Marcu 14:53-15:15 | Itinerar Biblic | Episodul 165

Începem ediția de față a programului nostru reamintindu-vă că ne apropiem de finalul celui mai lung capitol, antepenultimul, din Evanghelia după Marcu. Ca în orice final de Evanghelie, și aici evenimentele converg spre deznodământul știut de toată lumea: patimile, moartea și învierea lui Isus Hristos, fondatorul creștinismului și temelia credinței a miliarde de oameni de pe mapamond.

Vă reamintesc, pentru că e vorba de un pasaj amplu, care sunt principalele puncte ale acestui capitol 14:

1. Marele preot şi cărturarii plănuiesc să-L omoare pe Isus (v. 1-2).
2. Apoi, în Betania o femeie toarnă mir pe capul Domnului Isus (v. 3-9).
3. Iuda pune la cale trădarea lui Isus (v. 10-11).
4. Aceasta în timp ce Domnul Isus Se pregăteşte pentru ultima cină de Paşte şi pentru

prima Cină a Domnului ((v. 12-25).

5. Tot acum are loc şi jurământul de loialitate al lui Petru (v. 26-31).
6. Urmează apoi rugăciunea lui Isus în grădina Ghetsimani (v. 32-42), pe fondul singurătății cauzate de ucenici... care dorm, în loc să-i fie aproape.
7. Imediat după rugăciune are loc arestarea lui Isus (v. 43-52).

Ultimele 20 de versete ale cap. 14 redau alte două puncte importante în economia evenimentelor: judecarea și condamnarea Domnului Isus de către Sanhedrin (v. 53-65)... pe fundalul căreia, cel care jurase credinţă veşnică Domnului Isus, Simon Petru, se leapădă de Învățătorul său, negând că L-ar cunoaște (v. 66-72) – procedând exact cum îl anunțase Mântuitorul c-o va face. Să parcurgem aceste versete... Așadar, după ce „toți ucenicii L-au părăsit și au fugit”,

Pe Isus L-au dus la marele preot, unde s-au adunat toţi preoţii cei mai de  seamă, bătrânii şi cărturarii. (Marcu 14:53)

Isus este adus acum înaintea lui Caiafa, marele preot care era acceptat de Roma. (Chiar dacă Marcu nu-l numește, din relatările celorlalți evangheliști, în special Matei, dar și istoricilor momentului – este vorba de Caiafa, mare peot între anii 18 și 36 din primul secol creștin.) Ana, socrul său, era marele preot în acord cu procedurile și prevederile mozaice. Isus a fost adus mai întâi în faţa lui Ana, fapt pe care ni-l relatează Ioan. Unii cred că Ana a fost adevăratul ticălos din spatele complotului de a-l ucide pe Isus. Aceasta era o întâlnire neoficială a Sinedriului, improvizată, în vederea unui simulacru de proces religios. Observăm că nu sunt prezenți fariseii (sau Marcu nu-i menționează); din relatările celorlalți evangheliști, știm că o minoritate (între care și Nicodim și Iosif din Arimateea) s-a împotrivit prinderii și pseudo-procesului Domnului... dar dincolo de toate, adunarea nu era legală, pentru că întâlnirea se desfășura noaptea, și în altă parte decât pe muntele Templului, realități ce invalidau temeinicia ședinței și-a oricăror decizii... Dar ei aveau nevoie de un punct de vedere, de o acuzație, pe care s-o prezinte lui Pilat, pentru că Sanhedrinul nu avea dreptul de a pronunța sentința, aceasta fiind prerogativa reprezentantului puterii romane.

Petru L-a urmat de departe până în curtea marelui preot; a şezut jos împreună cu aprozii şi se încălzea la para focului. (Marcu 14:54)

Se vede treaba că Petru, deși fuge în primă instanță, își va fi adus aminte de promisiunea făcută Domnului, și pare-se că încearcă să se redreseze și să-și țină cuvântul... De fapt, el face primii pași către o ruşinoasă cădere: nu doar că Îl urmărește de departe, cu teamă și remușcări, pe Domnul, dar se și amestecă în mulţimea în care n-ar fi trebuit să se afle... chipurile, pentru a se încălzi! (Marcu 14:55-56)

Preoţii cei mai de seamă şi tot soborul căutau vreo mărturie împotriva lui Isus, ca să-L omoare; dar nu găseau niciuna. Pentru că mulţi făceau mărturisiri mincinoase împotriva Lui, dar mărturisirile lor nu se potriveau.  

