Marcu 15:16-47 | Itinerar Biblic | Episodul 166

Dragi ascultători, o narațiune așa de dinamică precum Evanghelia după Marcu pare foarte potrivită ritmului și manierei pragmatice ale timpului nostru – așa că nu cred că ne este greu să ni le asumăm, și deci să ținem pasul și cu evenimentele, și cu gama trăirilor în consecință... Constatarea este cu atât mai necesară cu cât și capitolul 14, și cel prezent – 15 – sunt intense, abundă în acte, atitudini și chiar exprimări dramatice, și ne solicită aproape fizic! E natural ca mergând spre deznodământ lucrurile să se precipite, dar ține și de stilul autorului și de participarea noastră să rămânem conectați, sau să ne detașăm – blazați sau suprasolicitați! Evanghelia acţiunii rămâne fidelă sieși şi-n acest penultim capitol al său, ce ne va duce până-n punctul culminant (al istoriei descrise, și-a istoriei omenirii): răstignirea lui Isus Hristos! Răstignirea este evenimentul către care s-au îndreptat din veşnicie atât actele fondatoare, cât și intervențiile ulterioare și scopurile lui Dumnezeu, pentru că El era „Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii”. Evanghelia este acum transpusă în acţiune! Pavel a putut să spună mai târziu: „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi...” (1 Cor. 15:3–4).

Este imperios necesară precizarea următoare: Evanghelia este ceea ce a făcut Isus, și nu ceva ce-ţi cere ţie Dumnezeu să faci; este acţiunea Lui, nu a mea sau a ta. Tu şi cu mine nu putem face nimic care să reziste sau să împlinească exigențele desăvârșirii lui Dumnezeu. Neprihănirea sau faptele noastre nu sunt suficiente (deci: acceptabile) pentru mântuire, sfințeni și dreptatea lui Dumnezeu nu pot fi satisfăcute decât de neprihănirea autentică a Domnului Isus Hristos! El este „Cel care a fost dat pentru păcatele noastre şi care a fost înviat pentru ca noi să putem fi consideraţi drepţi.” (Rom. 4:25, BVA).

Pentru a nu scăpa din vedere punctele principale ale acțiunii, iată despre ce scrie Marcu în acest pasaj:

1. Isus este dus înaintea lui Pilat (vs. 1–6).
2. Isus este condamnat – Baraba este eliberat (vs. 7–15).
3. Isus este încoronat cu spini (vs. 16–23).
4. Isus este crucificat (vs. 24–41).
5. Isus Îi este încredinţat lui Iosif – mormântul nou (vs. 42–47).

Reluăm lectura capitolului 15 de la versetul 16, care inițiază apogeul dramatic al Evangheliei: răstignirea Mântuitorului!

Ostaşii au adus pe Isus în curte, adică în palat, şi au adunat toată ceata ostaşilor. (Marcu 15:16)

După pronunțarea senținței la care nu mai era posibil recurs, Domnul Isus a fost lăsat la discreția brutalității acestor soldaţi, care în următorul interval puteau să facă ce le plăcea cu prizonierul. Ei, bineînţeles, își umileau și batjocoreau prizonierii, îi torturau şi se distrau grotesc cu ei – biete jucării încă însuflețite, cu care-şi satisfăceau apetitul lor sadic și aproape imbecil pentru violență brută și gratuită. Asta este ceea ce fac acum cu Domnul Isus.

Am sugerat și altădată că ar fi jucat un joc roman numit „mâna fierbinte”, care nu era decât un pretext pentru a administra pumni în faţă condamnatului; Îl legau la ochi şi toţi în afară de unul loveau... și-l peste faţă până când cred că numai a față umană  u mai arăta... îi scoteau ceea ce-I acoperea ochii, și victima trebuia să ghicească cine nu l-a lovit. Bineînțeles că nu avea nicio șansă să i se dea dreptate: și dacă ar fi indicat corect pe cel ce nu lovise, ei l-ar fi mințit, așa că luau jocul de la capăt, de câte ori voiau sau c admis că era corect pentru că voiau, până se plictiseau sau cât timp aveau la dispoziție... Era o bătaie nimicitoare şi care-l făcea să sângereze și să sufere până la epuizare... Ca să nu mai vorbim de efectele biciuirii – făcută cu curelele acelea cărora li se atașau bile de metal, fragmente de os sau chiar cârlige asemănătoare celor de pescuit, pentru ca impactul să fie cât mai distructiv și dureros! Probabil de aceea ni se spune că a trebuit să fie pus altcineva să-I poarte crucea, de la un moment dat încolo... Domnul nostru avea treizeci şi trei de ani – era încă în puterea tinereţii. Sunt convins că avea trupul vânjos al unui muncitor, fusese tâmplar, apoi umblase mult de-a lungul și de-a latul ţării. Dar duritatea tratamentului nemilos Îl dovedise!

