Leviticul 2:1-16 | Itinerar Biblic | Episodul 170

Dumnezeul nostru nu e doar sfânt – deși ar fi de-ajuns, ca să fie Unic! – ci e între altele și atât de bun încât ne permite de atâta vreme inclusiv șansa de a ne reîntâlni regulat ca să reflectăm pe măsură ce lecturăm Cartea cărților; și ne-am propus s-o facem integral, deci avem nevoie de răbdare și bunăvoință... Vă asigur însă că și câștigul va fi pe măsură!

Am optat pentru principiul alternanței, astfel că – după ce am parcurs în ordine Geneza, Matei, Exodul și Marcu – am ajuns și stăruim în această perioadă asupra celei de a treia cărți din Pentateuhul lui Moise și din VT: Leviticul. V-am comunicat într-un prim episod destule lucruri generale despre ea, și după ce ne-am și familiarizat cu textul și contextul său, trecând prin primul capitol, iată-ne în pragul cap. 2.

Spuneam în prezentarea generală că primele 7 capitole se referă la elementul fundamental pe care se sprijină refacerea și păstrarea relației dintre Creator și creatură, dintre Dumnezeu și om – jertfa. Primele capitole se referă fiecare la câte-un tip de jertfă (sunt cinci principale), iar cap. 6-7 sunt un fel de norme metodologice de administrare a acestor jertfe.

Jertfele vorbesc despre persoana și lucrarea lui Hristos. Arderea de tot (despre care am vorbit data trecută) Îl reprezenta pe Hristos, atât în esența ei, cât și în aspectul morții Sale ispășitoare, substituționare... iar jertfele de mâncare (asupra cărora se concentrează cap. 8) revelează umanitatea lui Isus în toată perfecțiunea și frumusețea ei.

Nu știu dacă asta vă va inspira lectura (mai cu seamă dacă nu aveți exercițiul citirii unor asemenea texte, socotite apriori indigeste) dar aș vrea să vă gândiți că rândurile despre jertfa de mâncare par că ne comunică o rețetă de pâine... sau un meniu... Și de fapt așa este: vorbim despre o jertfă de mâncare în adevăratul sens al cuvântului. Versiunea Autorizată a traducerii Bibliei în engleză o numește jertfă de carne, însă termenul ne induce în eroare, această jertfă nu are nimic de-a face cu carnea. Să mai notăm că nu există vărsare de sânge și prin urmare, această jertfă este diferită de celelalte. Era totuși adusă, de obicei, împreună cu altă jertfă pentru care se vărsa sânge. Mai precizăm că jertfa de mâncare putea fi adusă coaptă în cuptor sau necoaptă și că Aaron și fiii lui primeau și ei o parte din această jertfă. De fapt, jertfa de mâncare putea fi mâncată de toți bărbații din familia lui Aaron.

Jertfa de mâncare ne etalează umanitatea lui Isus în toată perfecțiunea Lui. Aici nu către dumnezeirea Lui suntem îndemnați să privim. Isus Hristos a fost perfect uman, și un Om perfect. Așadar, scopul lui Dumnezeu pentru om s-a împlinit în Isus, El fiind al doilea Om și ultimul Adam. De-acum nu vor mai fi „Adami”, însă vor mai fi oameni făcuți după asemănarea Lui. Domnul Isus Hristos este al doilea/ultimul Adam, fondatorul unei umanități noi: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (1 Ioan 3:2).

V-ați gândit vreodată la cum arată omul în contextul creației lui Dumnezeu? Sunteți de acord că, așa cum este el astăzi, omul poate fi considerat cel mai mare eșec din universul perfect creat de Dumnezeu? V-ați gândit vreodată la asta? Biblia este foarte clară și specifică în această privință: „Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici [termenul folosit în original sugerează că toți sunt o ruină]. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar...” și „... toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Rom. 3:12 și 23).

Respectarea Legii lui Dumnezeu nu poate fi baza mântuirii noastre pentru simplul motiv că Dumnezeu cunoaște fiecare și toate imperfecțiunile noastre. Noi nu putem împlini sau respecta Legea, nu putem veni înaintea Domnului cu vreo pretenție de perfecțiune. Și Dumnezeu nu ne poate mântui trecând cu vederea imperfecțiunile noastre, pentru că El este un Dumnezeu sfânt și cere neprihănire și perfecțiune absolută. Tot ce putem face noi mai bun nu este decât imperfecțiune. Prin urmare, omenirea este un eșec lamentabil!

