Leviticul 10:1-20 | Itinerar Biblic | Episodul 179

Dragi prieteni, continuăm să răsfoim Cuvântul lui Dumnezeu – la rând și cu atenție. Cartea Leviticul în care suntem nu excelează în plan narativ, are deci puțină acțiune – fiind plină, în schimb, de instrucțiuni, ritualuri, reguli și legi... necesare însă pentru a cunoaște termenii în care Dumnezeu precizează și reglementează apropierea de El și umblarea cu El. Și așa cum Dumnezeu binecuvântează ascultarea și-Și înnoiește credincioșia și legământul în ce-i privește pe cei ce se tem și ascultă de El, la fel de consecvent și drept este în taxarea răzvrătirii, cârtirii și idolatriei, a mândriei și-a răutății – (deși, în marea lui milă și bunătate, deocamdată și pe acestea mai degrabă le reține decât să le reverse, pentru că altminteri puțini ar mai fi în picioare!)

Facem un pas înainte în cartea Leviticul, și ajungem în capitolul 10 – care este în sine unul din acele puține pasaje narative, care oferă lecturii o schimbare de ritm. Cu toate acestea, plăcerea lecturii este umbrită de faptul că textul relatează o tragedie neașteptată, un incident care ne arată încă odată ravagiile pe care le produce neascultarea de Dumnezeu în viaţa oamenilor; vom citi despre sfârșitul teribil al unor slujitori neatenți, orgolioși, sfidători – și este cu atât mai zguduitor, cu cât este vorba de doi dintre preoții unși cu o zi mai devreme, doi dintre fiii lui Aaron. Se întâmplă atât de des aşa, în viaţa fiecăruia dintre noi! După o victorie, vine înfrângerea. La fel vom vedea şi-n cartea Iosua, unde victoria răsunătoare de la Ierihon este urmată de înfrângerea ruşinoasă de la Ai.

Îndrăzneala lui Nadab şi Abihu este înspăimântătoare în lumina învăţăturii clare pe care o dăduse Dumnezeu pe Muntele Sinai (Exodul 19:22). Iar în Exodul 30:34-38, Dumnezeu îi dă lui Moise formula pentru tămâia care este folosită în cortul întâlnirii şi a spus: “Tămâie ca aceasta, în aceeaşi întocmire, să nu vă faceţi, ci s-o priviţi ca sfântă şi păstrată pentru Domnul. Oricine va face tămâie ca ea, ca s-o miroasă, va fi nimicit din poporul lui.”

Sfinţenia lui Dumnezeu este proclamată la începutul epocii Legii prin acest incident. Sfinţenia lui Dumnezeu este proclamată la începutul vremii harului prin incidentul cu Anania şi Safira. Moartea a fost pedeapsa drastică în ambele cazuri. Dumnezeul nostru este sfânt şi acesta este nivelul la care tratează El cu copiii Lui. Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. Acesta este un adevăr pe care toţi avem nevoie să-l cunoaştem. De Dumnezeu trebuie să ne temem – a spus-o apostolul Pavel în 2 Corinteni 5:11, prin cuvintele: “Ca unii care cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni, căutăm să-i încredinţăm...” – mai bine zis, să ne îngrozească neascultarea de El... nu degeaba în Evrei 12:25, ne este adresat un asemenea avertisment sever: “Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri.” Acesta este unul din marile păcate ale lumii prezente. Oamenii nu aud, nu vor să știe/asculte, nu-i interesează ce are Dumnezeu de spus în Cuvântul Său.

Incidentul cu Nadab și Abihu, fiii lui Aaron, este redat în primele versete ale cap. 10:

Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea şi au pus tămâie pe foc; şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului. (Lev. 10:1–2)

Poate ne gândim că pedeapsa cu moartea a fost prea severă pentru fărădelegea comisă de către fii lui Aaron, însă observați ce spune Dumnezeu: „lucru pe care El nu li-l poruncise”. Din această afirmație reiese gravitatea nelegiuirii și, prin urmare, pedeapsa aplicată a fost dreaptă. Acolo a avut loc o neascultare deliberată față de porunca clară a lui Dumnezeu.

