Leviticul 5:1-19 | Itinerar Biblic | Episodul 174

Stimați ascultători, ne adâncim împreună – în sensul că înaintăm – într-una dintre cele mai dificile, aparent inactuale (și sigur: nesimpatizate de către cititorii moderni) dintre secțiunile Bibliei: cartea Leviticul. Odată ajunși în pragul cap. 5, întâmpinăm o problemă pe care sperăm s-o depășim, cu ajutorul Duhului Sfânt și cu bunăvoința dvs.

Despre ce este vorba: ați înțeles cred din precedentele episoade că primele capitole au de-a face cu prezentarea și explicarea sistemului sacrificial mozaic. Comentariile lui JVMcGee ne-au ajutat să ne raportăm constant la Mântuitorul Isus Hristos, și-n felul acesta fiecare dintre aceste jertfe au devenit relevante și pt cei ce nu trăiesc în cultura și vremea Israelului antic. Cele cinci tipuri de jertfe sunt: primele trei – de bunăvoie, sau de miros plăcut Domnului: arderea de tot, jertfa de mâncare și cea de mulțumire. Următoarele două sunt jertfe obligatorii: jertfa de ispășire și jertfa pentru vină.

Problema este că Bibliile utilizate de principalele denominațiuni din România au în capitolul 5 din Leviticul accepțiuni diferite pentru problematica analizată aici. De asemenea și comentatorii au abordări diverse – de aceea, vă invităm la abordarea cu rugăciune și cu tact a acestor pasaje, iar în ce ne privește, având în vedere că la baza acestui program stau comentariile biblice ale lui John Vernon McGee, vom reda în continuare integral și ad litteram perspectiva domniei sale – începând din acest moment:

„Unii comentatori consideră că și primele 13 versete din acest capitol fac parte din jertfa de ispășire, tratată în cap. 4. Acest lucru are o bună justificare, deoarece termenul vină din versetele 6 și 7 poate fi tradus prin vinovăție și atunci expresia ar deveni „pentru vinovăția lui”. În versetele 6, 7, 9 și 11, jertfa de ispășire este cerută să fie adusă pentru vină, știind că păcatul (toate păcatele!) originează din natura păcătoasă, pe care fiecare am moștenit-o de la Adam. Securea trebuie înfiptă atât la rădăcină, cât și la roade.

Noi vom trata întregul capitol avut în discuție, ca făcând parte din jertfa pentru vină. Termenul vină este redat în limba engleză prin trespass [în limba română se poate traduce prin greșeală, încălcare, n. tr.], care și în traducerea King James are aproximativ același sens ca în engleza de astăzi. Cu toții știm la ce se referă semnul „Trecerea interzisă” (engl. „No trespassing”, n. tr.): ne arată că nu trebuie să încălcăm drepturile altora. În zilele noastre termenul libertate este folosit în mod foarte denaturat și greșit. În timp ce vorbesc despre libertate, mulți oameni fac demonstrații, ard, distrug, calcă-n picioare... Dragul meu, poți să-ți fluturi pumnul în ce direcție vrei, însă libertatea ta se sfârșește acolo unde începe nasul meu. Încălcarea [engl. trespassing, n. tr.] este nesocotirea drepturilor fie ale omului, fie ale lui Dumnezeu.

De exemplu, a nu oferi Domnului zeciuiala, era considerată o încălcare a legii în Israel. Când Acan a luat din lucrurile date spre nimicire, acțiunea sa a fost considerată vină sau încălcare a rânduielilor (Iosua 7:1).

Trebuie să fim mereu conștienți de faptul că vina noastră are la bază natura păcătoasă pe care o avem. Omul este pervertit în totalitate și nu poate să împlinească în niciun fel așteptările lui Dumnezeu. Domnul spune foarte clar că nu poate și nici nu va accepta vreodată faptele oamenilor ca bază pentru salvarea lor. Neprihănirea oamenilor este ca o haină mânjită înaintea lui Dumnezeu. El nu mântuiește pe bază de fapte neprihănite, ci o face prin harul Său. Este imposibil ca un om nemântuit să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu! „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.” (Rom. 8:7). Când Isus era pe pământ, oamenii religioși au venit să-I pună o întrebare: „«Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?» Isus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.»” (Ioan 6:28–29). Și apostolii au dat același răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit...” (Fapte 16:31).