„Tot soborul” înseamnă aici toți cei prezenți, nu unanimitatea Sinedriului în integritatea sa, care de altfel nici nu era întrunită. Marcu vrea să sublinieze aici vina colectivă a soborului, în care parcă nimeni nu auzise de „prezumția de nevinovăție”! Caracterul ilicit al întâlnirii reiese și din tentativele lor jalnice de a încropi un rechizitoriu și de a găsi ad-hoc niște martori dispuși să-și susțină acuzațiile... și oricum, căutau/ascultau numai martori care erau împotriva lui Isus! Plus că, în conformitate cu Legea lui Moise, trebuia să se găsească doi martori care să susțină aceleași lucruri.

Unii s-au sculat şi au făcut o mărturisire mincinoasă împotriva Lui şi au zis: „Noi L-am auzit zicând: «Eu voi strica Templul acesta, făcut de mâini omeneşti, şi în trei zile voi ridica un altul, care nu va fi făcut de mâini omeneşti.»” Nici chiar în privinţa aceasta nu se potrivea mărturisirea lor. (Marcu 14:56–59)

Mulţi erau gata să depună mărturie, fie și falsă, dar acestea nu se potriveau între ele. O acuzaţie trebuia să se bazeze pe mărturia a cel puţin doi martori. Bineînţeles, Isus nu spusese că va distruge Templul, şi apoi îl va construi în trei zile. El a zis: „Distrugeţi acest templu”... adică voi distrugeţi acest templu, şi Ioan explică: „Dar El vorbea despre Templul trupului Său” (Ioan 2:21).

Atunci marele preot s-a sculat în picioare în mijlocul adunării, a întrebat pe Isus şi I-a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc oamenii aceştia împotriva Ta?” Isus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Da, sunt”, i-a răspuns Isus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” (Marcu 14:60–62)

Isus nu S-a apărat împotriva acestor minciuni evidente, care nici acuzații nu erau, pentru că nu se potriveau între ele... Din nou, El împlinea profeţia: „ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Isaia. 53:7). Tăcerea lui Isus l-a surprins şi l-a enervat pe marele preot; el ar fi vrut ca Isus să răspundă, ca să-L prindă și să-L poată condamna din propriile Lui cuvinte. În final, marele preot L-a pus să jure. (Surprinde formula din întrebarea marelui preot: „Hristosul, Fiul Celui binecuvântat”. Caiafa evită tetragrama, și se pare că Marcu îi pune în gură mai degrabă un crez hristologic al bisericii primare, decât o acuzație a elitei iudaice!) Sub jurământ, Isus confirmă că este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Nu putea să susţină ceva mai mare de atât. El a adăugat ceva ce s-ar fi putut referi numai la Fiul lui Dumnezeu („M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile” – Dan. 7:13–14).

Iar marele preot a înţeles, și ce-a spus Domnul, şi implicaţiile acestui lucru. El şi-a exprimat sentimentele intense și amărăciunea, sfâşiindu-şi haina. Făcând acest lucru, el a încălcat Legea lui Moise care spunea că haina marelui preot nu trebuia să fie ruptă.

Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea. Şi unii au început să-L scuipe, să-I acopere faţa, să-L bată cu pumnii şi să-I zică: „Proroceşte!” Iar aprozii L-au primit în palme. (Marcu 14:63–65)

Marele preot nu ia singur decizia, ci într-o grețoasă mimare democratică de consultare a cvorumului, obține condamnarea din gura membrilor Sinedriului, care spun și ei ce le sugerase Caiafa. Așadar, l-au condamnat la moarte pentru că Isus a susţinut că este Mesia. Iar blasfemia („hula”) era că Isus Se plasase pe Sine la dreapta puterii... ba chiar revenind cu slavă să domnească peste umanitate. Pedeapsa pentru blasfemie era lapidarea (omorârea cu pietre). Acuzaţia se va schimba, însă, după cum vom vedea, odată ajunși înaintea lui Pilat (vezi Marcu 15:3)... Iar modul în care s-au purtat apoi cu Domnul a fost revoltător, cel mai degradant tratament pe care I l-ar fi putut aplica. Închipuiți-vă: să-L scuipe în faţă și să-L pălmuiască pe Fiul lui Dumnezeu!