Ce au făcut mai exact cei doi, încât să aibă parte de o judecată atât de aspră? Fapta lor poate fi numită o „slujbă fantezistă”... și cam așa și este. Permiteți-mi să emit câteva ipoteze în ce privește greșeala lor:

1. Prima supoziție: au fost loviți pentru că nu au aprins tămâia din cădelniță cu cărbuni de pe altar, care erau din focul coborât din cer. Se pare că așa ar fi trebuit să facă. În acest fel se proceda în Ziua Ispășirii, după cum se specifică în mod clar în Leviticul 16:12: „Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea Domnului şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; să ducă aceste lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru.” Acest ritual a fost practicat și cu ocazia unei alte la fel de tragice răzvrătiri (a lui Core, Datan și Abiram, redată în Num. 16:46), de unde deducem era singura metoda corectă. Ritualul urmat de fiii lui Aaron nu fusese conform celui poruncit de Dumnezeu.

2. A doua ipoteză este că cei doi nu s-au sincronizat cu ritualul dat de Dumnezeu. Ritualul zilei era încheiat, iar ei ar fi trebuit să-l consulte pe Aaron în această privință; se pare că au vrut să repete manifestarea din capitolul precedent. Nu avem și noi astăzi problema aceasta când, în cadrul slujbelor noastre fanteziste, încercăm să imităm ceea ce a făcut Dumnezeu? Mulți încearcă de exemplu cu tot dinadinsul să retrăiască experiența Rusaliilor... dar Dumnezeu este suveran! Trebuie să ne supunem voii Lui chiar și în privința alegerii momentului. Duhul lui Dumnezeu va acționa potrivit cu voia Sa!... noi – trebuie doar să fim disponibili și supuși Lui.

3. O a treia ipoteză este că cei doi au pătruns dincolo de perdeaua dinăuntru, lucru care era strict interzis. Există justificare pentru acest punct de vedere în Leviticul 16:1–2, unde se spune că: „Domnul a vorbit lui Moise, după moartea celor doi fii ai lui Aaron, morţi când s-au înfăţişat înaintea Domnului. Domnul a zis lui Moise: „Vorbeşte fratelui tău, Aaron, şi spune-i să nu intre în tot timpul în Sfântul Locaş, dincolo de perdeaua dinăuntru, înaintea capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor.”

Se pare că această interdicție a venit în urma incidentului cu Nadab și Abihu – ei au greșit în privința locului în care trebuiau să meargă. Dumnezeu le-a dat porunci în privința timpului, a locului și a modalității de a acționa, dar ei au greșit în toate cele trei privințe.

Poate că unii vor fi apreciind și astăzi că a fost o intervenție exagerată din partea lui Dumnezeu. Ea dezvăluie, într-adevăr, faptul că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos. Dar El este suveran în tot ceea ce face, și cei care vin la El trebuie s-o facă așa cum cere El, în termenii și condițiile Lui – și cu atât mai mult slujitorii Săi consacrați și unși, confirmați de Însuși Iahweh! Dumnezeu nu acceptă închinarea adusă așa cum vrem noi, oricât de sinceră ar fi ea. Principiul conform căruia ascultarea este mai bună decât jertfele rămâne încă adevărat. Trebuie să mai specificăm și faptul că înalta poziție a acestor oameni nu le-a oferit imunitate în fața mâniei lui Dumnezeu.

Aplicarea subită a judecății este înfricoșătoare și nu putem să trecem cu vederea mențiunea că focul a venit de la Domnul. Să recunoaștem că judecata nu lipsește nici în epoca harului, chiar dacă nu este întotdeauna atât de fulgerătoare: „Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm” (1 Cor. 11:30). În cazul celor doi soți Anania și Safira judecata a fost la fel de subită.

Aceasta nu înseamnă că cel care este credincios lui Hristos și care se încrede în El și-L ascultă și urmează – își poate pierde mântuirea! Eu cred (afirmă JVMcGee) că nici Nadab și nici Abihu... nici Anania și nici Safira nu și-au pierdut mântuirea. La fel este și cazul credincioșilor din biserica din Corint, după cum reiese foarte clar din 1 Corinteni 11:31–32: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar, când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.”

Uneori, moartea fizică este o judecată pentru copilul lui Dumnezeu. Există un păcat care duce la moarte (1 Ioan 5:16), însă este vorba despre moarte fizică, deoarece copilul lui Dumnezeu nu este condamnat odată cu lumea. Atât judecata din Vechiul Testament, cât și cea din Noul Testament le dovedesc celor credincioși că Dumnezeu urăște închinarea fantezistă. Credinciosul trebuie să vină la Dumnezeu așa cum cere Domnul, și păcătosul credincios trebuie să știe să se închine așa cum pretinde Dumnezeu.

