Marcu 16:1-20 | Itinerar Biblic | Episodul 167

Stimați ascultători, oricât de intensă ar fi Evanghelia semnată de Marcu, nu doar pentru că este și concisă, trebuia să ajungem și la finalul parcurgerii ei comentate... Suntem așadar înaintea ultimului capitol – cel mai scurt și mai contestat al acestei celei mai scurte Evanghelii, și incontestabil este ultimul episod (posibil, și el mai scurt!) pe care-l alocăm celei de a doua cărți din NT!  

În același timp, o evanghelie tragică, pe linia marilor autori de tragedie din literatura greacă antică. În cazul lui Isus, tragicul provine nu din confruntarea cu o trăire la limita condiției umane și cu un destin ostil, ci din acceptarea acestora cu umilitate; deși ar fi avut șanse și resurse să le schimbe, Domnul acceptă cu pilduitoare ascultare voia Tatălui – și traversează cu demnitate, curaj și măreție atât patimile, cât și crucificarea și moartea!

El, Fiul lui Dumnezeu, Întruparea omenească a Dumnezeirii, a venit, a trăit și a lucrat/acționat pe pământ având în vedere răscumpărarea omenirii, pentru mântuirea căreia a plătit cu sângele și viața Sa. Dar pătimirile și moartea lui Isus reprezintă finalul ciclului vieții Sale ca om, dar nu este sfârșitul! Nici al Evangheliei, nici al lui Isus Hristos, ci doar – într-un sens – al păcatului, morții și diavolului... pe care le-a nimicit prin învierea Sa, fără să le anuleze puterea imediată... Ele sunt în continuare active și câștigă sufletele oamenilor care Îl contestă sau refuză pe Mântuitorul!

Deci, fiindcă suntem la finalul unei Evanghelii (vestea bună în varianta lui Ioan Marcu), ajungem inevitabil la învierea şi înălţarea lui Isus. Învierea trupească a lui Isus Hristos și înălțarea Sa la ceruri reprezintă finalul escalei pământene a Domnului și încheie fiecare dintre cele patru Evanghelii din Scriptură (mai puțin Ioan, care nu redă înălțarea... dar aproape ironic după Ioan 21 urmează Fapte 1, care conține, ca o continuare firească a Evangheliei precedente, sau ca o erată a acesteia – elemente care descriu înălțarea la ceruri a Fiului lui Dumnezeu!) Învierea este finalul Evangheliei, dar nu este decât un stadiu de trecere din existența limitată și condiționată în dimensiunea veșnică și inefabilă. Învierea Domnului Isus garantează învierea tuturor celor ce-L urmează pe Acesta, și este una dintre doctrinele cardinale ale credinţei creştine; este inima evangheliei primare. Fiecare predică din cartea Faptele Apostolilor este un mesaj despre înviere – fiecare vorbitor ajunge la acest subiect. Biserica primară stăruia asupra lui în mod constant. Din păcate, cu trecerea timpului, energia și bucuria fantastice ale învierii i-a entuziasmat tot mai puțin pe oamenii credincioși... așa se face că astăzi, rareori se face referire la înviere de-a lungul anului, şi în multe biserici există o slujbă specială sau o predică în duminica Învierii, cu mesaj specific.

„Hristos a înviat!” este mesajul extraordinar care a electrizat o generaţie păcătoasă, în letargie în Imperiul Roman. I-a întors pe oameni cu susul în jos, pe dos; ucenicii s-au dus să vorbească lumii întregi despre acest eveniment. Ar mai fi speranţă, astăzi, dacă biserica s-ar raporta mai consistent, ar crede mai intens, s-ar gândi mai stăruitor și ar proclama acest adevăr cu tot mai multă încredere.

Daţi-mi voie să repet (am menţionat și la început) că acest capitol s-a aflat sub analiza severă a marilor critici. Spun asta pentru ca să nu se mire cineva de ce nu pomenesc despre problema textuală aici. Versetele de la 9-20 au fost puse la îndoială de cercetătorii textuali, şi din grupurile conservatoare, şi din cele liberale. Wescott şi Hort le omit în varianta lor grecească, dar le includ cu caractere mai mici. Nestle urmează acelaşi procedeu, separându-le de restul textului. Unii, din gruparea liberală, le omit în totalitate.