L-au îmbrăcat într-o haină de purpură, au împletit o cunună de spini şi I-au pus-o pe cap. Apoi au început să-I ureze şi să zică: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” (Marcu 15:17–18)

Acest gest de a-L îmbrăca cu o haină de purpură şi de a-I pune o coroană de spini era pură bătaie de joc. (Marcu 15:19)

Şi-L loveau în cap cu o trestie, Îl scuipau, îngenuncheau şi I se închinau.

Tot ce-au găsit cu cale să-I facă Domnului dovedește cruzime... iar timpul imperfect al verbelor folosite arată continuitate perseverentă – ei nu încetau să-L lovească şi să-L scuipe. Era dincolo de ura umană obişnuită. Era ceva batjocoritor, brutal şi crud, care arăta degradarea inimii umane. Îți dai seama ce a suferit când ţi-a luat locul? Iar ceea ce era și mai greu, sau cel puțin la fel de greu – crucea – se afla încă înaintea Lui!

După ce şi-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina de purpură, L-au îmbrăcat în hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească. Au silit să ducă crucea lui Isus pe un trecător care se întorcea de la câmp, numit Simon din Cirena, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf. (Marcu 15:20–21)

După o dimineaţă de suferinţă inumană, torționarii vor fi decis că venise momentul să fie răstignit: „actorului” care abia se mai putea ține pe picioare i se scoate costumația de rege parodiat și este redat straielor sale, „comedia” se sfârșea în tragedie! Spre deosebire de Ioan, care afirmă că Domnul Și-a purtat crucea singur (poate ca replică pentru gnosticii care ajunseseră să pretindă că de fapt Simon din Cirene fusese răstignit în locul Mântuitorului!), Matei și Marcu îl introduc în scenă pe Simon – originar din Cirena, din nordul Africii. Probabil că venise la sărbătoarea Paştelui la Ierusalim, și se pare că fusese desemnat la întâmplare, dintre cei de pe margine, să ajute la purtarea crucii.

Şi au adus pe Isus la locul numit Golgota, care tălmăcit înseamnă: „Locul căpăţânii.” (Marcu 15:22)

Golgota cuvânt aramaic care înseamnă „craniu” – probabil după forma înălțimii respective. În latină a fost tradus prin calvaria (de la calvus – chel, țeastă), de unde provine cuvântul cunoscut în context calvar. Locul era situat în afara orașului, aproape de o grădină (după cum ne informează tot Ioan).

I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El nu l-a luat. (Marcu 15:23)

Vinul amestecat cu smirnă (sau: vin cu gust de smirnă, oțet, sau vin amestecat cu oțet) era un soi de narcotic pentru atenuarea durerilor și a spaimei de moartea iminentă. Este interesant să ne amintim că atunci când S-a născut, magii I-au adus Domnului Isus smirnă. Când a murit, I s-a oferit smirnă. Smirna vorbeşte despre moartea Lui.

După ce L-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei trăgând la sorţi, ca să ştie ce să ia fiecare. (Marcu 15:24)

Niciunul din scriitorii Evangheliilor nu relatează detaliile răstignirii. Duhul lui Dumnezeu a tras parcă un văl deasupra ei, comuncându-ne că: „Nu există nimic aici care să satisfacă dorinţa de bârfă sadică. Nu există nimic aici ce ar trebui să preocupe o minte odihnită și leneşă. Este prea oribil.”

Știm însă, din alte descrieri și reprezentări, că brațele condamnatului erau întinse pe bârnă, țintuite cu piroane undeva deasupra încheieturii palmelor; apoi, cu ajuorul unor funii, condamnatul era ridicat până când bârna transversală se așeza peste stâlpul vertical, după care erau țintuite și picioarele. Răstignirea era practicată de romani asupra celor mai grave delicte/crime, comise de alți cetățeni decât romanii. Împărţirea hainelor Lui era o împlinire a profeţiei din Psalmul 22:18.

