Leviticul 13:4-23 | Itinerar Biblic | Episodul 184

Dragi ascultători, suntem din nou împreună, ceea ce ne adună fiind reverența și pasiunea față de Cuvântul lui Dumnezeu, această moștenirea în formă scrisă adunată în Cartea de căpătâi a omenirii – Biblia. Ne-am angajat s-o parcurgem cu răbdare, și să facem cunoștință atât cu Autorul ei, cât și cu exigențele Acestuia în ce privește trăirea noastră. Și e bine că încercăm să răspundem măcar prin consecvență credincioșiei și bunătății divine!

Am început cum era normal de la cartea începuturilor, Geneza, am alternat cu Evanghelii – și iată-ne, după scrierea lui Marcu, întorși în VT, în a treia din cele cinci cărți care formează Pentateuhul lui Moise – cartea Leviticul. Prin excelență, această porțiune a Scripturii ne pune sub ochi atât imaginea sfinţeniei (Dumnezeu Însuși), cât și imperativul sfinţeniei, pe care Dumnezeu o aşteaptă de la toţi cei care vin în contact cu El.

Și am ajuns deja la jumătatea Leviticului – mai precis suntem în cap. 13. Secțiunea centrală a acestei cărți – Leviticul 11-22 – se ocupă de o temă de mare importanță și permanentă actualitate, care-ar putea fi plasată sub titlul: CURĂȚIRI, și subordonată următorului principiu biblic (simplu, clar și profund): sfințenia lui Dumnezeu reclamă curățirea noastră! Iar diversele aspecte de care se ocupă primele 5 capitole din această secțiune (11-15) le-aș strânge sub următorul enunț: alimentele, trupurile, hainele și casele noastre trebuie să fie curate!

Suntem încă în acest interval, și astăzi vom continua să privim îndeaproape un set de reguli care au de-a face cu o lege mai deosebită, care stabileşte anumite reglementări pentru o boală și ea deosebită.

Capitolul precedent (12) ne convinsese că în intervalul și domeniul de referință de care se ocupă Biblia (Orientul antic), boala și moartea erau considerate a fi cauzate de demoni și spirite rele. Boala supremă din acest punct de vedere era lepra (de fapt o serie de boli infecțioase desemnate prin termenul ebraic generic țara’at tradus de asemenea generic „lepră”, chiar dacă e vorba de o serie de afecțiuni, e drept înrudite, asemănătoare, și deopotrivă de grave și de temut. De fapt, din aceste motive lepra a fost tratată cu mare atenție și în cadrul poporului Israel. În Leviticul 13, primele 46 de versete se ocupă de diagnosticarea bolii prin observarea indiciilor/rănilor; iar în primele 32 de versete din capitolul următor – 14 – vom primi/privi porunci privitoare la ritualul de curățare a celui care s-a vindecat de lepră. Secțiunea finală a cap. 13 (47-59) se ocupă de lepra de pe haine, iar ultima porțiune din cap. 14 (33-57) – de lepra de pe case. Așadar, multă atenție și o serie de precauțiuni și atenționări detaliate pentru împiedicarea extinderii acestor afecțiuni atât la nivel uman, cât și în ce privește arealul casnic, domestic aferent.

Această lege are aplicabilitate și-n abordarea și tratarea suferinței lăuntrice universale cu care este asimilată lepra în Scriptură – și anume păcatul, privit în adânca și grozava sa gravitate. Având în vedere că atât lepra, cât și păcatul, seamănă prin simptome și lasă urme de neșters și-n exterior, și-n interior, putem conchide (pe lânga înrudirea lor conceptuală) că lepra este un tip reprezentativ al păcatului.

Am încercat data trecută să punctăm câteva aspecte ale paralelei lepră/păcat, și doar ca să facem legătura cât mai facilă cu cele ce urmează, le sintetizez repede:

1. Atât lepra, cât și păcatul sunt dezgustătoare.
2. Ambele sunt niște boli îngrozitoare.
3. Precum formele incipiente ale leprei (care sunt de dimensiuni reduse: „o umflătură, o pecingine, sau o pată albă”, dar în cele din urmă dau o lovitură mortală), la fel și păcatele încep cu puțin.
4. Lepra evoluează încet, și sigur... la fel și păcatul: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:15).