Este adevărat că două dintre cele mai bune manuscrise le omit în întregime. În manuscrisele Aleph şi Vatican, Evanghelia după Marcu se termină cu versetul 8 al capitolului 16. Dar departe de mine gândul sau intenția de a intra într-o discuţie ce ține de critica textuală sau de domeniul Introducerii în Noul Testament. Eu, John Vernon McGee, cred că aceste ultime douăsprezece versete contestate fac parte din Scriptura inspirată şi le voi trata ca pe orice alt pasaj al Cuvântului lui Dumnezeu. Sunt destule argumente, și pro și contra uneia sau alteia dintre poziții, și de vreme ce este aproape imposibil de tras o concluzie argumentată și unanim acceptată, de vreme ce criticii doar întreabă, suspectează, răstălmăcesc, presupun... dar probe nu apar – eu m-am convins demult să nu trec peste ce este scris... Deci mă interesează să dau atenţie sensului textului pe care-l am sub ochi. Omiterea acestui pasaj din două dintre cele mai bune manuscrise ale noastre nu reprezintă pentru mine un motiv suficient pentru a le scoate din Scriptură, mai ales când toate celelalte manuscrise şi unciale îl conţin. Dovada internă nu e nici ea suficientă pentru a le expedia din conținutul textului, fie și doar pentru că stilul e tot cel al lui Marcu – concis şi direct.

Ar însemna să contestăm și să suspectăm la nesfârșit, și prea multe, și fără niciun folos, dacă am sta să facem farmacie textuală pe finalul lui Marcu. Așadar – fie că le considerați sau nu originale – vă propun să-mi permiteți să le tratez la fel ca pe restul versetelor de până aici/acum, deci să le comentez și pe ele, succint...

De vreme ce nimeni n-a fost de față la Înviere, nu vom putea descrie momentul miracolului efectiv... și cred că nici n-am avea cuvinte suficient de expresive pentru asta... și poate de aceea și versiunile Evangheliilor diferă, în ce privește detaliile sau ordinea evenimentelor...  Deci mai degrabă încercăm să radiografiem efectele constatării acestui fapt de neconceput, așa cum le-a reținut și ni le-a redat Marcu.

După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salome au cumpărat miresme ca să se ducă să ungă trupul lui Isus. (Marcu 16:1)

Asta se întâmpla duminică dimineaţa devreme, în prima zi a săptămânii. Ele n-au mai ajuns însă la timp pentru a-I unge trupul Domnului. Deci nu femeia din Betania (nu Maria sau cine va fi fost) şi-a risipit mirul, ci aceste femei putem spune că au cumpărat degeaba miresemele pentru îmbălsămare... pentru că atunci când au ajuns la mormânt, Isus dispăruse – El era deja viu.

În ziua dintâi a săptămânii, s-au dus la mormânt dis-de-dimineaţă, pe când răsărea soarele. Femeile ziceau una către alta: „Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?” Şi, când şi-au ridicat ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese prăvălită. (Marcu 16:2–4)

Sabatul se încheiase sâmbătă la asfinţit. Femeile au cumpărat miresmele cândva după aceea, pentru a putea să facă drumul până la mormânt aşa de devreme, în dimineaţa de duminică. Aceleaşi femei care fuseseră prezente la cruce au venit la mormânt. Cred că este corect să remarcăm că femeile au fost ultimele rămase la cruce şi primele sosite la mormânt.

Pe de altă parte, la fel de bine putem presupune că absența ucenicilor denotă că, din moment ce Isus murise, credeau că era mai bine să stea ascunși o vreme, până se mai risipea agitaţia şi dispărea pericolul. Nu există dovezi care să arate că ar fi avut de gând să meargă la mormânt. Se pare că niciunul dintre ei nu avea de gând să calce pe-acolo!