Primele versete din Leviticul cap. 5 enumeră unele păcate și ipostaze clar menționate, înfăptuite din ignoranță. Bineînțeles, lista n-are cum fi exhaustivă, ci ne oferă doar câteva exemple dintr-o multitudine de păcate care s-ar putea menționa. Aceste exemple specifice au în vedere păcatele oamenilor de rând, sunt individuale și nu ale întregii adunării. Ar mai fi de precizat că cea mai mare parte a acestei secțiuni a studiului nu se ocupă de boala păcatului, ci de remediul ei, și vom vedea cum accentul cade pe tipul de animal jertfit și nu pe caracterul păcătosului, cum a fost situația în cazul jertfei de ispășire.

Când cineva, fiind pus sub jurământ ca martor, va păcătui nespunând ce a văzut sau ce ştie, şi va cădea astfel sub vină... (Lev. 5:1).

Dați-mi voie să repet că fărădelegile/încălcările amintite în acest verset sunt doar niște exemple, iar dacă le-am aminti pe toate, cred că am depăși cadrul restului cărții Leviticul. Am auzit că un predicator a făcut o listă de 800 de păcate diferite care i-au venit în minte. A fost asaltat de scrisori de la oameni care vroiau lista de păcate, gândindu-se probabil că lor le scapă ceva, din moment ce ei nu au găsit 800 de păcate. Dacă aceea n-a fost o listă completă, cu-atât mai mult aici nu avem decât câteva exemple.

Începutul versetului, „Când cineva, fiind pus sub jurământ ca martor”, poate fi exprimat și astfel: „dacă o persoană păcătuiește nesocotind jurământul sub care se află”. Situația abordată se referă la calitatea de martor în contextul unui jurământ. Dacă un martor a văzut ori știe ceva, însă ascunde adevărul în detrimentul sau avantajul unei persoane, atunci vorbim despre un păcat prin omisiune.

Și astăzi există păcate prin omisiune. Unii oameni vin la biserică, crezând că mâinile lor sunt curate pentru că nu au omorât sau tâlhărit pe nimeni. Ascultați ce spune Iacov: „Deci cine ştie să facă bine, şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4:17).

Solomon a menționat în rugăciunea lui (1 Împ. 8:31–32) și o asemenea împrejurare, când un martor ar tăinui adevărul: „Dacă va păcătui cineva împotriva aproapelui său şi va fi silit să facă un jurământ şi va veni să jure înaintea altarului Tău, în Casa aceasta – ascultă-l din ceruri, lucrează şi fă dreptate robilor Tăi; osândeşte pe cel vinovat şi întoarce vina purtării lui asupra capului lui; dă dreptate celui nevinovat şi fă-i după nevinovăţia lui!”

Să vă dau un exemplu: bârfitoarea orașului trece prin centru și îl vede pe directorul băncii traversând strada. Iese și secretara acestuia în pauza de prânz, dar în timp ce traversează, o lovește o mașină. Directorul băncii vede și intervine: o ridică, o ia în brațe și o duce la spital. Bârfitoarea aleargă la un telefon și o sună pe soția directorului băncii și îi spune: „Să știi că l-am văzut pe soțul tău cu o altă femeie în brațe!” Deși acest lucru este adevărat, nu era întregul adevăr! Ea ascunde informații importante. Acesta este un păcat prin omisiune.

Participam odată la o întâlnire a unor bărbați creștini care vorbeau despre pastorul lor și spuneau niște lucruri adevărate. Cu toate acestea, nu au spus întregul adevăr ci numai o parte din el. Ei nu relatau povestea întreagă, însă voiau să-i facă pe ceilalți să creadă că au auzit toate detaliile. Aceasta este o nelegiuire și unul din păcatele cele mai grave. Observați, vă rog, că tăinuirea întregului adevăr este primul păcat care apare pe lista întocmită de Dumnezeu! În cartea Proverbele (6:17) găsim o listă a lucrurilor pe care le urăște Dumnezeu, unde apare menționată între altele și „o limbă mincinoasă”.

