Leviticul 7:1-38 | Itinerar Biblic | Episodul 176

Dragi ascultători, sper că nu v-ați pierdut răbdarea cu una dintre cărțile fundamentale ale VT – Leviticul, în care Dumnezeu continuă să-și deruleze prevederile către poporul Său, ale căror semnificații le actualizăm, cu ajutorul Duhului Sfânt, interpretându-le în lumina Persoanei și lucrării Dumnezeului întrupat, Domnul Isus Hristos. El a venit pe pământ ca supremă jertfă – baza sistemului sacrificial mozaic. Odată prezentate detaliat (în primele 5 capitole) tipurile diferențiate de jertfă, ni se transmite că (așa cum oricine putea păcătui, la fel) oricine putea fi reprimit în părtășia cu Dumnezeu-Creatorul – pe baza jertfei. Cortul Întâlnirii semăna câteodată cu un veritabil abator, iar altarul era stropit din belșug cu sânge. Mulțimea acestor jertfe trebuia să-i pregătească pe evrei pentru primirea Marei Jertfe de ispășire despre care ni se vorbește așa de amănunțit în Epistola către Evrei (Evrei 9-10), pasaj în care ni se confirmă și principiul stabilit în cartea Leviticul: ,,...după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare“ (Evrei 9:22).

Capitolele 6 și 7 prezintă în principal legile privind aducerea fiecărui tip de jertfe. Aici, însă, ele nu sunt redate în ordinea în care au fost prezentate cele 5 jertfe; de exemplu, cap. 7 care ne stă înainte se ocupă cu instrucțiunile date preoților pentru două jertfe care sunt mai personale decât celelalte: jertfa pt vină și jertfa de mulțumire. Vina era a fiecărui israelit în parte și nu privea întreaga comunitate; iar mulțumirea era adusă, în cele din urmă, în mod individual de către fiecare dintre credincioși.

Sigur, în aceste miniregulamente accentul cade pe slujirea preoților și avem o imagine a ceea ce a făcut și face astăzi Domnul Isus pentru noi la dreapta lui Dumnezeu. El este și acum încins cu ștergarul slujirii. El curăță și astăzi. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Iată legea jertfei pentru vină: ea este un lucru preasfânt. În locul unde se înjunghie arderea de tot, să se înjunghie şi vita care slujeşte ca jertfă pentru vină. Sângele ei să se stropească pe altar de jur împrejur. Să i se aducă toată grăsimea, coada, grăsimea care acoperă măruntaiele, cei doi rinichi şi grăsimea de pe ei, de pe coapse, şi prapurul ficatului, care va fi dezlipit de lângă rinichi. Preotul să le ardă pe altar ca jertfă mistuită de foc înaintea Domnului. Aceasta este o jertfă pentru vină. Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea; şi anume s-o mănânce într-un loc sfânt, căci este un lucru preasfânt. Cu jertfa pentru vină este ca şi cu jertfa de ispăşire; aceeaşi lege este pentru amândouă aceste jertfe: vita jertfită va fi a preotului care va face ispăşirea. (Lev. 7:1–7).

Ritualul jertfei pentru vină este la fel ca cel al jertfei de ispășire. Deși jertfa este adusă pentru fapte păcătoase, celui ce o aduce i se amintește totuși că jertfa este sfântă. Valoarea și meritele lui Hristos nu pot fi puse îndeajuns în evidență. Când vom privi la natura și faptele noastre păcătoase, în toată ticăloșia și grozăvia lor, atunci vom vedea minunea, măreția și sfințenia lui Hristos. Dragul meu, nu-L vei putea prețui vreodată pe Domnul Isus ca Mântuitor al tău până când nu vei vedea cât de mare păcătos ești. Nu eu te numesc păcătos, ci Cuvântul lui Dumnezeu ne numește așa pe noi toți.

Aici este menționat și sângele, însă accentul nu se focalizează asupra lui, ca la jertfa de ispășire. Totuși, ni se spune că și în cazul jertfei pentru vină este valabilă aceeași lege privitoare la sânge. Există pericolul de a banaliza sângele, care trebuie tratat cu atenție și respect. Sângele este de o mare valoare și este bine să fim atenți să nu devalorizăm ce este sfânt și de mare preț.