Prima zi a săptămânii, ziua de după Sabat, va deveni pentru creștini ziua Domnului, duminica. Ea înlocuiește treptat pentru creștini sabatul din cultul iudaic, preluându-i funcțiunile și semnificațiile: zi de odihnă instituită de Dumnezeu de la Creație, peste care se suprapune – la fel de importantă – Învierea lui Isus. Putem spune că, pentru creștini, fiecare duminică actualizează Paștele iudaic. Comunitățile creștine dintre evrei au păstrat respectarea sabatului, dar comunitățile formate din neamuri întoarse la Dumnezeu prin credința în Isus Mesia – au renunțat la sabat. Și conform 1 Cor. 16:2, duminica trebuie socotită prima zi a săptămânii! Și da, este adevărat: ziua de duminică a fost instituită oficial zi de sărbătoare săptămânală în sec. IV, de către controversatul împărat Constantin cel Mare   

Într-o asemenea zi, în dimineața Învierii, foarte devreme, la răsăritul soarelui – la locul unde fusese şi aceste femei au de gând să ungă trupul lui Isus cu miresmele pe care le cumpăraseră special pentru asta... în mod practic și imediat, erau preocupate de problema stâncii care bloca accesul în mormânt. Dar ajunse la fața locului, descoperă că dificultatea presupusă... nu mai exista, dispăruse! (De câte ori nu suntem și noi preocupați de probleme care par evidente și de nedepășit, pentru ca de fapt să se dovedească fie mult mai ușoare, fie generate de presupoziții nerealiste?! Deci alarme false, dar care ne extenuează! Și trebuie – precum femeile, aici în vers. 4 – să ne ridicăm ochii, spre Cel ce cunoaște și orchestrează totul, ca să vedem cale liberă!) La fel și-n acest caz: piatra fusese înlăturată deja... trupul lui Isus dispăruse, și în locul lui era prezent acolo un mesager ceresc, cu prima proclamație a Învierii. Faptul că mormântul era gol, a fost foarte bine atestat şi stabilit. Dovezile sunt de o aşa natură, încât ar fi acceptabile în orice tribunal.

Au intrat în mormânt, au văzut pe un tinerel şezând la dreapta, îmbrăcat într-un veşmânt alb, şi s-au înspăimântat. El le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Isus din Nazaret care a fost răstignit: a înviat, nu este aici; iată locul unde Îl puseseră. Dar duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că merge înaintea voastră în Galileea: acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus.” (Marcu 16:5–7)

Episodul mormântului gol (care era mai degrabă o cameră mortuară destul de încăpătoare, să nu uităm că aparținea unui om înstărit!) este unul dintre cele mai puternice și extraordinare episoade din Biblie. El continuă și astăzi să nască dispute și controverse, vă dați seama deci ce va fi fost în chiar zilele acelea! Evreii au aruncat asupra apostolilor bănuiala și învinuirea că ar fi sustras trupul lui Isus din mormânt, ca să facă Învierea credibilă. E greu de crezut însă că (înspăimântați, hăituiți, îndurerați, dezamăgiți, vinovați) ucenicii s-ar fi redresat atât de rapid și ar fi acționat unitar și energic, profanând și mormântul și sabatul, și biruind și forța militară ce păzea zona... Pentru a studia evenimentele mormântului gol trebuie să punem împreună toate relatările celor patru Evanghelii. Unele detalii există în Matei, iar altele în Evanghelia după Ioan. Aici vreau să citez o afirmaţie făcută de lord Lyndhurst, în trei rânduri Lord Cancelar al Marii Britanii în sec. al XIX-lea; acest om, avocat de formație, a spus: „Ştiu destul de bine ce este o dovadă; şi vă spun, dovezi precum cele care există pentru Înviere nu au putut fi niciodată respinse ori desfiinţate.”

Celor trei femei li s-a spus în mod specific să se ducă şi să le spună ucenicilor ce-au văzut. (Înțelegem deci că nici îngerul nu se aştepta ca vreun ucenic să apară, după cum vedem din mesajul pe care li-l transmite: Isus se va întâlni cu ei în Galileea, aşa cum le promisese; Cap. 21 al Evangheliei după Ioan ne relatează această întâlnire deosebită.)