Faptul că oamenii „nu cunosc calea păcii” se confirmă în fiecare zi în ziare. Și asta e tot mai clar, de vreme ce războiul și violența se află chiar în inima omului. Este aproape amuzant când auzim de mitinguri pașnice sau demonstrații pentru pace care se sfârșesc cu o încăierare! Omul încearcă în prezent cu febrilitate să-și perfecționeze teribilele instrumente de distrugere. Oare acesta să fie scopul final și destinul omului?!

Dați-mi voie să cred și să afirm că Dumnezeu a avut și are în vedere un cu totul alt scop pentru om... și dacă vreți să știți care este acesta, priviți la Isus! El este Omul în care Dumnezeu Și-a găsit plăcerea. Umanitatea Lui era plină de glorie. Frumusețea lui Isus era într-adevăr o mireasmă plăcută. Venirea Lui a fost un imn de laudă; viața Lui pe pământ a fost o binecuvântare; plecarea Lui a fost o benedicție. Farmecul Lui a umplut lumea cu o speranță nouă și un ideal nou pentru om.

Și către El ne îndreaptă privirile, cum spuneam, jertfa de mâncare – tema capitolului 2 din cartea Leviticul. Există două aspecte importante ale jertfei de mâncare: ingredientele incluse și cele excluse.

Când va aduce cineva Domnului un dar ca jertfă de mâncare, darul lui să fie din floarea făinii: să toarne untdelemn peste ea şi să adauge şi tămâie. (Lev. 2:1).

Jertfa adusă trebuia să fie din făină de calitate superioară, ceea ce era destul de neobișnuit în acele vremuri. Ei nu dispuneau de morile pe care le avem noi astăzi. O măcinau de fapt manual, într-un vas, folosind un pisălog cu care băteau boabele de grâu. Adesea ieșea aspră și neuniformă, dacă cel care măcina era nepăsător sau se grăbea. Ca făina să iasă foarte fină, cineva trebuia să petreacă mult timp măcinând. Prin urmare, jertfa trebuia să fie adusă din făină de calitate superioară, ceea ce înseamnă că grâul era bine bătut.

Acest fapt ne ilustrează personalitatea Domnului Isus, despre care sunt sigur că în zilele noastre am spune că a fost una integră. Mântuitorul a fost o persoană normală. De fapt, cred că a fost singura persoană normală care a trăit vreodată pe pământ. Păcatul a făcut ca întreaga rasă umană să fie zgrunțuroasă, limitată, nearmonioasă, anormală. Unele părți ale personalității noastre s-au dezvoltat prea mult, în detrimentul altora.

În facultate am studiat psihopatologie (JVMcGee). În ultimul an, am mers la profesorul de psihopatologie și i-am spus că am ceva să-i comunic... Și i-am mărturisit că, ținând cont de etiologia fiecărei boli pe care o studiam [ramură a medicinii care studiază cauzele diferitelor boli și factorii care duc la apariția lor], mi-am dat seama că am simptome ale fiecărei forme de anormalitate. Profesorul a început să râdă și mi-a spus: „Mă întrebam când vei veni. Toți ceilalți colegi ai tăi au fost pe-aici. Toți au simptome, și eu am.” Vedeți dumneavoastră, toți avem astfel de simptome. Un psiholog important a făcut de curând afirmația că toată omenirea este puțin „sărită”, suntem mai mult sau mai puțin descentrați. Cum spuneam, Isus a fost singura persoană normală.

Observați cât de inegale/neuniforme erau caracterele oamenilor din Biblie. Lui Samson i-a fost dată puterea să facă mari isprăvi, dar se pare că a avut atât o voință, cât și o minte slabe. De fapt, a fost un bleg. Pavel a fost un gânditor de excepție, însă părea să fie slab în trup. Simon Petru era condus de emoții, declarând chiar că își va da viața pentru Isus, și totuși L-a trădat, ceea ce dovedește o slăbiciune în domeniul voinței. Regele Saul a fost încăpățânat și nesupus, nefiind în stare să-și plece genunchiul în ascultare de Dumnezeu. Și aceasta a dus la îndepărtarea și apoi la moartea sa. Toți acești bărbați aveau probleme de caracter. Aveau personalități supra-, ori sub-dezvoltate.