Preotul care va aduce arderea de tot a cuiva să aibă pentru el pielea arderii de tot pe care a adus-o. (Lev. 7:8).

Pielea animalului era o parte care nu trebuia arsă pe altar, ci lăsată preotului. Acest fapt vorbește despre acoperirea sau îmbrăcarea cu neprihănirea lui Hristos. Dumnezeu este mulțumit atunci când privește la Domnul Isus, iar pe noi ne vede ca fiind în Hristos. „...neprihănirea dată de Dumnezeu... vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire” (Rom. 3:22). În pilda nunții fiului de împărat (Mat. 22:2–14), Domnul Isus Se referă și El la îmbrăcarea cu neprihănirea Sa. Omul care a intrat fără haină de nuntă a fost legat și aruncat afară.

Orice jertfă de mâncare, coaptă în cuptor, gătită pe grătar sau în tigaie, să fie a preotului care a adus-o. Iar orice jertfă de mâncare, frământată cu untdelemn şi uscată, să fie a tuturor fiilor lui Aaron, a unuia ca şi a celuilalt. (Lev. 7:9–10).

Tot ce era copt în cuptor, gătit pe grătar sau în tigaie revenea preoților. Acest tip de jertfă de mâncare era în întregime alocat/destinat preoților, invitați astfel la masa Domnului.

Ajungem în sfârșit și la legea jertfei din care putea mânca și cel ce a adus-o!

Iată legea jertfei de mulţumire care se va aduce Domnului. Dacă cineva o aduce ca jertfă de laudă, să aducă împreună cu jertfa de mulţumire, nişte turte nedospite, frământate cu untdelemn, nişte plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn, şi nişte turte din floarea de făină, prăjite şi frământate cu untdelemn. (Lev. 7:11–12).

Accentul cade aici pe faptul că jertfa de laudă trebuie să fie adusă de bunăvoie. Motivul acestei jertfe este mulțumirea, element cu o însemnătate aparte pentru credincioși. „Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.” (Evr. 13:15). Rodul buzelor noastre ar trebui să fie mulțumirea adusă numelui Său. Dragul meu, nu putem veni la închinare la biserică decât dacă suntem pregătiți să-I aducem Domnului jertfa laudelor noastre. Un creștin care se plânge și critică mereu nu poate să se închine Domnului. Este foarte important de înțeles acest lucru!

Pe lângă aceste turte, să aducă şi pâine dospită pentru darul lui de mâncare, împreună cu jertfa lui de laudă şi de mulţumire. Din toate acele daruri să aducă Domnului câte o bucată, ca dar ridicat; ea să fie a preotului care stropeşte sângele jertfei de mulţumire. (Lev. 7:13–14).

Să observăm cu atenție următorul lucru: în versetul 12, turtele și plăcintele trebuiau să fie fără aluat, iar în versetul 13, pâinea trebuia să fie dospită. Pare ciudat. De ce să fie dospită, dacă aluatul este simbolul răului? Explicația este că, în versetul 12, turtele și plăcintele Îl reprezintă pe Hristos, ca jertfa noastră de mulțumire, și El este fără păcat... iar în versetul 13, cel care aduce jertfa aduce mulțumire pentru că a primit pace. Păcatele lui au fost iertate și are pace cu Dumnezeu, însă tot mai este rău în el: aluatul este încă acolo. Pacea cu Dumnezeu nu depinde de atingerea desăvârșirii de către cel credincios. Aluatul este tot acolo. Trebuie neapărat să reținem asta! „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8). Credinciosul trebuie să-și mărturisească păcatul pentru a obține iertare și curățire, iar apoi să umble în natura cea nouă, prin puterea Duhului Sfânt. „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră…” (Rom. 6:14). Pâinea dospită era o jertfă crescută prin procesul dospirii. Ea trebuia să se înalțe înspre cer. Tot așa, inimile noastre trebuie să fie deschise pentru Dumnezeu, pentru ca El să ne cerceteze, să ne cunoască și să ne ducă pe calea veșniciei (Ps. 139:23–24).