Când L-au răstignit, era ceasul al treilea. Deasupra Lui era scrisă vina Lui: „Împăratul iudeilor.” (Marcu 15:25–26)

Aici ni se spune că era ceasul al treilea când L-au răstignit, adică ora nouă dimineaţa. (Marcu foloseşte sistemul evreiesc de măsurare a timpului, pe când Ioan îl foloseşte pe cel roman.) Trebuie să punem laolaltă toate scrierile Evangheliilor pentru a avea imaginea de ansamblu. Ioan ne spune că inscripția era în ebraică, greacă şi latină. Niciunul dintre scriitorii Evangheliilor nu are în intenţie să ne detalieze narațiunea integral și riguros!

Acuzaţia pentru care Domnul a fost răstignit I-a fost plasată deasupra capului: „Împăratul iudeilor.” Absolut paradoxal – exprimarea era și nu era adevărată! Nu era conformă înţelesului dat îndeobște noțiunii; Isus nu condusese nicio răscoală împotriva Romei, ci doar Se oferise pe Sine Israelului - şi fusese respins.

Împreună cu El au răstignit doi tâlhari, unul la dreapta, şi altul la stânga Lui. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „A fost pus în numărul celor fărădelege.” (Marcu 15:27–28)

Isus a fost răstignit, ni se spune, între doi tâlhari – unul la dreapta Sa, altul la stânga Sa. Şi acest lucru s-a întâmplat, spune Marcu, pentru a se împlini Scriptura (și citează Isaia 53:12): „a fost pus în numărul celor fărădelege…”.

Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau: „Uă! Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi coboară-Te de pe cruce!” Tot astfel şi preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii, îşi băteau joc de El între ei şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui!” (Marcu 15:29–31)

Așa ceva era adevărat. Isus nu putea să-i salveze pe alţii şi în acelaşi timp să Se salveze și pe Sine... dar ei n-aveau cum să știe și nici cum să-nțeleagă asta! El S-a dat pe Sine pentru alţii – acesta este marele principiu al răscumpărării! ...Și batjocurile curg...

Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem!” Cei răstigniţi împreună cu El, de asemenea, îşi băteau joc de El. La ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea. Şi, în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eloi, Eloi, lama sabactani”, care tălmăcit înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15:32–34)

Observaţi că Marcu ne relatează jurnalistic răstignirea: la ceasul al treilea Isus a fost pus pe cruce, iar la ceasul al şaselea (ora douăsprezece ziua) s-a lăsat întunericul. Soarele de la miezul zilei a fost acoperit şi timp de trei ore bezna a înghițit crucea și pământul – de la ceasul al şaselea la ceasul al nouălea, adică până la ora trei după-amiaza!

Așadar: primele trei ore au fost de la 9:00 am până la 12 ziua; următoarele trei ore au fost de la 12 ziua la 3:00 p.m. Isus a atârnat pe cruce şase ore. În timpul primelor trei ore a fost lumină fizică, dar un mare întuneric spiritual; în următoarele trei ore, deși s-a lăsat întunericul, a apărut lumina spirituală. De ce? Pentru că în acele prime trei ore omul a făcut lucrul cel mai rău pe care-l putea face: L-au răstignit şi L-au ocărât. Chiar şi cei care atârnau pe cruce împreună cu El L-au ocărât. Cel puţin la început, ambii tâlhari au făcut-o. În acel moment, duşmanii ce se plimbau jos în jurul crucii dădeau din cap şi-L ridiculizau. În primele trei ore omul lucra, făcând ce putea face mai rău; în următoarele trei ore a lucrat Dumnezeu. Domnul Isus a suferit în mâna oamenilor în primele trei ore; apoi a suferit pentru om în ultimele trei ore. În primele trei ore Isus murea din cauza păcatului; în următoarele trei ore El murea pentru păcatul lumii... aşa că în timpul perioadei de întuneric fizic, exista de fapt o lumină spirituală şi Dumnezeu lucra. În acele prime trei ore păcatul a făcut tot posibilul să-L distrugă; în următoarele trei ore Domnul face din sufletul Său o jertfă pentru păcat. În acele ultime trei ore, El plăteşte pentru păcatele lumii; în timpul acesta a fost El făcut păcat pentru noi; Isus a devenit păcat pentru noi și a fost părăsit de Dumnezeu. Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (vezi 2 Cor. 5:19). Ce paradox!