Spre deosebire de ei și de noi toți, Isus a fost un om bine echilibrat. El S-a dezvoltat normal în toate ariile personalității Sale. De aceea a putut să-i scoată afară din Templu pe schimbătorii de bani, dar și să-i ia în brațe pe copilași. Când avea doisprezece ani, liderii religioși se mirau de înțelepciunea Lui. Când a început să le vorbească, oamenii erau uimiți și se întrebau: „Cum are Omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?” (Ioan 7:15). Cu toate acestea, Domnul Isus niciodată n-a judecat bazându-Se pe inteligența Lui. Ați observat că faptele Lui nu s-au bazat pe inteligența pe care o avea? Hristos a venit să facă voia Tatălui, și aceasta motiva acțiunile Sale.

Isus a plâns atât la mormântul lui Lazăr, cât și pentru cetatea plină de ignoranță și aroganță a Ierusalimului. Totuși, pe Lazăr l-a înviat din morți, iar asupra Ierusalimului a pronunțat o aspră judecată (care s-a împlinit cuvânt cu cuvânt!). El n-a fost influențat ori mânat de propriile emoții. N-a fost niciodată încăpățânat, și totuși nimic nu L-a putut opri din hotărârea de a merge la Ierusalim pentru a muri. Întotdeauna spunea: „Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” (Ioan 6:38). Nu propria voință a fost cea care L-a ghidat în acțiunile Sale. Domnul Isus a fost (singurul!) echilibrat – în vreme ce noi toți ceilalți suntem plini de... lacune!

„Să toarne untdelemn peste ea” — uleiul de măsline vorbește despre Duhul Sfânt. Observați că aici se spune „untdelemn peste ea”. În versetele 4 și 5 apare expresia „frământate cu untdelemn”, în versetul 6 „să torni untdelemn pe ea”, iar în versetul 7 „cu untdelemn”. Jertfa era îmbibată cu ulei. Într-adevăr, uleiul reprezenta o parte importantă a jertfei și era turnat în diferite moduri.

Importanța Duhului Sfânt în viața de pe pământ a Domnului Isus a fost cât se poate de vizibilă. El a fost născut din Duhul Sfânt: „frământate cu untdelemn” (Luca 1:35). Duhul Sfânt a coborât peste El când a fost botezat: „untdelemn peste ea” (Mat. 3:16–17). A fost condus de Duhul: „să torni untdelemn pe ea” (Marcu 1:12). El a învățat, a făcut minuni și S-a oferit pe Sine în puterea Duhului Sfânt: „cu untdelemn” (Ioan 3:34; Matei 12:28).

Dacă Domnul Isus în umanitatea Lui perfectă a avut nevoie de Duhul Sfânt, atunci cu siguranță noi avem o nevoie și mai mare de El. Prin noi înșine nu putem face nimic!

Tămâia era făcută după o rețetă secretă. Cu siguranță conținea și o anume formă de tămâie (Exod. 30:34), însă era diferită de aceasta. Era obținută din părțile unei plante ori ale unui copac, poate scoarța sau frunzele, care își împrăștiau mirosul atunci când erau zdrobite, lovite, arse sau puse sub presiune. Aceasta ne amintește de viața Domnului Isus, a cărui mireasmă a fost răspândită în momentele de încordare, presiune și persecuție prin care a trecut. Așa ceva a văzut Tatăl în El, Cel în care Își găsea toată plăcerea. Viața Lui a avut o mireasmă aparte... care trebuie să fie și în viața noastră, dacă Îi aparținem Lui!

S-o aducă preoţilor, fiilor lui Aaron; preotul să ia un pumn din această floare a făinii, stropită cu untdelemn, împreună cu toată tămâia, şi s-o ardă pe altar ca jertfă de aducere aminte. Acesta este un dar de mâncare de un miros plăcut Domnului. (Lev. 2:2).

Preoții primeau și ei o parte din jertfa de mâncare. Ei trebuiau să ia un procent din fiecare produs, iar ceea ce rămânea se pare că era amestecat și ars, apoi, pe altar.

Ce va rămâne din darul acesta de mâncare să fie al lui Aaron şi al fiilor lui; acesta este un lucru preasfânt între jertfele de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului. (Lev. 2:3).

