Dragi ascultători, ne întâlnim din nou având Biblia deschisă la cartea Leviticul – una dintre cele mai clare mostre de contrast între aparență și esență. În sensul că pe cât de arid și neatractiv pare conținutul, litera... pe atât de bogat în semnificații actuale este în spirit – după cum cred că cei ce au urmărit și episoadele precedente și-au dat deja seama. Bucuroși că putem contribui la eliminarea unor prejudecăți și la refacerea prestanței și pregnanței Cuvântului lui Dumnezeu, vă invit să continuăm să lecturăm și să reflectăm la textul biblic.
După ce primele cinci capitole au detaliat care, cum și pentru cine sunt jertfele (grupate în cinci tipuri, și pe baza cărora se putea restabili îi întreține relația lui Iahweh cu Israel), capitolele 6 și 7 prezintă în principal legile privind aducerea jertfelor, care se adresau de fapt preoților, reglementând rolul lor în aceste sacrificii, precum și partea lor din ele. Legile acestor jertfe ar putea fi numite și „regulamente, norme metodologice pentru preoții care slujesc la altarul lui Dumnezeu”.
Această secțiune a cărții începe cu îndrumări specifice pentru preoți și o poruncă pentru Aaron și fiii săi. Din moment ce preoții slujeau la altar, luau parte, practic, la toate jertfele care se aduceau pe altarul de aramă. Toate acestea sunt o umbră a realității din cer, unde slujește Hristos, Marele nostru Preot. „Orice mare preot este pus să aducă lui Dumnezeu daruri şi jertfe. De aceea era de trebuinţă ca şi celălalt Mare Preot să aibă ceva de adus. Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei ce aduc darurile după Lege. Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă Cortul: «Ia seama», i s-a zis, «să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte»” (Evrei 8:3–5).
Mai există însă un aspect frapant: Hristos nu este doar Preotul, ci și Jertfa însăși; El S-a adus pe Sine Însuși ca jertfă. „De aceea, când intră în lume, El zice: «Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: «Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!» După ce a zis întâi: «Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinosuri, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat» (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: «Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.» El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua. Prin această «voie» am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos o dată pentru totdeauna. Şi, pe când orice preot face slujba în fiecare zi şi aduce de multe ori aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot şterge păcatele, El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (Evrei 10:5–12).
Astăzi, avem atâta nevoie astăzi să conștientizăm cele de mai sus. Sunt foarte multe religii care au ritualuri complicate, cu straie, gesticulație, recuzită, marșuri și tot felul de practici împământenite. Cred că în majoritatea bisericilor se fac și lucruri fără sens (afirmă JVMcGee). Dumnezeu este Duh și noi trebuie să ne închinăm Lui în duh și în adevăr. Dumnezeu ne-a lăsat acest mare adevăr aici, în cartea Evrei, ca să-l pricepem.
Noi avem un Mare Preot în ceruri, foarte atent și binevoitor, foarte implicat și ocupat. Când ni se spune despre El că „S-a așezat”, acest lucru înseamnă că răscumpărarea a fost încheiată. Este ca textul din Geneza în care ni se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea, după ce a încheiat procesul creației – acest lucru neînseamnînd însă că era obosit, și că de-aia n-a mai făcut nimic o vreme... Tot așa, Domnul Isus nu S-a așezat pentru că este obosit și nu mai vrea să facă nimic. El este ocupat! El a murit aici jos, pe pământ, ca să ne mântuiască, dar trăiește acolo sus, la dreapta lui Dumnezeu, ca să ne păstreze mântuiți. Și eu, și tu trebuie să păstrăm legătura cu El. Aceasta este realitatea! Este vorba despre o lucrare spirituală! Problema noastră, astăzi, este că pierdem legătura cu Hristosul cel viu, El nemaifiind o realitate pentru noi.