Și în timp ce Domnul Isus Se confrunta cu farsa procesului intentat de liderii iudaismului, Simon Petru se confrunta cu realitatea propriei slăbiciuni, ce i se revelează...

Pe când stătea Petru jos în curte, a venit una din slujnicele marelui preot.
Când a văzut pe Petru încălzindu-se, s-a uitat ţintă la el şi i-a zis: „Şi tu erai cu Isus din Nazaret!” El s-a lepădat şi a zis: „Nu ştiu, nici nu înţeleg ce vrei să zici.” Apoi a ieşit în pridvor. Şi a cântat cocoşul. Când l-a văzut slujnica, a început iarăşi să spună celor ce stăteau acolo: „Acesta este unul dintre oamenii aceia.” Şi el s-a lepădat din nou. (Marcu 14:66–69)

O biată slujnică l-a făcut pe energicul ucenic să se lepede de Domnul său! Lui Petru i-a fost ruşine să fie cunoscut drept un urmaş al lui Isus în acel moment. Oare și noi de câte ori nu ne-am aflat în situaţii similare? Domnul să ne ierte laşitatea şi slăbiciunea, aşa cum a făcut cu Petru... și El poate și vrea s-o facă, dar să ne pocăim și noi precum Simon!

La a treia întâlnire vedem că slăbiciunea lui Petru de a fi totdeauna tentat să vorbească prea mult l-a băgat și de astă dată în bucluc: accentul sau exprimările lui l-au dat de gol.

După puţină vreme, cei ce stăteau acolo, au zis iarăşi lui Petru: „Nu mai încape îndoială că eşti unul din oamenii aceia; căci eşti galileean, şi graiul tău seamănă cu al lor.” Atunci el a început să se blesteme şi să se jure: „Nu cunosc pe Omul acesta despre care vorbiţi!” Îndată a cântat cocoşul a doua oară. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: „Înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi gândindu-se la acest lucru, a început să plângă. (Marcu 14:70–72)

Acest om nu fusese până acum conștient de propria slăbiciune. Simon Petru Îl iubea pe Isus şi era sincer când i-a promis că-i va fi loial. Dar nu se cunoştea prea bine pe sine însuşi, nu ajunsese să-şi dea seama că nu există nimic bun în firea lui.

Din fericire, Petru a putut să se pocăiască de păcatul lui şi acesta este adevăratul test al credinciosului autentic. Acestea erau lacrimile de pocăinţă ale unei inimi frânte. Și era nu doar regretul pentru lepădare, ci și anticiparea morții Învățătorului părăsit în mâinile aprigilor săi adevresari. Ani mai târziu, în epistola sa el scrie: „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” (1 Pet. 1:5). Petru ştia că Dumnezeu l-a păzit, pentru că Domnul Isus l-a iertat! Ceea ce vrea (și poate, și așteaptă) El să facă și cu tine!

Așadar, lungul drum al capitolului 14 din Evanghelia după Marcu se încheie în întuneric – la propriu și la figurat... Isus era în mâinile duşmanilor Săi. Ai lui fugiseră îngroziți... Unul Îl trădase, altul se lepădase de El... Este noaptea păcatului și puterea întunericului! Păcatul este subiectul acestei nopţi, în două feluri. Păcatul încearcă să-l distrugă, și Isus face ceva cu privire la păcat – El Se predă morții, ca să plătească pentru păcatul tău şi al meu. Presupun că se poate spune că crucea este unul dintre multele paradoxuri ale credinţei creştine, din acest motiv. Este în acelaşi timp cea mai mare tragedie din istorie, şi cea mai glorioasă victorie a pământului şi a cerului. De aceea, nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de un sentiment de înfrângere sau compasiune pentru Isus. Ar trebui să păşim cu grijă şi plini de reverenţă prin aceste scene, cu o inimă care să se reverse înaintea lui Dumnezeu în mulţumire pentru că a oferit o mântuire aşa de măreaţă (vezi Ev. 2:3).

Tonul tragic e inevitabil în aceste scene pline de nedreptate crudă şi de suferinţă amară pricinuite lui Isus. Nu e de mirare că barbarul Clovis, când a auzit prima oară despre aceste suferințe, citindu-i-se Evanghelia, a exclamat: „Dacă aş fi fost acolo cu soldaţii mei…” Dar aduceţi-vă aminte, Fiul lui Dumnezeu nu vrea simpatia noastră. „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Rom. 10:9–10). El vrea nu simpatia, ci credinţa inimii tale.