Accentul cade pe faptul că această jertfă era mistuită de foc pe altar, chiar dacă nu presupunea vreo vărsare de sânge. Textul pune un accent mare pe foc (versetele 2, 9, 16 și capitolul 6:15, 17–18). De altfel, în continuare, accentul cade pe un sortiment anume de jertfe de mâncare – cele coapte în cuptor (or, când zici cuptor, zici foc!)       (Lev. 2:4–10)

Dacă vei aduce ca jertfă de mâncare un dar din ceea ce se coace în cuptor, să aduci nişte turte nedospite, făcute din floare de făină, frământate cu untdelemn, şi nişte plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn. Dacă darul tău, adus ca jertfă de mâncare, va fi o turtă coaptă în tigaie, să fie făcută din floarea făinii, nedospită şi frământată cu untdelemn. S-o frângi în bucăţi şi să torni untdelemn pe ea; acesta este un dar adus ca jertfă de mâncare. Dacă darul tău adus ca jertfă de mâncare va fi o turtă coaptă pe grătar, să fie făcută din floarea făinii, frământată cu untdelemn.  Darul de mâncare făcut din aceste lucruri să-l aduci Domnului; şi anume, să fie dat preotului, care-l va aduce pe altar. Preotul va lua din darul de mâncare partea care trebuie adusă ca aducere aminte şi o va arde pe altar. Acesta este un dar adus ca jertfă de mâncare, de un miros plăcut Domnului. Ce va rămâne din darul acesta de mâncare să fie al lui Aaron şi al fiilor lui; acesta este un lucru preasfânt între darurile mistuite de foc înaintea Domnului.

Acestea erau instrucțiuni amănunțite privind ritualul jertfei de mâncare și, sincer, mie-mi sună ca o rețetă de făcut pâine. Se repetă mereu și mereu accentul pus pe făina de calitate superioară și pe untdelemn. Tot astfel, și focul este menționat de multe ori. Vreau să subliniez încă odată că focul nu simbolizează sub nicio formă aici iadul sau judecata. Este energia purificatoare a lui Dumnezeu, și puterea care producea frumusețea în viața lui Hristos.

În versetul 9 se specifică faptul că este vorba despre o jertfă „de un miros plăcut Domnului”. Înțelesul final și deplin al acestei jertfe este ceea ce Dumnezeu vede în Hristos. Mireasma Lui se vedea în momentele de presiune. În experiența mea și a ta însă, ceea ce iese din noi în momentele de încercare, nu este întotdeauna o mireasmă plăcută, nu?! Am auzit creștini spunând sau făcând lucruri foarte urâte în momente tensionate... însă Isus, cu cât Îi era mai greu, cu atât mireasma Lui era mai dulce. Domnul Isus a putut spune: „Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” (Ioan 8:29).

Ce rămânea de la jertfa de mâncare, îi revenea lui Aaron și fiilor săi. Credincioșii au parte de acest mare privilegiu de a se bucura de Hristos împreună cu Dumnezeu-Tatăl. Tu, ce vezi în El? Vezi farmecul Lui? Ai simțit mireasma vieții Lui?

„Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine. Astfel este Pâinea care S-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă Pâinea aceasta va trăi în veac»” (Ioan 6:53-58). Dacă vrei să răspândești o mireasmă plăcută în jurul tău, și dacă eu vreau acest lucru, trebuie să ne împărtășim cu Hristos. Nu în sens literal, bineînțeles, doar nu suntem canibali... Ne împărtășim cu El prin credință și ni-L însușim în viețile noastre, iar când ne împărtășim cu El, mireasma vieții Lui va pătrunde și în viețile noastre.               (Lev. 2:11)

Niciunul din darurile pe care le veţi aduce ca jertfă de mâncare înaintea Domnului, să nu fie făcut cu aluat; căci nu trebuie să ardeţi nimic cu aluat sau cu miere, ca jertfă de mâncare mistuită de foc înaintea Domnului.

Ingredientele excluse din această jertfă sunt la fel de importante ca cele ce sunt incluse. Găsim menționate aici, ca ingrediente excluse: aluatul și mierea.

Aluatul apare adesea amintit în Scriptură și întotdeauna este prezentat ca un principiu al răului. Domnul Isus Hristos Și-a avertizat ucenicii în privința aluatului fariseilor, referindu-Se prin acesta la doctrina fariseilor, la învățătura lor. Acesta este aluatul; învățătura greșită este aluatul. El este principiul răului și nu trebuie să facă parte din jertfă. Acest lucru vorbește despre faptul că nu este nimic rău în Hristos. Nu există păcat în viața lui Hristos!