Vă amintiți că Isus a tăcut aproape tot timpul, când a fost judecat. Biblia ne spune că El a tăcut, însă când a fost pus sub jurământ, n-a mai tăcut. Atunci nu a mai fost ca o oaie mută înaintea celor ce o tund! „Isus tăcea. Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: «Te jur, pe Dumnezeul cel Viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.» «Da», i-a răspuns Isus, «sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.»” (Matei 26:63–64). Să reținem că atunci când a fost sub jurământ, Isus a depus mărturie... Și a spus tot adevărul!

...sau când cineva, fără să ştie, se va atinge de ceva necurat, fie de hoitul unei fiare sălbatice necurate, fie de hoitul unei vite de casă necurate, fie de hoitul unei târâtoare necurate, şi va băga apoi de seamă şi se va face astfel vinovat...(Lev. 5:2).

Aici avem de-a face cu o prevedere sanitară; un om devenea necurat dacă se atingea de un animal mort fără să știe și era văzut de alții. Atingerea de un cadavru producea necurăție. De ce? Probabil că din motive de sănătate.

Aceste adevăruri ne vorbesc și nouă astăzi. Prin simplul fapt că vedem, auzim și gândim anumite lucruri, nu putem ieși în lume fără să devenim necurați. Suntem necurați, și poate nici nu ne dăm seama că am intrat în contact cu ceva necurat. Poate că este vorba despre un lucru ascuns și nici măcar nu îi conștientizăm prezența. Tocmai din aceste motive nu trebuie să intrăm în prezența lui Dumnezeu până când nu suntem curățiți. De aceea spune psalmistul David: „Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc” (Ps. 19:12).

Nu trebuie să ne rugăm pentru iertare în general, este bine să-I spunem lui Dumnezeu exact ce am greșit și apoi să ne cerem iertare. Mai mult decât atât, trebuie să ne rugăm și pentru iertarea păcatelor pe care nu le cunoaștem (tot David ne învață asta!). Uneori suntem necurați și nici măcar nu ne dăm seama de lucrul acesta.

...sau când cineva, fără să ia seama, se va atinge de vreo spurcăciune omenească, de orice spurcăciune care face pe cineva necurat, şi va băga de seamă mai târziu şi se va face astfel vinovat... (Lev. 5:3).

Această situație este asemănătoare cu precedenta, privitoare la animalul necurat; dar Dumnezeu face totuși o deosebire între om și animal. Astfel, pedeapsa pentru această necurăție este mai mare decât cea pentru atingerea unui animal necurat (Lev. 11:24 și Num. 19:11–16). Se pare că, în afară de necurăția provocată de moarte, mai existau și alte tipuri de necurăție produse de diverse acțiuni omenești.

...sau când cineva, vorbind cu uşurinţă, jură că are să facă ceva rău sau bine, şi nebăgând de seamă la început, bagă de seamă mai târziu, şi se va face astfel vinovat... (Lev. 5:4).

În versetul de mai sus este menționată „vorbirea cu ușurință” – vai, cât de actual subiect! Cât de adesea promitem că vom face (sau nu!) ceva, și nu ne ținem de cuvânt. (De pildă, promitem că-I vom sluji Domnului.) Iefta este un exemplu de bărbat care a promis în pripă că va face ceva – s-o aducă jertfă pe fiica sa. Tot astfel, Simon Petru a afirmat cu tărie că nu-L va trăda pe Hristos, ci își va da viața apărându-L.

Și astăzi aud mulți oameni făcând promisiuni în pripă. De fapt, adevărul este că până și unele din imnurile noastre sunt adevărate „bombe cu ceas”; în cântecele noastre, Îi promitem Domnului că Îi vom dărui totul, că Îl vom urma, că ne vom da viața pentru El. Și totuși, cântăm așa detașați și inconștienți... nici măcar nu ne dăm seama ce spunem!

Tot o vorbire neatentă („cu ușurință”) și plină de îngâmfare este și atunci când încercăm să-I cerem lui Dumnezeu un răspuns la rugăciunile noastre. Să ne amintim întotdeauna că rugăciunile noastre trebuie să fie „după voia Sa”. Dacă cerem ceva potrivit cu voia Sa, Dumnezeu ne ascultă. De unde ne-a venit ideea că Îi putem cere lui Dumnezeu orice vrem?

Expresia „Și se va face astfel vinovat” se referă la cele patru situații amintite, însă s-ar mai fi putut adăuga multe altele.