Carnea jertfei de laudă şi de mulţumire să fie mâncată chiar în ziua în care este adusă; să nu se lase nimic din ea până dimineaţa. Dacă aduce cineva o jertfă pentru împlinirea unei juruinţe sau ca dar de bunăvoie, jertfa să fie mâncată chiar în ziua când o va aduce; iar ce va rămâne din ea să se mănânce a doua zi. Ce va mai rămâne din carnea vitei până a treia zi să fie ars în foc. Dacă s-ar întâmpla să mănânce cineva a treia zi din carnea jertfei lui de mulţumire, jertfa lui nu va fi primită, şi nu se va ţine în seamă celui ce a adus-o: ci va fi un lucru urâcios, şi oricine va mânca din ea îşi va purta vina. (Lev. 7:15–18).

Se cerea ca jertfa de mulțumire să fie mâncată toată odată. Nu era permisă nicio întârziere sau amânare. Tot astfel, pentru a avea pace în conștiința noastră și putere asupra ispitei noi trebuie să stăm cât mai aproape de Hristos. Dragul meu, stai aproape de Hristos! El oferă pace doar acelora care sunt ai Săi, cei care au intrat în această minunată părtășie cu El. Noi trebuie să privim la El și să ne odihnim în El. Când vei descoperi că Hristos este suficient și minunat, atunci pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere va intra în inima ta. Ce imagine minunată a Domnului Isus ne este oferită prin aceste jertfe!

Continuă să citim din (Lev. 7:19–21)

Nici carnea care s-a atins de ceva necurat nu trebuie mâncată: ci trebuie arsă în foc. Orice om curat poate să mănânce carne; dar acela care, găsindu-se în stare de necurăţie, va mânca din carnea jertfei de mulţumire, care este a Domnului, să fie nimicit din poporul său. Şi cine se va atinge de ceva necurat, fie de vreo spurcăciune omenească, fie de un dobitoc necurat, fie de o altă spurcăciune, şi va mânca din carnea jertfei de mulţumire, care este a Domnului, să fie nimicit din poporul său.’”.

Dacă o persoană necurată mânca din jertfa de mulțumire era nimicită. Tot așa, astăzi, credinciosul trebuie să-și mărturisească păcatele dacă vrea să intre în părtășie cu Dumnezeu. Să nu ignorăm sfințenia Celui în a Cărui prezență suntem așteptați/invitați!

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune: „Să nu mâncaţi grăsime de bou, de miel sau de capră. Grăsimea unui dobitoc mort sau sfâşiat de fiară va putea să fie întrebuinţată la orice altceva, numai să n-o mâncaţi. Căci cine va mânca din grăsimea dobitoacelor din care se aduc Domnului jertfe mistuite de foc va fi nimicit din poporul său. Să nu mâncaţi sânge, nici de pasăre, nici de vită, în toate locurile în care veţi locui. Cine va mânca vreun fel de sânge va fi nimicit din poporul său! (Lev. 7:22–27).

A mai fost pomenită interdicția de a mânca sânge. Acest lucru trebuie să ne amintească de faptul că omul a fost răscumpărat prin sânge și suntem acceptați înaintea lui Dumnezeu pe baza acestuia. De asemenea, israeliților le era interzis să mănânce grăsimea, deoarece grăsimea (ca partea cea mai bună) era a Domnului.

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Cine va aduce Domnului jertfa lui de mulţumire, să aducă Domnului darul lui, luat din jertfa lui de mulţumire. Să aducă cu mâinile lui ceea ce trebuie mistuit de foc înaintea Domnului; şi anume să aducă grăsimea cu pieptul, pieptul ca să-l legene într-o parte şi într-alta, ca dar legănat înaintea Domnului. Preotul să ardă grăsimea pe altar, iar pieptul să fie al lui Aaron şi al fiilor lui. Din jertfele voastre de mulţumire, să daţi preotului şi spata dreaptă aducând-o ca dar luat prin ridicare. Spata aceea dreaptă să fie partea aceluia dintre fiii lui Aaron, care va aduce sângele şi grăsimea jertfei de mulţumire. Căci Eu iau din jertfele de mulţumire, aduse de copiii lui Israel, pieptul care va fi legănat într-o parte şi într-alta, ca dar legănat, şi spata, care va fi adusă ca dar luat prin ridicare, şi le dau preotului Aaron şi fiilor lui, printr-o lege veşnică, pe care o vor păzi întotdeauna copiii lui Israel.” (Lev. 7:28–34).