Mierea era de asemenea exclusă. Ea reprezintă dulceața naturală, însă se poate acri, la fel cum înăcrește și aluatul. Sunt creștini care își iau o atitudine pioasă în public. Își pun zâmbetul-de-duminică și se adresează tuturor cu „frate” și „draga-mea-așa-și-așa”. Aureola lor este lustruită cu cel mai nou produs de curățat miracole. Și totuși, chiar acești oameni se dedau la bârfe răutăcioase. Ei sunt mai periculoși decât un ucigaș cu un pistol în mână. Pot să vă spun că sunt mulți oameni care au miere în viețile lor... dar doar la suprafață!

Dragi ascultători, Domnul Isus a spus lucrurilor pe nume. În viața Lui nu au existat principii greșite/rele. El nu a arătat dulceața mierii, iar în vorbirea Lui nu era aluat care s-o facă acceptabilă omului.

Ca jertfă de mâncare din cele dintâi roade, veţi putea să le aduceţi Domnului; dar ca dar de mâncare de un miros plăcut, să nu fie aduse pe altar. (Lev. 2:12).

Această jertfă era una de un miros plăcut, însă nu trebuia să-și ia mireasma din ingredientul plăcut al aluatului sau din dulceața naturală a mierii.

Toate darurile tale de mâncare să le sărezi cu sare; să nu laşi să lipsească niciodată de pe darurile tale de mâncare sarea, care este semnul legământului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mâncare să aduci sare. (Lev. 2:13).

Sarea este ultimul ingredient inclus în jertfa de mâncare. Ea este un element conservant și opusul aluatului. Aluatul produce descompunere; sarea o împiedică. Arabii încă mănâncă „sarea legământului”, care pecetluiește supunerea cuiva în cazul unui legământ.

Sarea era simbolul credincioșiei între Dumnezeu și cel care aducea jertfa. Hristos este credincios, acesta fiind unul din multele Sale nume. Domnul Isus este Credincios și Adevărat (Apoc. 19:11).

Hristos S-a oferit pe Sine lui Dumnezeu. Și noi ne putem oferi lui Dumnezeu, datorită îndurării Sale. Și noi trebuie să fim găsiți credincioși. Creștinii trebuie să fie sarea lumii și putem face acest lucru oferindu-ne pe noi înșine lui Dumnezeu ca jertfe vii (Rom. 12:1–2).

Și-ncă un sortiment de jertfă de mâncare: cea din cele dintâi roade:

Dacă vei aduce Domnului un dar ca jertfă de mâncare din cele dintâi roade, să aduci ca dar de mâncare din cele dintâi roade ale tale, spice coapte de curând, prăjite la foc şi boabe noi, pisate. Să torni untdelemn pe ele şi să adaugi şi tămâie; acesta este un dar de mâncare. Preotul să ardă ca aducere aminte o parte din boabele pisate şi din untdelemn, cu toată tămâia. Acesta este un dar adus ca jertfă de mâncare mistuită de foc înaintea Domnului. (Lev. 2:14–16).

Sărbătoarea primelor roade, așa cum este descrisă în Leviticul 23:9–14, era o jertfă de mâncare, la fel ca Sărbătoarea Cincizecimii.

Așa cum am spus, și a fost valabil și pentru primul tip de jertfă (arderea de tot), și jertfele de mâncare au un pandant: legea aferentă, cu precizări și detalii tehnice și procedurale. Legea jertfelor de mâncare este redată în Leviticul 6:14–23. De aici aflăm că jertfa de mâncare era adusă în fiecare dimineață și seară împreună cu arderea de tot. (Vezi Exodul 29:39–40.) Când vom ajunge la cap. respectiv, ne vom opri la detalii.

Așadar, jertfele de mâncare ni-L arată pe Domnul nostru, în desăvârșirea și frumusețea umanității Sale, ne arată consacrarea lui Hristos, precum și consacrarea credincioșilor în și prin El. Nu suntem nimic și nu putem mare lucru prin noi înșine, putem totul și suntem deplini în, cu, prin El! Lăudați-L pe Dumnezeu ȘI pentru asta!