Și ambele sfârșesc prin a distruge omul în întregime. Ambele au un efect corosiv, iar în final izbucnesc într-o manifestare apoteotică, având ca sfârșit pieirea! Finalul disperat și inevitabil atât al păcatului, cât și al leprei – este moartea.

5. Lepra nu produce durere acută și insuportabilă, ca alte boli, însă provoacă tristețe și neliniște. Trăim într-o generație „cu mâncărimi” (iertați-mă!), ceea ce este, de fapt, lepră. În cele din urmă, păcatul va face ca omul să nu mai aibă niciun fel de simțire!
6. Se apreciază (dar încă se discută cât e de just) că lepra este ereditară... indiferent cum ar fi, însă – păcatul este cu siguranță ereditar!
7. În cele din urmă, atât lepra, cât și păcatul produc despărțirea... prima – de comunitate, cel de-al doilea – tragic și veșnic – de Dumnezeu! Poate că ni se pare o cruzime alungarea leprosului din mijlocul comunităţii, şi din Cortul întâlnirii. Dar să nu uităm că avem de-a face cu un Dumnezeu sfânt – care poate să curețe și să sfințească pe oricine dorește aceasta, gata să plătească prețul sănătății sufletului și minții. Domnul este Autorul neprihănirii şi al curăţirii.

Prin urmare, lepra este un simbol potrivit pentru păcatul care-l desparte pe om de Dumnezeu. Isaia 59:2 – Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte! În Noul Ierusalim, reședința veșnică, păcătosul neiertat şi necurăţit n-are ce căuta, este alungat din prezenţa lui Dumnezeu, după cum aflăm din Apocalipsa 21:27 – Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.

Prin urmare, lepra este (am putea spune) ruda mai mică... și simbolul perfect al păcatului! Ea este păcatul devenit vizibil în trup. Preotul trebuia să se uite la lepros și să-l declare necurat. Tot așa, Medicul Suprem se uită la omenire și o declară necurată. El face acest lucru, ca apoi să putem veni la El și să ne curețe. Domnul a fost întotdeauna și încă este gata și dornic să se atingă de orice lepros, pentru a-l curăța!

Am făcut aceste mențiuni înainte de a continua studiul acestui capitol, pentru că mi se pare la fel de important să reținem analogia dintre lepră şi păcat, precum şi să înţelegem lecţia spirituală dată de Dumnezeu aici. Nu se vorbeşte prea mult despre păcat astăzi, chiar dacă tocmai aceasta este problema nr. 1 a umanității!

Reluăm deci citirea comentată a capitolului 13 din Leviticul, cu versetul 4:

Dacă pe pielea trupului va fi o pată albă, care nu se arată mai adâncă decât pielea, şi dacă părul nu s-a făcut alb, preotul să închidă şapte zile pe cel cu rana. (Lev. 13:4)

În acest verset vedem că evaluarea unui caz de lepră nu se făcea în pripă. La fel putem spune și că Dumnezeu este încet la mânie în relația Lui cu noi. Dumnezeu este foarte răbdător, Își reține dreptatea și judecata, și îi acordă multe șanse păcătosului. „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam.” Este, da, un text din Vechiul Testament (Exod 34:6–7). Vorbește și Noul Testament despre răbdarea lui Dumnezeu? „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pet. 3:9).

Vedeți, preotul închidea omul pentru șapte zile. Bănuia că avea lepră, dar avea răbdare cu el. La fel, Dumnezeu a închis lumea în carantină pentru boala numită păcat. „Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi” (Rom. 11:32). „Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred prin credinţa în Isus Hristos” (Gal. 3:22). Expresia „a închis” se referă la faptul că i-a închis pe toți împreună. Dumnezeu a închis lumea în carantină, dragul meu, și El nu-i va îngădui omului să ajungă prea departe în Universul Său. Este chiar amuzant faptul că atunci când s-au întors de pe lună, cosmonauții au fost băgați în carantină – între altele și pentru a fi verificați dacă nu cumva au adus vreo boală pe pământul cel curat și pur, de pe luna cea infestată?! Avem destule boli aici jos, credeți că am mai lăsat vreuna acolo sus? Și ce mai putea fi adus, pe care să n-o avem deja?! Dar Dumnezeu ne ține în carantină, ca să ne poată arăta îndurare!                                                                                   (Lev. 13:5):

A şaptea zi preotul să-l cerceteze iarăşi. Dacă i se pare că rana a stat pe loc şi nu s-a întins pe piele, preotul să-l închidă a doua oară încă şapte zile.