Ele au ieşit afară din mormânt şi au luat-o la fugă, pentru că erau cuprinse de cutremur şi de spaimă. Şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau. (Marcu 16:8)

Femeile acestea, nu doar iubitoare de Domnul, ci și curajoase (de vreme ce se înhămaseră la o acțiune temerară la care bărbații absentau!) nu și-au dat seama pe moment ce și cum să zică sau să facă – erau atât de șocate, și de confuze de ce văzuseră și auziseră, încât nu știau dacă să se bucure sau să se teamă, dacă să fugă sau să rămână, să strige sau să tacă... De fapt, n-ar trebui să ne fie greu să ne închipuim stupoarea și descumpănirea acestor femei; puneți-vă în locul lor pt o clipă! Rămase fără cuvinte, după întâlnirea cu făptura și vestea uluitoare, au luat-o la goană, înfricoșate... Sincer, nu mi se pare un moment de final potrivit pentru o carte care va sfida mileniile, precum Evanghelia după Marcu!

Pentru cititorul și audiența creștină, esențial rămâne mesajul transmis de mormântul gol: moartea a fost biruită, Mântuitorul Și-a ținut făgăduința. Grădina mormântului devenise cimitir când fusese adus acolo trupul lui Isus; iat-o redevenind un adevărat Eden al speranței și-al bucuriei, odată cu vestea Învierii!

Dac-ar fi să sintetizăm episodul și semnificațiile lui, am spune sec: la capătul posibilităților omenești se află moartea. Dumnezeu este însă deasupra tuturor posibilităților omenești! Deci prin credința în El, moartea nu este sfârșitul! De acord?! Și odată cu certitudinea mormântului gol, văzut și confirmat ca atare de mulți ulterior, revelația divină ne lămurește de ce Isus nu mai e acolo: a fost înviat de Tatăl! Asta înseamnă că Isus a biruit moartea, ceea ce înseamnă că moartea nu mai are ultimul cuvânt, nu este ultima realitate! Începând din acea dimineață, se poate spune că omenirea trăiește cu perspectiva noii creații care nu va mai cunoaște moartea!

Acum ajungem la acel pasaj care nu este inclus în toate manuscrisele, dar credem că este Cuvântul lui Dumnezeu.

Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte draci. Ea s-a dus şi a dat de ştire celor ce fuseseră împreună cu El, care plângeau şi se tânguiau. Când au auzit ei că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut-o. După aceea S-a arătat, în alt chip, la doi dintre ei, pe drum, când se duceau la ţară. (Marcu 16:9–12)

Marcu ne arată foarte clar că el nu a urmărit o ordine cronologică în Evanghelia sa. Dar acum el spune că aceasta este ordinea şi prezintă datele cronologic. După citirea și studierea atentă a detaliilor evangheliștilor, se poate spune că Isus a fost constatat înviat într-o duminică dimineață, probabil 9 aprilie anul 30, cam între între orele 3 și 6 dimineața. Isus i s-a arătat, mai întâi, Mariei Magdalena. Ucenicii nu au crezut-o pe Maria Magdalena deloc. Apoi, El li s-a arătat altor doi ucenici, care mergeau la ţară. Luca ne relatează acea întâlnire de pe drumul spre Emaus. Interesant este și faptul că unii din cei cărora li S-a arătat Domnul nu L-au (re)cunoscut!

Aceştia s-au dus de au spus lucrul acesta celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut. În sfârşit, S-a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă; şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat. (Marcu 16:13–14)

Vedeţi că Marcu nu include toate detaliile, dar spune care este ordinea evenimentelor pe care le relatează. Trebuie precizat din nou că relatarea lui Marcu nu cuprinde toate arătările și întâlnirile Hristosului înviat, care știm că au fost mai multe decât cele trei relatate la finalul celei de a doua Evanghelii! Și care-au fost foarte apropiate unele de altele, în timp... Gândiți-vă doar că apostolii au fost între ultimii („în sfârșit”!), și Ioan ne spune că Domnul li S-a arătat acestora în seara Învierii (Ioan 20:19) Deci practic pe parcursul unei singure zile s-au produs aceste multiple confirmări ale Învierii Mântuitorului!