Cea mai mare apreciere adusă unui predicator, pe care am auzit-o eu vreodată, a fost făcută la adresa pastorului care a slujit înaintea mea în biserica din Nashville, Tennessee. Un măcelar m-a oprit în piață și mi-a spus: „Am înțeles că îl înlocuiți pe Dr. Allen. Știți, el avea ceva special: de câte ori mă întâlneam cu el, aveam senzația că tocmai se despărțise de Hristos.” Și vreau să vă spun, dragii mei, că Dr. Allen Îl lua în serios pe Isus. Isus Hristos era o realitate în viața lui.
Primele șapte versete din capitolul 6 din leviticul încheie cazuistica prin care se motivează și argumentează poruncile privitoare la jertfa pentru vină. Finalul cap. 5 face precizări privind jertfele pentru vină în cazul când israelitul păcătuia împotriva lucrurilor închinate Domnului sau împotriva Sfântului Locaș. În versetele pe care le vom citi imediat este vorba despre jertfele ce trebuie aduse în cazul păcatelor comise împotriva aproapelui, în relațiile de zi cu zi.
Repet ce spuneam și data trecută: păcatele amintite aici sunt doar exemple simptomatice dintr-o listă mult mai lungă care ar fi putut fi dată.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Când va păcătui cineva şi va săvârşi o nelegiuire faţă de Domnul, tăgăduind aproapelui său un lucru încredinţat lui, sau dat în păstrarea lui, sau luat cu sila, sau va înşela pe aproapele lui, tăgăduind că a găsit un lucru pierdut, sau făcând un jurământ strâmb cu privire la un lucru oarecare pe care-l face omul şi păcătuieşte; când va păcătui astfel şi se va face vinovat, să dea înapoi lucrul luat cu sila, sau luat prin înşelăciune, sau încredinţat lui, sau lucrul pierdut pe care l-a găsit, sau lucrul pentru care a făcut un jurământ strâmb – oricare ar fi – să-l dea înapoi întreg, să mai adauge a cincea parte din preţul lui şi să-l dea în mâna stăpânului lui, chiar în ziua când îşi va aduce jertfa lui pentru vină. Iar ca jertfă pentru vină să aducă Domnului pentru păcatul lui un berbec fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta, şi să-l dea preotului. Şi preotul va face pentru el ispăşirea înaintea Domnului, şi i se va ierta, oricare ar fi greşeala de care se va fi făcut vinovat. (Lev. 6:1–7).
Aici întâlnim o descoperire aparte de la Dumnezeu, distinctă de capitolul precedent, și spune că păcatul împotriva aproapelui este, de fapt, păcat împotriva lui Dumnezeu. Lucrul acesta va fi confirmat repetat în Scriptură, și predilect de Domnul Isus care a emis celebra „Regulă de aur” (Mat. 7:12): „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Prorocii.”
Se menționează în versetele citate (primele 7 din Leviticul 6) câteva păcate, cum ar fi minciuna referitoare la lucrurile împrumutate, sau aspecte ce țin de responsabilitatea asociată cu lucrurile date spre păstrare. Să ne amintim spre ilustrare episodul din 2 Împărați 6, când învățăceii lui Elisei au scăpat în apă securea împrumutată. Expresia „dat în păstrare” se referă în acest pasaj la un parteneriat de afaceri. Sintagma „luat cu sila” se referă la o tranzacție forțată – precum cea din 1 Împărați 21, când Ahab a luat via lui Nabot. „Va înşela pe aproapele lui” se referă la situația în care cineva își minte aproapele (în cazul de față, ascunzându-i că a găsit el lucrul pierdut de acela).
Dați-mi voie să spun din nou că păcatele săvârșite împotriva aproapelui sunt păcate împotriva lui Dumnezeu. Vedem aici că restituirea se făcea cu o pedeapsă adițională de o cincime, ceea ce era o zeciuială dublă. Urma apoi să fie adusă jertfa pentru vină în cadrul căreia victima era, din nou, un țap (sau un berbec). Dumnezeu mai arată și că nu pune preț pe rangul oamenilor.