După șapte zile, preotul consultă din nou bolnavul și, dacă mai există motive de incertitudine, pacientul este ținut în carantină încă șapte zile. Judecarea situației nu se făcea în pripă. Ar trebui să învățăm și noi de aici să nu judecăm pe alții în pripă. O acuzație falsă împotriva unui credincios este un lucru grav. Pavel i-a spus lui Timotei: „Împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau trei martori” (1 Tim. 5:19). Tot el ne-a avertizat că la sfârșitul veacurilor vor apărea (destui și diverși) acuzatori mincinoși.

Pe vremea când eram pastor, am impus o regulă, după care nimeni nu putea veni la mine să critice pe unul din slujitorii bisericii, decât dacă și cel acuzat era de față. Știți câte acuzații am auzit în ultimii 21 de ani? Una. Trebuie deci să avem grijă ce lăsăm să se întâmple în jurul nostru, și cum reacționăm!

Preotul să-l cerceteze a doua oară în ziua a şaptea. Dacă rana a mai scăzut şi nu s-a întins pe piele, preotul va spune că omul acesta este curat: este o pecingine; el să-şi spele hainele, şi va fi curat. (Lev. 13:6).

Dacă rana de pe piele nu s-a extins în cele paisprezece zile, ci aspectul și starea s-au ameliorat, atunci în mod evident, nu este lepră, iar omul era declarat curat. Ce bine sunau aceste cuvinte pentru omul în cauză – sunt sigur că-i venea să chiuie de bucurie! Nu va trebui să fie despărțit de cei dragi ai săi, ci era curat și se putea întoarce la ei!

Amintiți-vă că Domnul S-a atins de leprosul care a venit la El, și l-a vindecat. Mai mult chiar, le spune celor afectați de lepra spirituală că păcatele lor sunt iertate. El a vindecat boala fizică, pentru a demonstra că este Salvatorul care în primul rând ne poate ierta păcatele. Chiar dacă fariseii și cărturarii L-au contrat („Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?” – Luca 5:21), Domnul Isus i-a spus întâi omului paralizat că păcatele îi erau iertate. Apoi a adăugat: „Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele: «Ţie îţi poruncesc», a zis El slăbănogului, «scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă»”. Este important să recunoști și să te bizui pe faptul că Isus are autoritatea și puterea să le facă pe amândouă: și iertarea/mântuirea, și vindecarea! (Vezi Luca 5:17–26).

Dar dacă pecinginea s-a întins pe piele, după ce s-a arătat el preotului şi după ce acesta l-a declarat curat, să se mai supună încă o dată cercetării preotului. Preotul îl va cerceta. Dacă pecinginea s-a întins pe piele, preotul îl va declara necurat: este lepră. (Lev. 13:7–8).

Aceasta este partea întunecată a imaginii şi a treia cercetare a bolii. Acordă Dumnezeu a doua șansă? Dragul meu, Dumnezeu îi acordă păcătosului o mie de șanse, dacă trebuie...

Dar verdictul trebuie dat în cele din urmă, şi dacă rana s-a întins și nu dă semne de vindecare, omul este declarat lepros. Aceasta este o sentință îngrozitoare. Apoi, respectivul era izolat. Priviți imaginea aceasta în contrast cu cea a omului care aștepta sentința de lepră şi perspectiva izolării, însă era declarat în cele din urmă curat. Din acea zi, omul vindecat nu mai trăia ca lepros. El era curat și trăiește ca un curățit...