Mă gândesc ce sentimente amestecate trebuie să fi încercat cei unsprezece: teamă, rușine, bucurie, regret... mai cu seamă că Domnul avea dreptate să le reproșeze necredința și împietrirea inimii! Important este însă că finalmente le trasează sarcina care va face posibil ca Vestea Bună a Învierii și a mântuirii, cu tot cortegiul de consecințe benefice, să ajungă și la noi, și să continue se răscolească lumea – cum se va spune mai târziu despre apostoli (o, Doamne, de s-ar spune și despre noi așa ceva!)

Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.” (Marcu 16:15)

Narațiunea lui Marcu a fost o Evanghelie a acţiunii. De caeea, nu ne miră că încă o dată Domnul le spune ucenicilor să treacă la fapte! Și acest „Duceți-vă” a fost preluat, asumat, multiplicat și perpetuat de-a lungul timpului, de toți cei ce poartă numele de creștin! Ei au fost motivați să plece, să părăsească „zona de confort”... şi, apropo: Mântuitorul ne spune același lucru și nouă astăzi: că ar trebui să fim bărbaţi şi femei ai acţiunii, pentru Dumnezeu. Mă întreb, și te întreb: ce facem noi astăzi ca să ducem mai departe Evanghelia? Aceasta este încă treaba noastră: împărtășirea planului și Cuvântului lui Dumnezeu întregii lumi și omeniri!

„Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit.” (Marcu 16:16)

El nu spune că dacă nu eşti botezat vei fi osândit; nu spune că botezul este necesar pentru mântuire, ci că o persoană care este mântuită va fi botezată – pt că botezul înseamnă împărtășirea cu moartea și învierea Lui, și asumarea publică a sarcinii de a trăi și mărturisi în consecință! Respingerea lui Hristos însă aduce osânda veşnică. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).

„Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.” (Marcu 16:17–18)

Dacă vrei să accepţi sau să performezi unul sau altul dintre aceste daruri de la Dumnezeu, să nu uităm că ele sunt minuni făcute practic de El în și prin unii sau alții dintre noi – și care sunt socotite semne divine de către cei ce le observă... Când oamenii pretind că produc sau au control asupra acestora, ele nu mai sunt semne și minuni divine! Acestea semne menționate însoțesc natural mărturia ucenicilor și trimișilor, pt a întări propovăduirea, și nu pentru a atrage atenția asupra oamenilor și nevoilor lor! Este harul lui Dumnezeu care atun i când și cum consideră potrivit, adaugă lângă Evanghelie, care este întotdeauna scopul și puterea nr.1! – vindecări, izbăviri, eliberări etc.

Aceste semne însoțeau frecvent predicarea Evangheliei, dar cu timpul s-au restrâns, încă din timpul Bisericii primare. Chiar înainte de sfârşitul primului secol, darurile de a face semne nu mai erau semnele de acreditare ale apostolilor. Testul era doctrina corectă (vezi 2 Ioan 10). Este Același Dumnezeu, dar lumea și oamenii schimbându-se – și maniera Lui de lucru și abordare suferă modificări! Astfel încât, chiar și în zone grele și intense de misiune primitive, ele rareori se mai manifestă chiar şi astăzi. Ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu este marele semn acum! Iar puterea, este a Duhului Sfânt – slavă Domnului!

Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau. Amin. (Marcu 16:19–20)

Iată cum doar printr-o frază scurtă, Marcu prezintă evenimentul extraordinar al înălţării – în sine, o altă minune! – precum şi misiunea prezentă a lui Isus: supraveghere și mijlocire la dreapta lui Dumnezeu.

Iar ucenicii au plecat să ducă Evanghelia la orice făptură şi Domnul a lucrat împreună cu ei şi când considera necesar confirma Cuvântul prin semnele pe care le făcea prin ei.

Mesajul ultimului capitol al Evangheliei lui Marcu este cât se poate de clar: nicio minune nu poate fi săvârșită aparte de Domnul Isus... El, capul trupului, continuă să fie prezent, implicat în lucrarea Bisericii pe pământ!

Aceasta a fost (și este) Evanghelia acţiunii. Fie ca noi să fim bărbaţi şi femei ce acţionează pentru Dumnezeu! În felul acesta Îi vom cunoaște tot mai bine pe Dumnezeu-Tatăl nostru, și pe Domnul Isus-Mântuitorul nostru viu ce stă să revină!