Pasajul din Evrei 10:19–22 ne spune deslușit că trebuie să venim la Dumnezeu cu încredere, însă doar prin sângele lui Isus. Venim înaintea Lui pentru că avem un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, dar trebuie să ne apropiem „cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată.” Dumnezeu face deosebirea! „Ca să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat” (Lev. 10:10 – cum vom citi imediat). Să n-aveți cumva impresia că Dumnezeu nu poate interveni și astăzi să facă judecată!

Socotesc potrivit să vă dau un exemplu din viața mea personală. Un bun prieten de-al meu (povestește JVMcGee), care mă cunoaște foarte bine, m-a întrebat într-o zi: „Vernon, de când ai cancer, te-ai gândit vreodată că poate asta este judecata lui Dumnezeu?” Eu i-am răspuns: „M-am trezit în toiul nopții exact cu acest gând, și am plâns înaintea Domnului.” Permiteți-mi să vă spun că eu nu mă exclud. Dacă nu ne judecăm singuri, ne va judeca Dumnezeu, ca să nu fim judecați odată cu lumea! Dumnezeu face toate lucrurile bune! Când vă spun aceste lucruri, nu uitați că eu însumi trec prin ele. Prietenul meu știa ce spune!

Ce imagine sugestivă a zilei în care va veni Isus și va judeca lumea pierdută! Enoh a predicat acest lucru! El a profețit, spunând: „Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: «Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.»” (Iuda 14–15). Și Petru a spus același lucru: „dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?” (1 Pet. 4:18).

Moise a zis lui Aaron: „Aceasta este ce a spus Domnul, când a zis: Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor.” Aaron a tăcut. Şi Moise a chemat pe Mişael şi Elţafan, fiii lui Uziel, unchiul lui Aaron, şi le-a zis: „Apropiaţi-vă, scoateţi pe fraţii voştri din Sfântul Locaş şi duceţi-i afară din tabără.” Ei s-au apropiat şi i-au scos afară din tabără, îmbrăcaţi în tunicile lor, cum zisese Moise. (Lev. 10:3–5).

Când s-a aflat în Israel ce s-a întâmplat, probabil că oamenii s-au adunat la Cortul întâlnirii să vadă trupurile neînsuflețite ale celor doi tineri. Moise a citat ceea ce spusese Domnul, pentru a oferi o explicație pentru judecata subită. „Preoţii, care se apropie de Domnul, să se sfinţească şi ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea” (Exod 19:22).

Cei care se află într-o relație specială cu Domnul trebuie să înțeleagă bine sfințenia și poruncile drepte ale lui Dumnezeu, Cel care a făcut precizarea aceasta: „Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului: de aceea vă voi şi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre.” După cum Dumnezeu a judecat poporul Israel, tot așa îi judecă și pe sfinții Săi astăzi, pentru ca lumea să știe că El este un Dumnezeu sfânt.

Atitudinea și comportamentul lui Aaron sunt de remarcat; el păstrează tăcerea. Nu-și strigă dezamăgirea, nu jelește, nu are resentimente față de Dumnezeu. Ce putere i-a dat Dumnezeu! Cu siguranță că avea inima frântă, dar se supune voii lui Dumnezeu. Sigur că a suferit profund, însă nu spune nimic împotriva voii suverane a lui Dumnezeu. Observați că Dumnezeu spune: „Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine.”

Moise a chemat doi preoți, rubedenii de-ale celor uciși, pentru a le scoate trupurile din Cort, afară din tabără – ceea ce s-a și întâmplat, sub privirile înfiorate ale israeliților.

Și pentru că multe din cele ce se întâmplau nu erau prevăzute în jurisprudența mozaică, practic codurile se scriu pe baza experiențelor trăite, pentru că iată ce instrucțiuni decurg din incidentul cu Nadab și Abihu:

Moise a zis lui Aaron, lui Eleazar şi lui Itamar, fiii lui Aaron: „Să nu vă descoperiţi capetele şi să nu vă rupeţi hainele, ca nu cumva să muriţi şi să Se mânie Domnul împotriva întregii adunări. Lăsaţi pe fraţii voştri, pe toată casa lui Israel, să plângă arderea care a venit de la Domnul. Voi să nu ieşiţi din uşa Cortului întâlnirii, ca să nu muriţi; căci untdelemnul ungerii Domnului este peste voi.” Ei au făcut cum zisese Moise. (Lev. 10:6–7).