Când cineva deci se va face vinovat de unul din aceste lucruri, trebuie să-şi mărturisească păcatul. Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatul pe care l-a făcut, o parte femeiască din turmă, şi anume, o oaie sau o capră, ca jertfă ispăşitoare. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea păcatului lui. (Lev. 5:5–6).

În pasajul de mai sus este poruncită pentru prima dată mărturisirea păcatului. Celelalte jertfe erau o recunoaștere publică a vinovăției, dar această jertfă avea de-a face cu păcatele ascunse, comise fie împotriva lui Dumnezeu, fie împotriva oamenilor.

Vă amintiți cum în Iosua 7, atunci când Acan a luat placa de aur și mantaua de Șinear, păcatul lui a fost făcut public, pentru că era un astfel de păcat. În cazul celorlalte jertfe amintite, punerea mâinilor pe capul animalului ce urma să fie sacrificat era, în mod clar, o recunoaștere a păcatului. Aici însă, mai întâi avea loc mărturisirea și apoi urma jertfa. Deci, în cazul jertfelor de un miros plăcut Domnului, sacrificiul era adus înaintea oricărui gând de mărturisire, pe când în situația din acest capitol lucrurile stau exact invers.

Cred că la aceasta S-a gândit Domnul atunci când a spus în Predica de pe Munte: „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul” (Mat. 5:23–24). Astăzi, credinciosul trebuie să-și mărturisească păcatele înaintea lui Dumnezeu în particular, dar are și datoria de a repara/acoperi daunele produse.

Jertfa pentru vină este, pur și simplu, o jertfă pentru vinovăție. Orice păcat vine din natura păcătoasă a omului, astfel că jertfa pentru vină devine o jertfă pentru păcat. Noi nu suntem păcătoși pentru că păcătuim, ci păcătuim pentru că suntem păcătoși și avem o fire păcătoasă.

Valoarea jertfei pentru vină nu era la fel de mare ca a jertfei de ispășire – amintită în capitolul 4 – dacă ținem seama și de faptul că vinovăția privea fapta păcătoasă, rezultat al naturii păcătoase a omului.

Dacă nu va putea să aducă o oaie sau o capră, să aducă Domnului ca jertfă de vină pentru păcatul lui două turturele sau doi pui de porumbel, unul ca jertfă de ispăşire, iar celălalt ca ardere de tot. (Lev. 5:7).

În cazul jertfei pentru vină, accentul nu cade pe caracterul sau poziția celui ce aduce sacrificiul, ci pe jertfa propriu-zisă. Textul spune că se cereau două turturele, una pentru jertfa de ispășire și alta pentru arderea-de-tot. Astfel, prin cea mai săracă jertfă, sunt  reprezentate Persoana și lucrarea lui Hristos. Și cei săraci puteau aduce această jertfă, și asta ne asigură că Hristos le aduce și lor vești bune.

Să observăm că (având în vedere că este cauzată de natura păcătoasă a omului) jertfa pentru vină include și o jertfă de ispășire.

Să le aducă preotului, care va jertfi întâi pe cea care are să slujească drept jertfă de ispăşire. Preotul să-i frângă cu unghia capul de la grumaz, fără să-l despartă; să stropească un perete al altarului cu sângele jertfei de ispăşire, iar celălalt sânge  să-l stoarcă la picioarele altarului; aceasta este o jertfă de ispăşire. (Lev. 5:8–9).

Citim, deci, că deși capul păsării nu era separat de restul corpului, tot trebuia să fie vărsat sânge.

Cealaltă pasăre s-o pregătească drept ardere de tot, după rânduielile aşezate. Astfel va face preotul pentru omul acesta ispăşirea păcatului pe care l-a făcut, şi i se va ierta. (Lev. 5:10).

Păcătosul primea iertare deplină, chiar și prin jertfirea unei păsărele. Acest lucru indică spre Hristos, ca jertfă unică.

Dacă nu poate să aducă nici două turturele sau doi pui de porumbel, să aducă pentru păcatul lui, ca dar, a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, şi anume ca dar de ispăşire; să nu pună untdelemn pe ea şi să n-adauge nici tămâie, căci este un dar de ispăşire. (Lev. 5:11).