Jertfa pentru vină era vitală pentru viața spirituală a israelitului. În primul rând, pentru că altfel păcătuirea se banalizează, devine obișnuință („Cei nesocotiţi glumesc cu păcatul... (Prov. 14:9) ...dar între cei fără prihană este bunăvoinţă.” Deci recunoașterea și asumarea păcatului determină conștientizarea ispășirii făcute de Isus Hristos, și-n felul acesta sufletul ajunge să Îl prețuiască pe Mântuitorul.
De fapt, toate cele cinci tipuri de jertfă arată spre Mesia Hristos! Arderea-de-tot arată că El S-a consumat ca să împlinească voia lui Dumnezeu; jertfa de mulțumire (sau jertfa pt pace) ni-L indică pe Donul Isus ca făcând pace între Dumnezeu și om, între iudei și neamuri; jertfa de mâncare – că El a fost desăvârșit în caracter, o aromă divină; jertfa de ispășire – că El a plătit în locul nostru vinovăția păcatelor, prin jertfa de pe Golgota; jerta pentru vină – El a plătit achitarea/dezvinovățirea noastră.
În continuare, până la finalul cap. 7, ni se dau normele metodologice, regulamentul tehnic pt uzul preoților care administrează procesele sacrificiale:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: Dă următoarea poruncă lui Aaron şi fiilor săi şi zi: „Iată legea arderii de tot: Arderea de tot să rămână pe vatra altarului toată noaptea până dimineaţa, şi în felul acesta focul să ardă pe altar.” (Lev. 6:8–9).
Focul trebuia să ardă pe altar fără încetare, atâta timp cât cortul era ridicat (nu însă și în timpul marșului prin pustie!) Arderea-de-tot era lăsată toată noaptea pe altar și focul era întreținut pentru ca jertfa să fie arsă în întregime.
Acest lucru reprezintă consacrarea continuă a lui Hristos. Domnul Isus a putut spune, cu referire la Tatăl: „totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). El Își arată dragostea și ascultarea față de Tatăl, în rugăciunea Sa de Mare Preot: „Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr” (Ioan 17:19). Să privim și la ce spune în Ioan 4:31–32: „În timpul acesta, ucenicii Îl rugau să mănânce şi ziceau: «Învăţătorule, mănâncă!» Dar El le-a zis: «Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi.»”
Aceasta ne amintește de faptul că și noi trebuie să ne oferim pe noi înșine ca o jertfă vie lui Dumnezeu (Rom. 12:1–2). Îmi dau seama că atunci când mă urc pe altar, și simt că focul se întețește, tind să cobor... Nu știu cum faceți dumneavoastră, dar văd mulți oameni care gândesc și simt ca mine. Mi-aș dori să pot spune că fac întotdeauna ceea ce-I place Lui. Domnul Isus a putut să spună acest lucru, însă eu nu pot. Este aici o provocare pentru fiecare creștin, deoarece Dumnezeu se bucură atunci când copiii Săi Îl ascultă întotdeauna. Bine-ar fi să medităm cu toții la acest lucru!
Vă rog să vă amintiți că acesta a și fost motivul pentru care Samuel l-a mustrat pe împăratul Saul. Samuel a zis: „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat.” (1 Sam. 15:22–23).
Și noi, dacă aparținem Domnului, adică dacă suntem mântuiți, trebuie să-I oferim Lui inimile și viețile noastre. Dumnezeu să ne ajute să nu facem promisiuni deșarte. Ce vrea Dumnezeu să facem? „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). Continuă să citim (Lev. 6:10–11).
Preotul să se îmbrace cu tunica de in, să-şi acopere goliciunea cu izmenele, să ia cenuşa făcută de focul care va mistui arderea de tot de pe altar şi s-o verse lângă altar. Apoi să se dezbrace de veşmintele lui şi să se îmbrace cu altele, ca să scoată cenuşa afară din tabără, într-un loc curat.
Dumnezeu a dat instrucțiuni clare până și în privința hainelor pe care trebuia să le poarte preotul. Acesta trebuia să nu se îmbrace doar cu tunica de in pe care o purtau toți preoții, ci și cu pantalonii de in. De ce? Pentru că omul trebuia să fie acoperit în întregime. Dumnezeu ne arată astfel că nu poate accepta lucrările firii omenești.
„Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5:19–21). Dumnezeu nu poate accepta faptele firii, ci numai roadele Duhului Sfânt. Duhul lui Dumnezeu trebuie să rodească pe deplin în viața noastră. „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Gal. 5:22–23).
Atunci când scotea cenușa afară din tabără, preotul trebuia să își schimba hainele, aspect ce amintea de fiecare dată de necurăția produsă de păcat. Până și cenușa de pe altar era contaminată... și făcea trimitere, întâi de toate, la judecarea păcatului. Deci, cenușa trebuia scoasă afară din tabără și pusă într-un loc curat. Ce imagine grăitoare a întinăciunii produse de păcat!
Focul să ardă pe altar şi să nu se stingă deloc: în fiecare dimineaţă, preotul să aprindă lemne pe altar, să aşeze arderea de tot pe ele şi să ardă deasupra grăsimea jertfelor de mulţumire. Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc. (Lev. 6:12–13).
Din nou, se amintește (repetat!) că focul trebuie să ardă continuu. Dimineața erau aprinse alte lemne pe altar și se aducea o ardere de tot – jertfa de dimineață – pentru întreg poporul. Jertfa de mulțumire era pusă apoi deasupra arderii de tot. Focul care ardea fără întrerupere pe altar ne amintește că focul lui Dumnezeu arde și el fără încetare. Pentru cei care-L resping pe Isus Hristos, acesta este focul mâniei lui Dumnezeu. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).
Capitolul 6 continuă cu precizări privind legea aferentă următorului tip de jertfă:
Iată legea darului adus ca jertfă de mâncare. Fiii lui Aaron s-o aducă înaintea Domnului, înaintea altarului. Preotul să ia un pumn din floarea făinii şi din untdelemn, cu toată tămâia adăugată la darul de mâncare, şi s-o ardă pe altar ca aducere aminte, de un miros plăcut Domnului. (Lev. 6:14–15).
Instrucțiunile din versetele de mai sus se adresează din nou preoților. Cel care aduce jertfa este un închinător care stă înaintea altarului, bucurându-se înaintea Domnului, iar preotul acționează în numele lui.
Aaron şi fiii lui să mănânce ce va mai rămâne din darul de mâncare, s-o mănânce fără aluat, într-un loc sfânt, în curtea Cortului întâlnirii. Să n-o coacă cu aluat. Aceasta este partea pe care le-am dat-o Eu din darurile Mele de mâncare mistuite de foc. Ea este un lucru preasfânt, ca şi jertfa de ispăşire şi ca şi jertfa pentru vină. (Lev. 6:16–17).
Cuvintele „s-o mănânce fără aluat” sunt redate în Septuaginta prin echivalentul „s-o mănânce nedospită”. Locul sfânt în care trebuia mâncată jertfa era, în mod evident, curtea dinafară a cortului. Acesta era un loc sfânt deoarece Dumnezeu era prezent acolo. Prezența lui Dumnezeu sfințește orice loc! Vă amintiți că lui Moise i s-a spus să-și scoată încălțămintea din picioare pentru că locul pe care stătea era sfânt (Exod. 3:5). Și Petru spune că la schimbarea la față se aflau cu Domnul Isus pe muntele sfânt (2 Pet. 1:18).
Toată partea bărbătească dintre copiii lui Aaron să mănânce din ea. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri cu privire la darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului: oricine se va atinge de ele va fi sfinţit. (Lev. 6:18).