Aaron, fiii lui și preoții primeau pieptul și umărul ca parte a lor din jertfa de mulțumire. Pieptul reprezintă dragostea lui Hristos pentru noi. „Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Rom. 5:8). El „m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal. 2:20). „…fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1).

Umărul reprezintă capacitatea și tăria lui Hristos. Puterea lui Hristos de a salva este nelimitată. „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:27–30). Hristos îi iubește pe cei ce sunt ai Lui cu o dragoste veșnică, iar puterea Sa de a salva este nelimitată. Aceasta este partea noastră în Hristos!

Jertfele din Vechiul Testament nu erau un scop în sine. Și neprihănitul din Vechiul Testament era mântuit tot prin credință, la fel ca noi. „Aduceţi jertfe neprihănite
şi încredeţi-vă în Domnul.” (Ps. 4:5). Dumnezeu Se bucura când jertfele erau aduse cu credință și cu mulțumire (Ps. 50:12–15 și 51:19). Lui Dumnezeu nu I-au plăcut niciodată jertfele care aveau cusururi și care erau aduse dintr-o simplă rutină (Mal. 1:7–14).

De asemenea, toate jertfele din Vechiul Testament cereau un prototip desăvârșit și acesta este în Hristos! „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” (Evr. 9:28). Și ne-ntoarcem la finalul capitolului 7(:35–38) din Leviticul:

„Acesta este dreptul pe care li-l va da ungerea lui Aaron şi a fiilor lui asupra jertfelor mistuite de foc înaintea Domnului, din ziua când vor fi înfăţişaţi ca să fie în slujba Mea ca preoţi. Iată ce porunceşte Domnul să le dea copiii lui Israel din ziua ungerii lor; aceasta va fi o lege veşnică printre urmaşii lor.” Aceasta este legea arderii de tot, a darului de mâncare, a jertfei de ispăşire, a jertfei pentru vină, a închinării în slujba Domnului şi a jertfei de mulţumire. Domnul a dat-o lui Moise pe muntele Sinai, în ziua când a poruncit copiilor lui Israel să-şi aducă darurile înaintea Domnului în pustiul Sinai.

Iar pentru o scurtă anticipare a pasului următor, vă oferim o pregustare a cap. 8 – în care ajungem la o secțiune nouă, care tratează problema consacrării preoților. Subiectul este relevant, pentru că poate aduce lumină și-n ceea ce numim astăzi „consacrare” în bisericile noastre. JVMcGee este de părere că așa-numita (de noi) „consacrare” este un slab înlocuitor al adevăratei consacrări.

Ne îndreptăm acum atenția dinspre jertfe înspre preoți; ne întoarcem privirea de la altarul de aramă înspre ligheanul de aramă. La altarul de aramă, Dumnezeu a tratat problema păcatului o dată pentru totdeauna, însă aceasta nu înseamnă că păcătosul salvat era și desăvârșit. Din nefericire, el încă mai păcătuia, așa că Dumnezeu trebuia să-l ducă la ligheanul de aramă unde îl spăla și îl păstra curat.

Dumnezeu încă ne spală și ne păstrează curați la ligheanul de aramă. Da, Isus Hristos este încă încins cu ștergarul slujirii și ne spală în ligheanul de aramă, în sângele Lui care continuă să ne curețe de orice păcat.