Se vede că nu erau trecuți cu vederea nici chiar cei mai săraci dintre săraci. Dacă cineva nu putea aduce o turturea, îi era oferită posibilitatea de a aduce ca jertfă echivalentul unei bucăți de pâine. Păcătosul putea fi iertat și printr-o astfel de jertfă.

S-o aducă la preot, şi preotul să ia din ea un pumn plin, ca aducere aminte, şi s-o ardă pe altar, ca şi pe darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului: acesta este un dar de ispăşire. Astfel va face preotul pentru omul acela ispăşirea păcatului pe care l-a făcut faţă de unul din aceste lucruri, şi i se va ierta. Cealaltă parte care va mai rămâne din darul acesta să fie a preotului, ca şi la darul de mâncare. (Lev. 5.12-13).

Dacă admitem că aceasta este o derogare neobișnuită, trebuie să înțelegem și să apreciem că Dumnezeu este preocupat ca absolut orice om să poată trata/acționa pt rezolvarea păcatului său. Dumnezeu pur și simplu ia asupra Sa prețul ispășirii, respectând însă interdicția folosirii untdelemnului și tămâiei, care erau semne ale relației cu Iahweh.

Domnul a vorbit lui Moise și a zis: Când cineva va face o nelegiuire şi va păcătui fără voie faţă de lucrurile închinate Domnului, să aducă Domnului ca jertfă de vină pentru păcatul lui un berbec fără cusur din turmă, după preţuirea ta în sicli de argint, după siclul Sfântului Locaş. Să mai adauge a cincea parte la preţul lucrului cu care a înşelat Sfântul Locaş şi să-l încredinţeze preotului. Şi preotul să facă ispăşire pentru el cu berbecul adus ca jertfă pentru vină, şi i se va ierta. (Lev. 5:14–16).

Jertfele pentru vină arată că au fost încălcate atât drepturile lui Dumnezeu, cât și cele ale oamenilor. Așadar, daunele aduse altor persoane trebuiau să fie reparate; se cerea returnarea contravalorii daunei produse, plus a cincea parte din ea. Probabil că la aceasta s-a gândit și Zacheu (Luca 19:8), când promite Domnului că jumătate din averea lui o dă săracilor și că va returna împătrit ceea ce și-a însușit prin acuzații nedrepte.

Cea mai mare greșeală făcută din ignoranță se pare că se referă la reținerea zeciuielilor și jertfelor care trebuiau aduse Domnului. Găsim acest lucru și în Maleahi: „Se cade să înşele un om pe Dumnezeu cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: «Cu ce Te-am înşelat?» Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime” (Mal. 3:8–9). Domnul le promite israeliților că, dacă își vor aduce zeciuielile, le va da belșug de binecuvântare.

Eclesiastul 5:5 spune: „Mai bine să nu faci nicio juruinţă decât să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti.” Pentru acest gen de neglijență și păcat împotriva lui Dumnezeu, jertfa trebuia să fie una valoroasă, adică un țap. Aici avem un simbol al valorii lui Hristos: „ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Pet. 1:19). Păcătosul care a înfăptuit un păcat din ignoranță primea iertare prin jertfa pentru vină.   (Lev. 5:17–19):

Când va păcătui cineva făcând, fără să ştie, împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu trebuie făcute, şi se va face vinovat purtându-şi astfel vina, să aducă preotului ca jertfă pentru vină un berbec fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea greşelii pe care a făcut-o fără să ştie; şi i se va ierta. Aceasta este o jertfă pentru vină. Omul acesta se făcuse vinovat faţă de Domnul.

Se pare că această jertfă se referă la încălcarea din neștiință a uneia din poruncile lui Dumnezeu. Necunoașterea Legii nu este o scuză, adevărul acesta fiind valabil și în cazul legilor civile. În ciuda necunoașterii poruncii, păcătosul era vinovat și trebuia să dea socoteală, țapul fiind singurul animal care putea fi adus ca jertfă pentru vină în acest caz.

Ritualul/legea acestei jertfe era ca și cel al jertfei de ispășire, cu excepția stropirii sângelui, care urma ritualul jertfelor de mulțumire și al arderilor de tot. Vom detalia acest lucru în capitolul 7.” Noi deocamdată ne oprim aici, mulțumim pt. atenție – pe curând!