Toți credincioșii pot avea parte de desfătarea frumuseților și splendorilor umanității sfinte a Domnului nostru. Dragul meu, atât eu, cât și tu trebuie să ne bucurăm tot mai mult în El. Se face aici încă o delimitare categorială, privind darul de mâncare al preoților:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Iată darul pe care îl vor face Domnului Aaron şi fiii lui, în ziua când vor primi ungerea: a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, ca dar de mâncare veşnic, jumătate dimineaţa şi jumătate seara. Să fie pregătită în tigaie cu untdelemn şi s-o aduci prăjită; s-o aduci coaptă şi tăiată în bucăţi, ca un dar de mâncare de un miros plăcut Domnului. Preotul dintre fiii lui Aaron, care va fi uns în locul lui, să aducă darul acesta ca jertfă de mâncare. Aceasta este o lege veşnică înaintea Domnului: să fie arsă întreagă. Orice dar de mâncare al unui preot să fie ars în întregime: să nu se mănânce. (Lev.6:19–23).
Preoții nu trebuiau doar să mănânce, ci, de asemenea, să dea Domnului zeciuiala din jertfa de mâncare. Preotul care primea zeciuiala trebuia să ofere și el, la rândul lui, zeciuială – care se cerea să fie adusă toată pe altar. Deci, preoții trebuiau atât să dea, cât și să primească zeciuială.
Slujitorii de astăzi ar trebui să fie un exemplu pentru biserică în ceea ce privește dărnicia. Strângerea darurilor de bună-voie (colecta) ar trebui să înceapă de la slujitorii bisericii, chiar dacă sunt la amvon! (afirmă pastorul JVMcGee) Toți trebuie să practicăm dărnicia, pentru că este o parte din închinarea credinciosului înaintea lui Dumnezeu!
Ultima parte a cap. 6 expune legea jertfei de ispășire:
Domnul a vorbit lui Moise, și a zis: Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi zi: „Iată legea jertfei de ispăşire: Vita pentru jertfa de ispăşire să fie înjunghiată înaintea Domnului în locul unde se înjunghie arderea de tot: ea este un lucru preasfânt. Preotul care va aduce jertfa de ispăşire, acela s-o mănânce; şi anume, să fie mâncată într-un loc sfânt, în curtea Cortului întâlnirii. Oricine se va atinge de carnea ei va fi sfinţit. Dacă va sări sânge din ea pe vreun veşmânt, locul stropit cu sânge să fie spălat într-un loc sfânt. Vasul de pământ în care se va fierbe, să se spargă; dacă s-a fiert într-un vas de aramă, vasul să fie frecat şi spălat cu apă. Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea: ea este un lucru preasfânt. Dar să nu se mănânce nicio jertfă de ispăşire din al cărei sânge se va aduce în Cortul întâlnirii pentru facerea ispăşirii în Sfântul Locaş: ci aceea să fie arsă în foc. (Lev. 6:24–30).
Instrucțiunile sunt date, din nou, preoților. Jertfa de ispășire, care ilustrează lucrarea lui Hristos pe cruce, trebuia adusă în același loc precum arderea-de-tot, care reprezenta persoana lui Hristos. Pentru a putea fi acceptat ca jertfă pentru păcat, Domnul Isus a trebuit să fie (nu socotit, ci realmente!) sfânt, nevinovat și fără păcat. El trebuia să fie în stare să mântuiască – de aceea, în planul de mântuire, era esențială nașterea Sa din fecioară. Hristos a fost conceput de Duhul Sfânt printr-o fecioară; jertfa de ispășire era sfântă deoarece Hristos era fără păcat – deși a fost făcut păcat pentru noi. Domnul Isus nu a murit pentru păcatul Lui, ci pentru păcatul meu și al tău. El nu a murit pentru că a fost arestat de romani: ar fi putut pleca de pe pământul acesta în orice moment. I-a spus lui Petru că, dacă ar vrea, ar putea chema în ajutor legiuni de îngeri. Isus Hristos a fost făcut păcat pentru noi și a murit în locul nostru. El de aceea a venit și a trăit pe pământ!
Să-L lăudăm pe Tatăl ceresc că avem un Mântuitor viu, care este sfârșitul loricărei legi – pentru că le-a împlinit integral în Sine!
Recunoscători că Domnul Isus ne păstrează în harul Său, ne oprim aici... mulțumim pt atenție, continuăm data viitoare – dacă ne va îngădui Dumnezeu!
Create your
podcast in
minutes
It is Free