Ce lecție, pentru noi! Există persoane care își fac o obișnuință din a se converti. Ei suportă cercetarea pentru o vreme, dar, în cele din urmă, teribila boală a păcatului va izbucni cu toate simptomele sale care, evident, sunt necurate. Ioan vorbește despre acest lucru în 1 Ioan 2:19: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.” Petru îi descrie pe acești leproși necurați și imorali, comparându-i cu un câine care se întoarce la propria vărsătură, și cu scroafa care se întoarce la mocirlă (2 Pet. 2:22).

Vă reamintim, citim din Leviticul 13, text care abordează în continuare prevederi în legătură cu diagnosticarea unui caz de lepră mai veche:

Când se va arăta o rană de lepră pe un om, să-l aducă la preot. Preotul să-l cerceteze. Şi dacă are pe piele o umflătură albă, dacă umflătura aceasta a făcut ca părul să albească, şi în umflătură este şi o urmă de carne vie, atunci pe pielea trupului omului acestuia este o lepră învechită: preotul să-l declare necurat; să nu-l închidă, căci este necurat. (Lev. 13:9–11).

Acesta este un caz de, am putea spune, lepră cronică. Acest om nu mai trebuia închis pentru a fi supravegheat, căci era cu siguranță lepros.

Traducând în termeni duhovnicești, știm că există păcătoși înveterați, care trăiesc voluntar și conștient în păcat, într-un mod atât de evident, încât până și cei mai buni prieteni ai lor sunt indignați. În această categorie intră mafioții, criminalii, hoții, desfrânații de orice tip, alcoolicii și dependenții de droguri. Acești oameni sunt total scufundați și dependenți de păcatul lor, și doar un remediu sau intervenție din supranatural îi mai poate ajuta!

Există așa-zis credincioși aparent ireproșabili, dar duplicitari, care trăiesc în păcate ascunse dar se cred sau se declară mântuiți – ei nu cred în ruptul capului că au lepră... se simt ofensați dacă le spui că sunt păcătoși pierduți... Păcătosul înrăit este mai ușor de evanghelizat decât aceștia, și este mai deschis la mesajul Evangheliei, pentru că știe, consimte că suferă de lepra păcatului.

Citim mai departe (Leviticul 13:12-17)

Dacă lepra va face o spuzeală pe piele şi va acoperi toată pielea celui cu rana, din cap până în picioare, pretutindeni pe unde-şi va arunca preotul privirile, preotul să-l cerceteze şi, dacă va vedea că lepra a acoperit tot trupul, să declare curat pe cel cu rana; fiindcă s-a făcut toată albă, el este curat. Dar, în ziua când se va vedea în el carne vie, va fi necurat; când preotul va vedea carnea vie, să-l declare necurat: carnea vie este necurată, este lepră. Dacă se schimbă carnea vie şi se face albă, să se ducă la preot; preotul să-l cerceteze şi, dacă rana s-a făcut albă, preotul să declare curat pe cel cu rana: el este curat.

Această secțiune descrie un alt aspect al leprei. Deși întregul corp este acoperit, nu înseamnă neapărat că este un caz incurabil. Ce este de remarcat aici e faptul că deși carnea s-a făcut albă, pacientul este declarat curat. Lucrul acesta pare să indice în mod clar faptul că niciun păcătos nu este incurabil. Poate că la aceasta s-a referit Isaia atunci când spunea: „Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău? Tot capul este bolnav, şi toată inima suferă de moarte” (Isaia 1:5). Apoi urmează invitația Medicului Suprem: „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18).

Vă rog să observați că adevăratul semn și simptom al leprei este carnea vie. Biblia vorbește mult despre carne, chiar și despre felul în care aceasta se manifestă în cel credincios: „căci orice făptură [lit. „carne”, n. tr.] îşi stricase calea pe pământ” (Gen. 6:12). „Carnea nu foloseşte la nimic…” (Ioan 6:63). „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea [lit. „carnea”] mea pământească…” (Rom. 7:18). „Pentru ca nimeni [lit. „nicio carne”]  să nu se laude înaintea lui Dumnezeu... nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu…” (1 Cor. 1:29 și 15:50). „Făceam voile firii pământeşti [lit. „ale cărnii”] şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efes. 2:3). „Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi care slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti [lit. „în carne”]” (Fil. 3:3). „Căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne” (Iuda 23).