Poporul Israel avea preoți și pentru ei au fost date aceste instrucțiuni. Cartea Leviticul este, de fapt, scrisă pentru leviți. De la bun început, Dumnezeu a vrut să facă întreaga națiune israelită o împărăție de preoți. „Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt…” (Exod 19:6). Acest lucru a fost însă împiedicat de păcatul lor cu vițelul de aur și astfel, a fost aleasă o singură seminție, cea a lui Levi. Din această seminție a fost ales un singur om ca mare preot, și anume Aaron. „Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii; dar cuvântul jurământului, făcut după ce a fost dată Legea, pune pe Fiul, care este desăvârşit pentru veşnicie” (Evr. 7:28).

Astăzi, Biserica este o preoție, iar Hristos este Marele Preot. „Avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evr. 8:1). „Noi avem un altar din care n-au drept să mănânce cei ce fac slujbă în Cort” (Evr. 13:10). „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Pet. 2:9). „Și a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (Apoc. 1:6). „Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ” (Apoc. 5:10).

Eu cred că în viitor, după ce Biserica va fi răpită, israeliții vor fi preoți pe pământ în timpul celor o mie de ani.

Definiția preotului nu a fost lăsată la latitudinea omului, ci este explicată în Scriptură. „În adevăr, orice mare preot luat din mijlocul oamenilor este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate” (Evr. 5:1). Preoția biblică nu prezintă asemănări cu niciun alt ordin preoțesc al niciunei alte religii din prezent.

Preotul este cel ce îl reprezintă pe om înaintea lui Dumnezeu. El merge înaintea lui Dumnezeu în numele omului, și este opusul profetului. Profetul vine de la Dumnezeu, pentru a vorbi omului din partea lui Dumnezeu; preotul procedează invers: merge la Dumnezeu pentru a-l reprezenta pe om.

De reținut că Domnul Isus este atât Profet, cât și Preot... atât preot, cât și jertfă! El a venit de la Dumnezeu și a vorbit omului în numele lui Dumnezeu. Hristos Îl descoperă pe Dumnezeu omului. Acum, Isus a plecat dintre oameni la Dumnezeu, și este Marele nostru Preot. Ne reprezintă acolo. De fapt, noi suntem în El! Dragul meu, dacă nu ești în El, atunci nu te afli acolo sus! Niciunul din noi nu poate ajunge acolo prin propriile forțe!

Cunoașterea Cortului întâlnirii este esențială pentru înțelegerea cărții Leviticului și, mai ales, a preoției. Tipologia Cortului și a preoției este atât de bogată în detalii și semnificații, încât există riscul accentuării unui aspect în detrimentul altuia, ceea ce ne poate duce la o concluzie greșită. Cred că este important să observăm curtea Cortului întâlnirii ca fiind un loc ce reprezintă lumea de aici, de jos. Aici Și-a vărsat sângele și a murit Hristos. Locul Sfânt este cel nevăzut, acolo unde a mers Marele nostru Preot.

Ce s-a întâmplat, de fapt, când Domnul Isus a murit pe cruce, și apoi S-a întors în cer? El a verticalizat Cortul întâlnirii împreună cu semnificația acestuia, care aici pe pământ era una orizontală. Adică, altarul este aici jos – unde El a murit pe cruce; locul Sfânt este acolo sus, iar Hristos este chiar acum în Sfânta Sfintelor. Să privim la următoarele pasajele din Scriptură unde ni se explică aceste lucruri: „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră” (Evr. 4:14). „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului Cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evr. 8:1–2). „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta” (Evr. 9:11). „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţate în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţate cu jertfe mai bune decât acestea. Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evr. 9:23–24).

Astăzi, Domnul Isus este acolo sus. Mi-aș dori să putem integra această realitate în credința noastră. Mergem la biserică și luăm parte la un ritual (mai palid sau mai amplu)... și adesea realitățile credinței noastre aproape că sunt date uitării. El este acolo sus, dragul meu, chiar în acest moment, iar tu trebuie să te apropii de Dumnezeu prin El. Ni se spune să ne apropiem cu îndrăzneală știind că Hristos este acum în prezența lui Dumnezeu pentru noi. Dragi ascultători, nu suntem singuri aici jos! Dumnezeu ne este accesibil prin Hristos.

Nu doar să ne bucurăm, ci să și uzăm de această realitate binecuvântată!