dat vreo atenţie, însă – pentru că femeia aceasta n-a dat mult, dar a dat totul!... pentru că nemairămânându-i nimic, s-a plasat cu totul în grija Tatălui – Domnul ia gologanul văduvei şi-l converteşte în aurul Cerului.

Vi se va face la fel, dacă veți reține ce trebuie și veți face cum/cât trebuie din cele învățate azi de la Domnul Isus! Pe curând!