Cap. 15 începe cu un cuvânt care ar fi trebuit să schimbe și registrul... dar contextul pare că a rămas tot sordid și scandalos – pentru că judecarea Mântuitorului nu-și epuizase toate fazele: după obscurul proces religios, urma și cel politic. Acest capitol redă și răstignirea lui Hristos. Ştim că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi este de folos (vezi 2 Tim. 3:16), așa că și acest pasaj care descrie pătimirile și moartea lui Hristos are semnificaţia și logica sa. Deocamdată, să vedem cum continuă farsa judiciară a lui Isus, în viziunea lui Marcu.

Dimineaţa, preoţii cei mai de seamă au făcut îndată sfat cu bătrânii, cărturarii şi tot soborul. După ce L-au legat pe Isus, L-au dus şi L-au dat în mâinile lui Pilat. (Marcu 15:1)

Motivul pentru care au făcut lucrul acesta este faptul că Sinedriul îl putea acuza, dar nu-L putea condamna pe Isus la moarte, și nici nu putea să-L execute. Numai Roma putea face așa ceva. Trebuiau așadar să-și formuleze confrom dreptului roman vina ce I-o imputau Domnului. Acuzaţia pe care o ticluiseră împotriva Lui în Sinedriu nu ar fi stat în picioare înaintea lui Pilat. Aşa că s-au întâlnit devreme în dimineaţa următoare (era cam prima oră, cca 6 dimineața – o continuare de fapt a unei nopți pline și agitate și pentru întunecații lideri evrei), pentru a avea „ședința oficială”  în care să poată formula acuzaţii care să reziste în faţa curţii romane şi care să finalizeze (și am putea spune: să legalizeze) acţiunea lor din noaptea precedentă.

(În vers. 1 întâlnim ultima ocurență – a 43-a, dacă am numărat bine – a adverbului „îndată”, una din „semnăturile” stilistice specifice ale lui Marcu).

Cum am spus și desigur știți, Pilat era atunci guvernatorul roman. Sediul său se afla la Cezareea pentru că îi plăcea acel loc – era pe coasta mării şi avea un climat plăcut. Nu îi plăcea Ierusalimul. Venea aici numai în timpul sărbătorilor ca să poată fi în miezul evenimentelor dacă ceva degenera... Autoritatea romană nu permitea răzmeriţele, marşurile de protest sau orice astfel de manifestații, și cred că acesta este unul dintre motivele pentru care Roma a rezistat pentru aproape o mie de ani, ca un mare imperiu.

Pilat era un om politic. Oportunismul, mai degrabă decât dreptatea romană era ceea ce-l motiva în viaţă. El a căutat, de fapt, să-l elibereze pe Isus când a descoperit că era nevinovat, dar în acelaşi timp voia să le fie pe plac liderilor religioşi. Dar, dacă veți fi atenți, veți constata că nu a putut obţine cooperarea lui Isus. Pilat era aproape convins că dacă Isus ar fi fost mai cooperant, ar fi putut să-i tempereze pe liderii religioşi. Pilat este exemplul tipic de politician de rând, dezlegat de ancorele nobile ale onestităţii şi integrităţii, şi care încearcă „să împace şi capra şi varza”, căutând compromisul şi mulţumirea tuturor părţilor. Şi când încerci să faci asta, nu mulţumeşti pe nimeni. (Marcu 15:2)

Pilat L-a întrebat: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?” „Tu zici”, i-a răspuns Isus.

Se presupune că fie membrii sinedriului i L-au înfățișat pe Isus ca un pretendent la tron, fie așa înțelesese (sau tradusese) Pilat noțiunea de Mesia în termenii politici familiari ne-evreilor. Conștient că nu vorbeau „aceeași limbă”, Domnul Isus nici nu-l contrazice, nici nu-l aprobă pe Pilat. Exprimarea hristică e un fel de „Precum spui”, sau „Ai dreptate, sunt.”

Preoţii cei mai de seamă Îl învinuiau de multe lucruri. Pilat L-a întrebat din nou: „Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!” Isus n-a mai dat niciun răspuns, lucru care a mirat pe Pilat (Marcu 15:3–5)

Deci spectrul de vinovății se lărgise, între timp; aportul celorlalți evangheliști ne ajută să reținem câteva acuze: instigare la răscoală; neplata birului Cezarului; Mesia fals; pretins împărat! Pilat era uimit să vadă că Cel ce-i fusese adus înainte nu Se apăra. Cred că era obișnuit ca ceilalţi prizonieri să facă tărăboi și să-și revendice apărarea, dar iată aici Unul care nu scotea un cuvânt în apărarea Sa... şi, intrigat, Pilat a vrut să ştie de ce.