Lui Aaron și celor doi fii ai săi care au rămas în viață li se impune o restricție: nu au voie să jelească public. Două motive stau la baza interdicției; primul este clar specificat: „untdelemnul ungerii Domnului este peste voi.” Ei erau puși deoparte ca să reprezinte poporul înaintea lui Dumnezeu și erau, de asemenea, reprezentanții lui Dumnezeu înaintea poporului. Preoții trebuiau să-și continue slujba, ca să existe un mijlocitor între Dumnezeu și om, ca nu cumva să vină mânia asupra poporului și judecata morții să fie peste ei. În al doilea rând, la ei nu trebuia să se vadă semnele exterioare ale jelirii – asta ar fi ca și cum ar contesta judecata lui Dumnezeu asupra celor dragi lor. Trebuie să adăugăm faptul că ei, cu siguranță, și-au îndeplinit slujba cu inimile triste. Preoții Îl slujeau pe Dumnezeu și, prin urmare, nu trebuia să existe niciun semn de rebeliune împotriva Lui.

Domnul a vorbit lui Aaron şi a zis: „Tu şi fiii tăi împreună cu tine să nu beţi vin, nici băutură ameţitoare, când veţi intra în Cortul întâlnirii, ca să nu muriţi: aceasta va fi o lege veşnică printre urmaşii voştri...” (Lev. 10:8–9).

Din această poruncă se poate deduce că Nadab și Abihu au acționat sub influența alcoolului. Acesta este unul din cele mai grăitoare exemple și clare interdicții din Scriptură împotriva folosirii de alcool, droguri și substanțe distructive. Preotul trebuie să slujească Domnului cu o minte limpede, liniștită și trează. În zilele noastre par să revină în forță susținătorii utilizării substanțelor psihoactive în context religios. Dragi ascultători, acestea sunt rătăciri ale unor minți bolnave și desfrânate! Lui Dumnezeu nu-I place să ne apropiem de El cum ne place nouă, și-n niciun caz în felul acesta. La așa ceva se referea și Pavel atunci când spunea: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efes. 5:18). Energia și râvna credinciosului trebuie să vină din Duhul Domnului și nu din fragilele proptele umane. Avem așadar aici o lecție importantă pentru noi astăzi împotriva folosirii alcoolului și substanțelor care dau dependențe.

...ca să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat, şi să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat Domnul prin Moise.” (Lev. 10:10–11).

Vinul amorțește simțurile, astfel încât nu se mai poate face o distincție clară nici la nivelul simțurilor omenești, darmite duhovnicește – între ce este sfânt și ce este necurat! Ca rezultat al folosirii și al abuzului de alcool, adevăratele valori sunt denaturate și apar încălcări ale principiilor morale. Preotul trebuie să păzească legile Domnului, cu-atât mai mult cu cât are datoria să-i învețe și pe alții să facă la fel. Iar pentru studierea și învățarea Cuvântului lui Dumnezeu este nevoie de umplerea Duhului Sfânt.

Iată în continuare alte indicații și interdicții privind jertfele în legătură cu incidentul:

Moise a zis lui Aaron, lui Eleazar şi lui Itamar, cei doi fii care mai rămăseseră lui Aaron: „Luaţi partea din darul de mâncare rămasă din jertfele mistuite de foc înaintea Domnului şi mâncaţi-o fără aluat lângă altar: căci este un lucru preasfânt. S-o mâncaţi într-un loc sfânt; acesta este dreptul tău şi dreptul fiilor tăi, ca parte din darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului; căci aşa mi-a fost poruncit. Să mâncaţi de asemenea într-un loc curat, tu, fiii tăi şi fiicele tale împreună cu tine, pieptul care a fost legănat într-o parte şi alta şi spata care a fost adusă ca jertfă prin ridicare; căci ele vă sunt date, ca un drept cuvenit ţie şi ca un drept cuvenit fiilor tăi, din jertfele de mulţumire ale copiilor lui Israel. Împreună cu grăsimile rânduite să fie mistuite de foc, ei vor aduce spata, adusă ca jertfă prin ridicare, şi pieptul care se leagănă într-o parte şi alta înaintea Domnului; ele vor fi ale tale şi ale fiilor tăi împreună cu tine, printr-o lege veşnică, aşa cum a poruncit Domnul.” (Lev. 10:12–15).