Carnea vie, după cum reiese în mod clar din aceste versete, este firea pământească, cea care a fost judecată pe cruce. Când ea se manifestă într-un credincios, Dumnezeu trebuie s-o judece. Carnea nu poate fi plăcută înaintea lui Dumnezeu niciodată. Doar ceea ce produce Duhul Sfânt în viața credinciosului este acceptabil înaintea lui Dumnezeu.

Mai departe, în (Lev. 13:18–23), avem de-a face cu diagnosticarea leprei dintr-un furuncul sau o arsură:

Când un om va avea pe pielea trupului său o bubă care a fost tămăduită, şi pe locul unde era buba se va arăta o umflătură albă sau o pată de un alb roşiatic, omul acela să se arate preotului. Preotul să-l cerceteze. Dacă pata pare mai adâncă decât pielea şi dacă părul s-a făcut alb, preotul să-l declare necurat: este o rană de lepră, care a dat în bubă. Dacă preotul vede că nu este păr alb în pată, că ea nu este mai adâncă decât pielea şi că a mai scăzut, să închidă pe omul acela şapte zile. Dacă s-a întins pata pe piele, preotul să-l declare necurat: este o rană de lepră. Dar dacă pata a rămas pe loc şi nu s-a întins, este semnul rănii uscate unde a fost buba; preotul să-l declare curat.

În aceste versete sunt oferite detalii pentru examinarea unui furuncul. Preotul trebuia să examineze furunculul din cauza posibilității apariției bolii de piele (sau leprei) în acel loc. Este ca o mică rană, care poate deveni canceroasă. Examinarea urma aceiași pași ca într-un caz nou de lepră. Dacă existau fire de păr alb în furuncul și acesta era mai adânc decât pielea, însemna că sunt probleme serioase. Cele șapte zile de examinare îi permiteau preotului să-și dea seama care este direcția pe care o ia furunculul.

Întotdeauna există pericolul ca păcatele mai vechi să se extindă și să devină maligne. Adesea un nou convertit vorbește despre eliberarea de un obicei rău... pentru ca, peste ani, acea rană veche să izbucnească din nou. Se întâmplă acest lucru. Persoana care are o astfel de experiență se poate să nu fi fost niciodată mântuită... sau poate că a fost mântuită, însă pe fond de neveghere, de stagnare, de compromis – vechea fire să iasă din nou la iveală. În acest caz, trebuie făcută o examinare atentă, și nu să se pronunțe precipitat o sentință superficială, nefondată...

Cu câțiva ani în urmă, un alcoolic L-a primit pe Hristos ca Salvator al său. Apoi s-a îmbolnăvit și eu am mers să-l vizitez. Am aflat că, de fapt, nu suferea de nimic. Casa lui era îmbâcsită de miros de alcool. Omul a început să plângă și mi-a mărturisit că alunecase înapoi în patima sa. Dați-mi voie să vă spun că unui asemenea om mie-mi vine să-i dau două palme, să se trezească... Dar asta n-ar ajuta deloc! Trebuie făcută o examinare și diagnosticare a leprei. În asemenea cazuri, avem datoria să-i spunem respectivului că lepra lui poate fi vindecată. El are un Salvator! Nu trebuie să stăm doar și să-l condamnăm, să-l mustrăm – și apoi să-l lăsăm așa... Acest lucru ne-ar face pe toți să ne simțim prost, și nu ar ajuta pe nimeni... O astfel de persoană, într-o astfel de situație, are nevoie să știe că există un Salvator gata să-l ierte. Doar Salvatorul poate vindeca lepra care erupe!

Ce binecuvântare, să știm că – spre deosebire de lepra din vechime – păcatul are leac! Să nu mai pierdem deci vremea lamentându-ne, să nu mai amânăm mărturisirea, ci să căutăm izbăvirea la Cel ce ne-o poate acorda! Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând. (Isaia 55:6-7)