Acum, dacă vom compara cu Evanghelia după Ioan, vom descoperi că a existat foarte multă interacţiune între Pilat şi liderii religioşi, în timp ce Pilat încerca de fapt să-L salveze pe Isus. El L-a luat înăuntru să vorbească cu El. Apoi a ieşit din nou afară, şi iarăși L-a luat înăuntru, încercând să-l facă să colaboreze. Dar Pilat va descoperi curând că va trebui să stea „pe propriile picioare” ca să ia o decizie cu privire la Isus Hristos. De fapt, asta este ceea ce orice bărbat şi orice femeie trebuie să facă... mai cu seamă că și în zilele noastre Domnului Isus I se atribuie la fel de multe și false vinovății și acuzații!

Pilat a crezut apoi că poate scăpa eliberând un prizonier. Se pare că aceasta nu era o practică romană normală, ci mai degrabă o invenție de-a lui Pilat ca să capteze bunăvoința liderilor și localnicilor. Pur şi simplu, cred că nu concepea că ar fi putut cineva să ceară ca Baraba să fie eliberat şi Isus să fie răstignit. Chiar credea că a găsit soluţia dilemei în care se afla!

La fiecare praznic al Paștelui, Pilat le slobozea un întemniţat pe care-l cereau ei. În temniţă era unul numit Baraba, închis împreună cu tovarăşii lui din pricina unui omor pe care-l săvârşiseră într-o răscoală. (Marcu 15:6-7)

Baraba avea toate datele unui tâlhar, cu multiple capete de acuzare și cu particpări certe la acțiuni criminale și revolte. El era atunci prizonierul cel mai de temut și urma să fie răstignit împreună cu ceilalţi. Se pare că și pe el îl chema tot Isus – deci mulțimea avea de ales între doi Isus: Hristos și Baraba. Și împotriva oricărei logici, sub manipularea liderilor iudei, au ales răul aboslut! . Era evident până și pentru Pilat că acuzaţiile aduse împotriva lui Isus erau false.

Pilat le-a răspuns: „Voiţi să vă slobod pe Împăratul iudeilor?” Căci pricepuse că preoţii cei mai de seamă din pizmă Îl dăduseră în mâna lui. Dar preoţii cei mai de seamă au aţâţat norodul să ceară lui Pilat să le sloboadă mai bine pe Baraba. Pilat a luat din nou cuvântul şi le-a zis: „Dar ce voiţi să fac cu Acela pe care-L numiţi Împăratul iudeilor?” (Marcu 15:9–12)

Pilat avea în mâinile lui soarta celor doi – un rabi nevinovat și un criminal notoriu, și a fost atât de uimit văzând că mulțimea cere ca Baraba să fie eliberat, încât el, judecătorul, i-a întrebat consternat pe oameni ce să-I facă lui Isus...

Ei au strigat din nou: „Răstigneşte-L!” „Dar ce rău a făcut?”, le-a zis Pilat. Însă ei au început să strige şi mai tare: „Răstigneşte-L!” (Marcu 15:13-14)

Mulţimii i se dăduse instrucţiuni să ceară ca Isus să fie răstignit. Aici vedem spiritul de turmă și deficitul excesului de democrație – o mulţime căreia i se pare că are „o voie” și „o voce”, care nu era însă a lor! Când Pilat întreabă ce rău făcuse Isus, ei pur şi simplu strigă mai tare... Aproape niciodată mulţimea nu este pregătită să gândească sau să-şi folosească propria minte şi judecată. Tot ce poate să facă este să strige ce i se sugerează: „Răstigneşte-L!” (Marcu 15:15)

Pilat a vrut să facă pe placul norodului, şi le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat să fie răstignit.

Pilat era în mod evident un politician slab şi şovăitor. Chiar dacă voia să-L scape pe Isus, s-a supus strigătelor mulţimii şi L-a predat pe Domnul Isus să fie răstignit... ba L-a mai și biciuit înainte! În mod cert, dreptul roman a „călcat strâmb” aici: un om nevinovat urma să moară!... Dar, staţi: El face asta în locul meu și al tău - or, noi nu suntem nevinovați, nu?