Moise repetă poruncile referitoare la jertfa de mâncare și la jertfa de mulțumire. Preoții trebuiau să mănânce o parte a jertfei într-un loc sfânt adică, în mod evident, în curtea Cortului întâlnirii, lângă altarul de aramă. Acesta este sfânt, deoarece a fost pus deoparte pentru a fi folosit în slujba lui Dumnezeu. Pieptul care a fost legănat într-o parte și într-alta, precum și spata adusă ca jertfă prin ridicare, trebuiau mâncate într-un loc curat. Se pare că pe acestea le puteau mânca acasă, cu condiția ca acea casă să fie curată, așa cum cere Legea.

Moise a căutat ţapul adus ca jertfă de ispăşire; şi iată că fusese ars. Atunci s-a mâniat pe Eleazar şi Itamar, fiii care mai rămăseseră lui Aaron, şi a zis: „Pentru ce n-aţi mâncat jertfa de ispăşire într-un loc sfânt? Ea este un lucru preasfânt; şi Domnul v-a dat-o ca să purtaţi nelegiuirea adunării şi să faceţi ispăşire pentru ea înaintea Domnului. Iată că sângele jertfei n-a fost dus înăuntrul Sfântului Locaş; trebuia s-o mâncaţi în Sfântul Locaş, cum am poruncit.” (Lev. 10:16–18).

Aici apare un alt incident care are la bază o acțiune neconformă cu voia lui Dumnezeu. Ceilalți doi fii ai lui Aaron au greșit, însă au făcut un păcat prin omisiune; nu a fost un păcat intenționat, ca al celorlalți doi fii ai lui Aaron care au fost arși. Jertfa de ispășire trebuia să fie mâncată într-un loc sfânt, și nu se întâmplase așa. Deși sângele fusese vărsat, partea care revenea preoților nu fuseseră mâncată – omiseseră acest lucru, probabil fără să-și fi dat seama de importanța lui. De data aceasta, ca pentru a se pune chezaș pentru fiii care-i mai rămăseseră, Aaron își asumă responsabilitatea pentru fapta lor (Lev. 10:19–20):

Aaron a răspuns lui Moise: „Iată, ei şi-au adus azi jertfa de ispăşire şi arderea lor de tot înaintea Domnului; şi, după cele ce mi s-au întâmplat, dacă aş fi mâncat azi jertfa de ispăşire, ar fi fost bine oare înaintea Domnului?” Moise a auzit şi a fost mulţumit cu aceste cuvinte.

Se pare că tragicul incident a provocat nu doar o lipsă a poftei de mâncare, ci și un sentiment de nevrednicie și chiar de spaimă în a continua slujirea lui Dumnezeu. Moise a fost mulțumit de explicație. Cred însă că în acel moment, Aaron mai degrabă ar fi dorit să-și dea demisia!

Și noi trebuie să învățăm un adevăr foarte important din acest incident. Cei despre care am citit au venit înaintea lui Dumnezeu „pe cont propriu”. Au fost fie neatenți, fie orgolioși, fie încăpățânați – astfel că Dumnezeu i-a judecat. Oamenii mă întreabă uneori dacă e greșit faptul că aparțin unei biserici care nu recunoaște divinitatea lui Hristos. Dragii mei, credeți că poate veni cineva la Dumnezeu într-un context străin de voia și cerințele lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu ar mai lovi și astăzi așa cum i-a lovit pe Nadab și Abihu, cred că jumătate din creștini ar fi morți! Liberalii ar fi loviți din cauza negării divinității lui Hristos și a iertării noastre prin jertfa Sa. Mulți creștini fundamentaliști ar fi loviți ca Anania și Safira pentru ipocrizia lor, pentru păcatul de a-l minți pe Duhul Sfânt... ș.a.m.d. Astăzi Dumnezeu încă Se îndură – glorie Lui! – și ne dă timp pentru pocăință, și pentru a ajunge la cunoașterea și trăirea adevărului. Altfel, mulți oameni ar fi loviți cu moartea.

Și să nu uităm lecția de bază a acestui capitol: venim în închinare înaintea lui Dumnezeu așa cum cere El. Nu putem negocia cu El, nu noi facem regulile. Dumnezeu este Cel care ne mântuiește și tot El este Cel care spune cum putem fi mântuiți, cum să ne apropiem de El și cum să umblăm cu El! Iar Isus Hristos spune că nimeni nu vine la Tatăl decât prin El! Să rămânem la final cu aceste adevăruri fundamentale!