Unii din cei ce stăteau acolo, când L-au auzit, ziceau: „Iată, cheamă pe Ilie!” Şi unul din ei a alergat de a umplut un burete cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea, zicând: „Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie să-L coboare de pe cruce!” (Marcu 15:35–36)

Mulţimea a înţeles greşit ce a spus Isus. Ei probabil au crezut că îl chemase pe Ilie din cauza asemănării cuvintelor, şi au spus „Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie“. Te şi întrebi dacă nu cumva suspectau pe jumătate că El ar fi, într-adevăr, Mesia. Cred că există ceva în inima omului care le-a spus... că acesta era Mesia!

Apoi I-au dat nişte vin pentru a-și potoli setea. Acesta nu era medicamentul pe care i-l oferiseră mai devreme. Iar Domnul nu l-a resins, pentru a împlini profeţia: „Ei îmi pun fiere în mâncare, şi, când mi-e sete, îmi dau să beau oţet” (Ps. 69:21).

Dar Isus a scos un strigăt tare şi Şi-a dat duhul. Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos. (Marcu 15:37–38)

Isus nu a murit pentru că organele trupeşti au refuzat să mai funcţioneze. El Şi-a dat duhul. Sfâşierea perdelei a fost cu siguranţă vizibilă... ora trei era ora jertfei de seară şi preoții slujeau la Templu în acele moment. Lucrul acesta trebuie să fi avut un efect asupra lor... și va fi contribuit la ceea ce vom observa mai târziu: că mulţi dintre preoţi au ajuns la o înţelegere mântuitoare cu privire la Hristos: „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.” (Fapte 6:7) Deci, avem motive să credem că mulţi dintre acești preoţi care au crezut în Domnul Isus Hristos probabil că slujeau la Templu în momentul răstignirii.

Nu e deloc accidental că momentul în care Şi-a dat El sufletul a fost şi momentul în care perdeaua din Templu s-a rupt în două. Cele două s-au întâmplat concomitent aproape, și eu cred că întâi Isus Şi-a dat duhul. Nu putea să moară până nu-Și dădea duhul! Și exact în acel moment, perdeaua s-a rupt în două. Acea perdea reprezintă caracterul uman al lui Hristos. Cartea Leviticul (care are de-a face cu slujba din Cortul întâlnirii) ne va ajuta să înţelegem mai bine rolul perdelei. Vedeţi, caracterul uman al lui Hristos, viaţa Lui ne despart de Dumnezeu. Viaţa lui fără păcat ne arată cât de păcătoase sunt vieţile noastre. În momentul în care a murit, perdeaua s-a rupt... așa că moartea Lui ne aduce la Dumnezeu, și nu viaţa Lui.

Sutaşul care stătea în faţa lui Isus, când a văzut că Şi-a dat astfel duhul, a zis: „Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 15:39)

Cred că aceasta a fost mărturisirea de credinţă a sutaşului. Nu ar fi putut să spună nimic care să-i arate credinţa mai mult decât ce a spus. El a recunoscut că Isus este Fiul lui Dumnezeu, a recunoscut cine fusese și ce făcuse Domnul. Nu cred că omul acesta avea cunoștințe sau studii teologice... dar ştia destul încât să-şi ia locul sub crucea lui Hristos... și asta e tot ce a cerut Dumnezeu vreodată unui păcătos să facă! El ne cere să venim cu credinţă la El, și așa face sutașul. Să nu uităm că el era un roman, păgân şi cu slujba crudă de a-i răstigni pe oameni. Cu siguranţă că fusese copleșit de cele ce văzuse!

Acum ni se spune despre femeile prezente acolo.

Acolo erau şi nişte femei care priveau de departe. Printre ele erau Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel mic şi a lui Iose, şi Salome, care, pe când era El în Galileea, mergeau după El şi-I slujeau; şi multe alte femei care se suiseră împreună cu El în Ierusalim. (Marcu 15:40–41)

Este interesant de observat, apropo, că femeile au fost ultimele care au plecat de la cruce şi primele care au ajuns la mormânt. Ele stăteau la oarecare distanță, ni se spune aici – dar credincioase până la capăt. Ucenicii şi apostolii Săi erau deja risipiţi în acest moment. Și mai erau şi alte femei în afară de cele numite, pentru că așa citim în vers. 41.

Când s-a înserat – fiindcă era ziua Pregătirii, adică ziua dinaintea Sabatului – a venit Iosif din Arimateea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se ducă la Pilat ca să ceară trupul lui Isus. Pilat s-a mirat că murise aşa de curând; a chemat pe sutaş şi l-a întrebat dacă a murit de mult. După ce s-a încredinţat de la sutaş că a murit, a dăruit lui Iosif trupul. (Marcu 15:42–45)

Iosif din Arimateea este un urmaş mai puţin cunoscut al lui Isus. De fapt, el s-a ocupat de îngropare, şi a avut curajul să iasă la iveală aici. El era un membru al Sinedriului (vezi Luca 23:51-52) şi acest om nu fusese de acord cu nimic din ce-i făcuseră aceștia lui Isus. Iosif era din Arimateea (denumirea greacă pentru Ramathaim, de unde era Elcana – tatăl prorocului samuel – 1 Sam. 1:1) Și, ca unul care aşteptași el Împărăţia lui Dumnezeu, Iosif iese acum la iveală ca ucenic al Domnului Isus și – pentru că apostolii erau risipiţi – cere el trupul lui Isus.

Ni se spune aici că Pilat s-a mirat că Isus murise atât de curând. Motivul este că, în mod obişnuit, o persoană răstignită nu murea în aceeași zi – agonizând uneori zile întregi... Viaţa i se sfârşea încet, aceasta fiind parte din modul crud, inuman de execuție. Știind asta, Pilat s-a mirat şi a pus întrebări. Dar Isus renunţase la duhul Său, și acesta este lucrul cel mai important de înțeles. Să mai spunem că în timpul ultimelor ore dinainte de moarte, unui prizonier de pe cruce i se zdrobeau picioarele pentru a-i grăbi moartea. Dar Isus era deja mort şi nu a fost nevoie să I se rupă picioarele. Asta a fost împlinirea altei profeţii, care spunea că niciun os din trupul Său nu va fi fărâmat.

Așa că ni se spune că Pilat i-a acordat lui Iosif dreptul să ia trupul lui Isus. Este interesant de observat că există două cuvinte pentru trup, folosite în acest pasaj.

Iosif a cerut trupul – soma este un cuvântul grecesc folosit. Pilat i-a dat trupul – ptoma este cuvântul grecesc utilizat a doua oară. Primul cuvânt se referă la întreaga personalitate şi este un cuvânt care implică grijă şi tandreţe. Cuvântul folosit când Pilat I-a dat trupul înseamnă doar cadavrul, leșul... Este vorba despre perspectivă şi atitudine diferite asupra morţii şi asupra trupurilor celor morţi. Cuvântul folosit de Iosif era un cuvânt ce exprima o tandreţe cu privire la trup. El Îl voia pe Isus. Tot ce a făcut Pilat a fost să-i dea un trup fără viață... Ce diferenţă!

Numai Domnul Isus poate să-ţi dea vreo valoare. Tu şi cu mine nu valorăm prea mult, dar El a plătit un preţ extraordinar pentru răscumpărarea noastră. Noi gemem în aceste trupuri, dar chiar şi ele vor fi răscumpărate. Va veni însă și ziua când vom experimenta răscumpărarea trupurilor noastre. Să ne însuflețească această nădejde!

Iosif fiind un om cu stare, a pus cu grijă trupul Domnului în mormântul său cel nou.

Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in şi L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. (Marcu 15:46)

Grija pentru conservarea trupului și înmormântarea Sa onorabilă denotă multă dragoste pentru Domnul Isus. Apoi, romanii au pus sigiliul pe piatra de la intrarea mormântului şi au plasat-o sub supravegherea unei gărzi permanente (vezi Matei 27:66).

Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iose, se uitau unde-L puneau. (Marcu 15:47)

Femeile au fost singurele bocitoare. Și chiar dacă din atitudinea și atmosfera momentului lipsea speranța învierii, ele au fost cu Isus până la capăt. Dumnezeu să binecuvânteze pilda lor! Și pe fiecare din cei ce-ați participat cu inimă la retrăirea acestor momente! Să ne reîntâlnim sănătoși data viitoare, ca să ne bucurăm împreună și de minunea învierii!